Company's recourse for director's liability for unlawful terminations dismissed as unfounded; appellate decision upheld with costs imposed on appellant.

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 15 septembrie 2018, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului B., la plata sumei de 252.707,46 RON reprezentând sume acordate cu titlu de despăgubiri în dosarele având ca obiect litigii de muncă - anulare decizii de concediere emise în anul 2014; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculata de la data la care aceasta a avansat sumele acordate cu titlu de despăgubiri şi până la data plaţii efective a acestora de către pârât, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

în drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1518 alin. (1) C. civ.

Prin cererea de chemare în garanţie înregistrată la dosar la data de 7 martie 2017, pârâtul B., în temeiul art. 72 şi următoarele din Noul C. proc. civ., i-a chemat în judecată pe pârâţii C., D., E., F., G., H., I. şi J., solicitând instanţei ca după admiterea în principiu a cererii, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea, în solidar cu acesta, la plata către reclamantă a întregului prejudiciu şi a dobânzii solicitate la care va fi obligat ca urmare a eventualei admiteri a cererii de chemare in judecată, a pârâţilor de rândul 1-7 in calitate de membri ai Consiliului de Administraţie şi a pârâtei de rândul 8 în calitate de şef Serviciu Resurse Umane, în temeiul contractului de mandat, respectiv a contractului individual de muncă, a legii şi a atribuţiilor pe care le aveau, precum şi obligarea acestora, în solidar, la plata cheltuielilor de judecata.

In drept, pârâtul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 72 şi următoarele, pe prevederile art. 453 din Noul C. proc. civ., pe prevederile art. 1445-1446 şi art. 1357 din Noul C. civ., pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată, precum şi pe celelalte texte legale la care s-a referit în cuprinsul cererii.

Tribunalul Specializat Cluj prin sentinţa civilă nr. 1117 pronunţată la data de 21.06.2018 în dosarul nr. x/2016 a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva pârâtului B., a obligat pârâtul să-i achite reclamantei suma în cuantum de 74.335,21 RON cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală începând cu data plăţii sumei fiecărei sume care compune cuantumul total al despăgubirilor şi până la plata integrală a debitului; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul B. împotriva chemaţilor în garanţie C., D., E., F., CORDOŞ-G., H., I., J.; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de chematul în garanţie I. în contradictoriu cu pârâtul B. şi a respins cererea formulată de pârât în contradictoriu cu chematul în garanţie, ca urmare a admiterii excepţiei; a obligat pârâtul B. să-i achite reclamantei S.C. A. S.A. suma în cuantum de 2.591,70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins cererea formulată de pârât având ca obiect obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate; a obligat pârâtul B. să-i achite chematei în garanţie J. suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, şi chemaţilor în garanţie C., E., H., D. şi CORDOŞ-G. cheltuieli de judecată în cuantum de 600 RON, în favoarea fiecăruia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel B..

Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă prin decizia civilă nr. 221/2019 din 22 aprilie 2019, a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 1117 din 21.06.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a anulat-o şi, evocând fondul: a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.A. împotriva pârâtului B.; a respins cererea de chemare în garanţie formulată şi a obligat reclamanta să plătească chemaţilor în garanţie cheltuieli de judecată după cum urmează: J. suma de 1500 RON, cheltuieli de judecată în fond şi 1000 RON în apel, C., E., H., D. şi K. câte 600 RON cheltuieli de judecată fond şi câte 600 RON în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 221/2019 din 22 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator special D. a declarat recurs; totodată împotriva aceleiaşi decizii a formulat recurs provocat şi pârâtul B..

1) Recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator special D. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a susţinut că prin decizia civila nr. 221/2019 instanţa de apel a admis apelul formulat de paratul B. şi rejudecând fondul a respins cererea de chemare in judecata formulata de S.C. A. S.A., reţinând în considerente faptul ca prima instanţa nu a făcut o aplicare corecta a prevederilor art. 1441 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Recurenta-reclamantă consideră că hotărârea dată de instanţa de apel ignoră starea de fapt şi de drept făcând o aplicare greşita a prevederilor legale aplicabile în materie, fiind bazată exclusiv pe o încadrare în art. 1441 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, fără a ţine cont de prevederile legale învederate de către recurentă în susţinerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a susţinut că pretenţiile sale de angajare a răspunderii intimatului-pârât rezidă din modul cum acesta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi legale în ceea ce priveşte modalitatea realizării concedierii unor salariaţi, concediere anulată prin hotărâri judecătoreşti definitive, fapt care a condus la plata de despăgubiri de către recurentă către acei salariaţi.

