Objection to enforcement of property improvement compensation judgment dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 124 din 01.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2011, a fost respins ca nefondat apelul declarat de A.; a fost admis apelul declarat de reclamanţii B., C. ŞI BIROUL NOTARIAL "D.", împotriva sentinţei civile nr. 13639/05.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimatul reclamant E.; a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 13639/05.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în sensul că a fost obligată pârâta A. S.A. la plata diferenţei de 745.268,43 RON către reclamanţi; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a fost obligată apelanta pârâtă A. S.A. către apelanţii reclamanţi la plata sumei de 3425,84 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de apelanţii reclamanţi B., C. şi D., astfel cum a fost precizată, s-a solicitat în contradictoriu cu intimata pârâtă A. S.A. obligarea acesteia la plata sumei de 786.730,31 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcţie, modernizare şi amenajare a imobilului situat în Bucureşti, str. x.

Acest imobil a constituit obiectului contractului de leasing financiar imobiliar nr. 2181/17.12.2007, încheiat între A. în calitate de finanţator şi D., în calitate de utilizator.

Contractul de leasing a încetat ca urmare a rezilierii intervenite prin notificarea din 22.10.2010, ce a dus la pierderea posesiei imobilului, astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare silită a imobilului din 22.02.2011 emis de BEJ F..

Prima instanţă de judecată a reţinut admisibilitatea acţiunii ca fiind dată de art. 494 alin. (3) din C. civ.. Reclamanţii au fost consideraţi constructori de rea credinţa, deoarece potrivit prevederilor contractuale, respectiv art. 5.7 din contract, adăugirile, îmbunătăţirile şi modificările calitative sau cantitative aduse de utilizator cu acordul sau fără acordul finanţatorului devin proprietatea finanţatorului odată cu încorporarea/montarea lor, fără a exista însă o clauză contractuală care să stabilească modul de despăgubire utilizatorului.

Instanţa a stabilit de principiu că pârâta are obligaţia de a restitui contravaloarea lucrărilor efectuate, deoarece, în caz contrar, s-ar realiza o îmbunătăţire fără just temei.

A reţinut instanţa de apel că în mod greşit prima instanţă de judecată a reţinut că reclamanţii sunt constructori de rea-credinţă.

Astfel, s-a apreciat că pentru orice lucrare efectuată a cărei contravaloare se solicită era necesar acordul finanţatorului, ori cât timp acest acord nu a existat, rezultă calitatea de constructor de rea-credinţă.

Dispoziţiile art. 5.7. din contract reprezintă prevederi derogatorii de la lege, referindu-se în egală măsură atât la adăugirile, îmbunătăţirile şi modificările aduse de utilizator cu acordul finanţatorului cât şi la cele pentru care nu a existat acordul finanţatorului.

În atare situaţie, voinţa contractuală prevalează, în temeiul art. 969 şi urm. C. civ.

A mai reţinut instanţa de fond că, de asemenea, între părţi a existat o bogată corespondenţă prin poşta electronică, din care rezultă că pârâta a cunoscut despre efectuarea lucrărilor şi le-a agreat, aceste probe nefiind luate în considerare de prima instanţă de judecată la aprecierea probatoriilor.

În cauză, instanţa de fond nu a luat în considerare forţa probantă a expertizei judiciare efectuate în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti.

A reţinut instanţa de fond faptul că prin încheierea din 16.02.2011, Tribunalul Bucureşti a constatat legală administrarea probei cu expertiză tehnică specialitatea construcţii conform raportului întocmit de expert G..

În expertiza tehnică judiciară s-a stabilit că la imobilul din str. x au fost efectuate lucrări de 185.004 euro, reprezentând 786.730,31 RON.

De asemenea, s-a stabilit că valoarea imobilului este de 831.407,52 euro.

A apreciat instanţa de apel că dată fiind forţa probantă a expertizei, statuată de art. 201 şi urm. C. proc. civ. instanţa de judecată, în procesul de apreciere a probelor, trebuia să arate pentru care motive a apreciat că concluziile raportului de expertiză judiciară nu pot dovedi pretenţiile reclamanţilor.

Este evident, aşadar, că pârâta a dobândit un spor de valoare de 786.730,31 RON şi că valoarea imobilului, ulterior efectuării lucrărilor, a crescut.

Cât timp s-a stabilit de către un expert autorizat în construcţii o situaţie de fapt, anume aceea că au fost efectuate lucrări ale imobilului ce i-au sporit valoarea, este evident că se ajunge la acceptarea îmbogăţirii fără justă cauză a pârâtei.

A reţinut instanţa de fond că s-a mai arătat în hotărâre că reclamanţii nu au dovedit că ei sunt aceia care au realizat lucrările de amenajare şi că nu au făcut dovada că materialele nominalizate în facturi au fost folosite în amenajarea imobilului.

O astfel de probă, respectiv că materialele de construcţie din facturile depuse au fost utilizate la amenajarea imobilului, se face cu însuşi raportul de expertiză judiciară, deoarece este evident că anumite lucrări nu pot fi realizate decât cu utilizarea de materiale de construcţie.

Mai mult, este evidentă că numai utilizatorul putea efectua aceste lucrări, deoarece a avut posesia imobilului pe perioada derulării contractului de leasing, până la rezilierea acestuia.

În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâta S.C. A. S.A.; Curtea l-a respins ca nefondat, întrucât stabilirea unei situaţii de fapt, anume existenţa unor îmbunătăţiri aduse imobilului, şi acceptarea soluţiei ca acestea rămân câştigate proprietarului construcţiei valorează cu o îmbunătăţire fără justă cauză.