În motivarea angajării răspunderii intimatului-pârât, recurenta-reclamantă a învederat faptul că între acesta şi societatea recurentă a fost încheiat contractul de mandat nr. x/09.07.2013 prin care consiliul de administraţie a delegat pârâtului B. atribuţiile funcţiei de director general al societăţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 si ale O.U.G. nr. 109/2011.

Aşa cum a reţinut atât instanţa de fond cât şi cea de apel, printre atribuţiile exclusive ale directorului general sunt cele privind angajarea şi concedierea personalului prin aprobarea încheierii şi desfacerii contractelor individuale de muncă. În acest sens, atribuţiile directorului general vizează inclusiv supravegherea modalităţii de întocmire a deciziilor de angajare respectiv de desfacere a contractelor de munca, precum si verificarea conţinutului acestora.

Referitor la modul de desfacere a contractelor de munca a celor 7 persoane, aşa cum a reieşit din probatoriul administrat, instanţele judecătoreşti au constatat ca pentru cele 6 persoane concediate, ca urmare a restructurării posturilor, au fost constatate atât vicii de forma cât şi faptul că în aceeaşi perioadă au fost realizate şi angajări, iar pentru salariata L. nu au fost respectate procedurile legale privind concedierea disciplinară.

In ce priveşte decizia de concediere a celor 6 salariaţi, instanţa de apel a apreciat că aceasta a fost dispusă ca urmare a aprobării unui program de disponibilizare propus de directorul tehnic şi astfel nu ar exista o culpă a pârâtului B., decizia fiind luată având în vedere interesul societăţii. Or, efectuarea de angajări, în aceeaşi perioadă, fapt reţinut în hotărârile judecătoreşti ca un motiv a anularii concedierii, constituie culpa directorului general care are atributul angajării personalului. In aceste condiţii, este evident că reţinerea instanţei de apel cu privire la inexistenţa faptei ilicite precum şi a culpei directorului general este greşită fiind făcută cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Totodată, în cazul concedierii disciplinare a salariatei L., concediere anulată datorită nerespectării procedurii legale de concediere disciplinară, raportat la atribuţiile directorului general, atât fapta ilicită cât şi culpa pârâtului B. rezultă cu uşurinţă din probatoriu administrat în cauză.

Faptul ca unele decizii de concediere au fost întocmite de personal din cadrul departamentului resurse umane (cu excepţia deciziei privind pe salariata L.) nu l-a exonerat pe pârât de obligaţia de a dispune orice măsuri în vederea respectării legalităţii şi a împiedecării producerii unui prejudiciu.

Recurenta-reclamantă consideră că în aceste condiţii, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1441 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, apreciind că, în speţă, pârâtul ar fi acţionat în interesul societăţii îndeplinindu-şi obligaţiile de prudenţă şi diligenţă deciziile luate având la bază o decizie de afaceri documentată. Or, faţă de modalitatea cum s-au derulat aceste concedieri, rezulta ca pârâtul a acţionat culpabil nerespectând obligaţiile de prudenţă si diligenţă în exercitarea atribuţiilor conferite, fapt care a condus la producerea unui prejudiciu societăţii de care este răspunzător în temeiul art. 9 lit. a) din contractul de mandat nr. x/09.07.2013, a art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, a O.U.G. nr. 109/2011 precum si a art. 1539 C. civ.

Ca atare, având în vedere aplicarea greşită a prevederilor art. 1441 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei civile nr. 221/2019 şi rejudecând pe fond, menţinerea sentinţei civile nr. 1117/2018 pronunţata de Tribunalul Specializat Cluj.

Prin întâmpinarea depusă la dosar recurentul-pârât B., a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, sau anularea acestuia, conform prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., întrucât motivele invocate de recurenta-reclamantă nu se încadrează la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în subsidiar, a arătat că cererea de recurs formulată este în mod vădit nefondată, impunându-se respingerea acesteia, cu cheltuieli de judecată.

Odată cu întâmpinarea faţă de recursul recurentei-reclamante, pârâtul B. a depus recurs provocat.

2. Recursul provocat formulat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 221/2019 din 22 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Ape Cluj, secţia a II-a civilă a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs invocat, recurentul-pârât a solicitat ca în situaţia în care instanţa de recurs admite recursul formulat de A. S.A ., să dispună, raportat la soluţia pronunţată de instanţa de apel privind cererea de chemare în garanţie pe care a formulat-o, următoarele: admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 221/2019 a Curţii de Apel Cluj, în ce priveşte soluţia pronunţată raportat la cererea de chemare în garanţie, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., în vederea soluţionării cererii de chemare în garanţie formulate.

Recurentul-pârât a susţinut că sunt îndeplinite prevederile legale care reglementează recursul provocat, că, în speţă, chemaţii în garanţie nu sunt parte în recursul formulat de A. S.A., precum şi că recursul acesteia cu certitudine poate produce consecinţe asupra situaţiei sale juridice.

Apreciază că prezentul recurs provocat este admisibil, impunându-se formularea sa pentru a se asigura că pricina se va soluţiona sub toate aspectele sale, în ipoteza admiterii recursului principal, subliniind că nu avea nici un interes de a formula recurs principal în condiţiile care acţiunea principală a fost respinsă împotriva sa.

În esenţă, în susţinerea cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat că cererea de chemare în garanţie (cerere accesorie) nu a fost soluţionată de instanţa de apel pe fondul acesteia, fiind încălcate următoarele reguli de procedură, esenţiale în vederea derulării procesului civil, încălcarea acestora fiind sancţionată cu nulitatea deciziei recurate: art. 9 alin. (2) C. proc. civ., art. 22 alin. (6), art. 224, art. 397 din acelaşi cod.

S-a arătat că aceste prevederi legale instituie principiile şi regulile esenţiale în cadrul procesului civil, reglementând faptul că în cadrul procesului părţile sunt cele care stabilesc obiectul litigiului, Or, prin nesoluţionarea cererii de chemare în garanţie întocmai aceste reguli nu sunt respectate de către instanţa de apel, iar acest aspect atrage nulitatea deciziei de apel.

Pentru aceste considerente a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea faţă de recursul reclamantei, depusă la dosar, intimaţii-chemaţi în garanţie C., D., E. şi H., au arătat ca înţeleg să lase la aprecierea instanţei a hotărî asupra admisibilităţii precum şi a temeiniciei recursului; în situaţia admiterii recursului formulat şi a rejudecării cauzei, au formulat apărări care ţin de fondul cauzei, solicitând ca acestea să fie avute în vedere în respingerea cererilor de chemare in garanţie formulate de intimatul-pârât împotriva acestora ca fiind nefondate.

Totodată, intimaţii-chemaţi în garanţie F. şi I. prin întâmpinările faţă de recursul reclamantei au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile 221/2019 şi pe fond, menţinerea sentinţei civile nr. 1117/2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursurile sunt admisibile.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 30 ianuarie 2020 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părţilor.

Prin încheierea din data de 14 mai 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator special D., împotriva deciziei civile nr. 221/2019 din 22 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, precum şi recursul provocat declarat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi decizi şi s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept în temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererile de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

1. Recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator special D..

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1441 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Criticile recurentei-pârâte sunt nefondate.

Reglementând exercitarea mandatului, dispoziţiile art. 1441 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevăd că membrii consiliului de administraţie îşi vor exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator. Obligaţia prevăzută la alin. (1) nu este încălcată dacă în momentul luării unei decizii de afaceri, administratorul este în mod rezonabil îndreptăţit să considere că acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate, astfel cum rezultă din alin. (2) al aceluiaşi articol.

În alţi termeni, aceştia au obligaţia de a-şi executa mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator, manifestând comportamentul pe care, în circumstanţe similare, o persoană rezonabilă şi un bun administrator, l-ar manifesta faţă de propriile afaceri.

De asemenea, administratorii au obligaţia de a acţiona în interesul societăţii, cu loialitate şi pe baza unor informaţii adecvate.

Din această perspectivă, se constată că instanţa de apel în urma analizei probatoriului administrat a reţinut în mod corect că în speţă pârâtul şi-a îndeplinit obligaţiile de prudenţă şi diligenţă atribuite acestuia iar adoptarea măsurii de desfacere a contractelor de muncă în litigiu au avut la bază o decizie de afaceri care a fost documentată (în temeiul recomandărilor directorului tehnic şi a documentelor întocmite de departamentul de resurse umane), apreciind astfel că acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate.

Analiza de legalitate efectuată de instanţa de apel sub aspectul conduitei pârâtului, director general, circumstanţiată dispoziţiilor art. 1441 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, a reliefat faptul că pârâtul nu a acţionat în mod culpabil cu ocazia îndeplinirii atribuţiilor sale şi în raport de probaţiunea administrată în cauză s-a reţinut în mod corect că nu sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile a pârâtului pentru presupusul prejudiciu cauzat reclamantei.

Aserţiunile recurentei-pârâte ce vizează stabilirea situaţiei de fapt şi atribuţiile directorului general privind supravegherea modalităţii de întocmire a deciziilor de angajare respectiv de desfacere a contractelor de munca, precum şi verificarea conţinutului acestora, reprezintă aspect de netemeinicie ce nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală a recursului.

De altfel, se constată că prin invocarea unor pretins încălcări ale dispoziţiilor legale, recurenta-pârâtă doreşte o reevaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriilor administrate.

Faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă şi-a structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reţine că recurenta-reclamantă prin argumentele aduse s-a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.

2. Recursul provocat formulat de pârâtul B..

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că cererea de chemare în garanţie nu a fost soluţionată de instanţa de apel pe fondul acesteia, fiind încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 224, art. 397 C. proc. civ.

Potrivit art. 9 alin. (1) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. În acelaşi context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Ca atare, instanţa judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părţi, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor în justiţie, cât şi a apărărilor.

Obligaţia judecătorului de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut fără a depăşi însă limitele învestirii este dezvoltată de legiuitor şi în art. 397 alin. (1) C. proc. civ. care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, se constată, că instanţa de apel a respectat întru totul dispoziţiile legale menţionate şi verificând legalitatea soluţionării cererii de chemare în garanţie de către prima instanţă a apreciat că modalitatea în care s-a soluţionat cererea de chemare în garanţie este nelegală.

Astfel, în analiza efectuată instanţa de apel a prezentat în detaliu de ce soluţia primei instanţe de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanţie este nelegală şi care sunt scopul şi raţiunea formulării de către pârât a cererii de chemare în garanţie.

Critica recurentului-pârât privind neanaliza fondului cererii de chemare în garanţie nu poate fi reţinută, având în vedere că instanţa de apel analizând fondul cauzei a constatat că pârâtul nu a acţionat în mod culpabil cu ocazia îndeplinirii atribuţiilor sale astfel că a fost exonerat de răspunderea civilă imputată acestuia.

Or, neexistând culpa pârâtului în producerea prejudiciului, instanţa de apel nu mai avea de ce să analizeze eventuala culpă a celor chemaţi în garanţie, motiv pentru care a respins cererea de chemare în garanţie prin dispozitiv.

Înalta Curte, apreciază că hotărârea recurată este rezultatul unei aplicări pertinente a regulilor de drept, al unei proceduri echitabile şi a unei aprecieri convingătoare a faptelor reţinute în cauză.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator special D., împotriva deciziei civile nr. 221/2019 din 22 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, precum şi recursul provocat declarat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi decizii.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante S.C. A. S.A. prin administrator special D. în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimaţii-chemaţi în garanţie C., D., E. şi H., urmează a se aplica dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 600 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator special D., împotriva deciziei civile nr. 221/2019 din 22 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, precum şi recursul provocat declarat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator special D. la plata sumei de 600 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-chemaţi în garanţie C., D., E. şi H..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2020.