Cât priveşte afirmaţia potrivit căreia valoarea imobilului ar fi scăzut de la 2.000.000 euro, la data încheierii contractului de leasing, la 831.407,52 euro, aceasta nu a putut fi reţinută, dată fiind fluctuaţia notorie a pieţei imobiliare, precum modalităţile de evaluare de către instituţiile bancare a imobilelor la nivelul anilor anterior crizei financiare.

Faţă de aceste împrejurări şi cum în cauză s-a dovedit că reclamanţii au efectuat construcţiile la imobilul în litigiu, instanţa de apel a reţinut că în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate la fondul cauzei, acestea nu mai pot fi reduse proporţional cu valoarea sumei de 41-461,88 RON cât s-a acordat.

Potrivit art. 274 C. proc. civ. Curtea a obligat A. S.A. către apelanţii reclamanţi la plata sumei de 3425,84 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 124/01.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2011, au formulat contestaţie la titlu, H. S.R.L., societate înfiinţată din divizarea parţială a A. S.A. şi I. S.A., în calitate de societate absorbantă a A., solicitând instanţei să dispună lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 124 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 1 aprilie 2013 în dosarul nr. x/2011.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 374/2020 din 18 mai 2020, a respins ca neîntemeiate excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii; a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată apelantele-contestatoare H. S.R.L. şi I. S.A. în contradictoriu cu intimaţii C. prin curator special J., B., E. prin curator special K., L. şi M., împotriva deciziei civile nr. 124/01.04.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, astfel cum a fost precizată; a obligat apelanţii în solidar la plata următoarelor cheltuieli de judecată: către curatorii speciali desemnaţi pentru intimaţii pârâţi C. şi E. câte 2000 RON pentru fiecare curator, către intimatul L. 4879,00 RON şi către M. 5950 RON.

În argumentarea acestei decizii s-a reţinut, în esenţă, că excepţia tardivităţii este neîntemeiată, întrucât din interpretarea art. 408 (11) şi art. 405 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că, o contestaţie la titlu poate fi formulată oricând înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani în care poate fi solicitată executarea silită şi faţă de data de 10.09.2015 când intimatul-pârât L. a formulat cerere de executare silită, executare silită suspendată în mai multe rânduri, instanţa reţinând incidenţa art. 4052 alin 1 C. proc. civ. (1865), referitoare la interpretarea cursului prescripţiei executării silite.

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la titlu s-a reţinut că obiectul contestaţiei, l-ar reprezenta tocmai lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării titlului executoriu reprezentat de decizia nr. 124 din 1.04.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, obiect care, se circumscrie dispoziţiilor art. 400 alin. (2) C. proc. civ. (1865) şi face astfel admisibilă contestaţia.

Pe fondul contestaţiei, instanţa a reţinut că, aşa cum s-a arătat, contestaţia formulată împotriva executării unei hotărâri judecătoreşti poate avea drept obiect aspecte care ţin doar de lămurirea înţelesului întinderii sau aplicării titlului executoriu (art. 400 alin. (2) C. proc. civ. 1865).

S-a constatat că, în cauză, contestatoarele apelante au solicitat instanţei de judecată să constate că prin dispozitivul Deciziei 124 în mod greşit s-a dispus admiterea apelului declarat de Persoanele Fizice şi obligarea A. la plata către D. şi Persoanele Fizice a diferenţei de 745.268,43 RON; contestatoarele considerând că această soluţie este greşită întrucât Persoanele Fizice nu au avut calitatea de utilizatori în Contractul de Leasing şi nici nu au făcut dovada realizării de îmbunătăţiri la imobilul dat în leasing.

Instanţa a reţinut că din considerentele Deciziei 124 anterior amintite rezultă cu uşurinţă că la momentul pronunţării Deciziei 124 Curtea de Apel Bucureşti a considerat că doar utilizatorul Contractului de Leasing (D.) a făcut dovada executării unor lucrări de îmbunătăţire a imobilului, drept pentru care A., în calitate de proprietar al imobilului, avea obligaţia de a restitui contravaloarea acestor lucrări doar către D., nu şi către Persoanele Fizice.

Totodată, s-a reţinut că, pe calea contestaţiei la executare nu pot fi invocate alte motive decât cele menţionate de art. 400 alin. (2) C. proc. civ. (1865), respectiv motive legate de fondul raportului juridic care să pună în discuţie aspecte deja statuate printr-o hotărâre judecătorească definitivă/irevocabilă.

Pe această cale, nu se poate modifica sau anula o hotărâre judecătorească pusă în executare, prin invocarea unor împrejurări anterioare pronunţării hotărârii ce se execută şi care tind la respunerea în discuţie a însuşi titlul executoriu, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat;

În speţă, s-a constatat că, motivele concrete invocate de apelante nu pot fi încadrate de apelante într-unul din motivele prevăzute de dispoziţiile art. 400 alin. (2) C. proc. civ. (1865) susţinerile contestatoarelor referitoare la: greşita soluţionare a apelului, cu tot ceea ce presupune, analizarea/interpretarea greşită a probelor, pronunţarea unei soluţii nelegale în sensul obligării contestatoarei A. la plata către D. şi către intimaţii persoane fizice a sumei de 745.268,43 RON, în condiţiile în care persoanele fizice nu ar fi avut calitatea de utilizatori, neregăsindu-se în niciuna din situaţiile reglementate de norma menţionată, dimpotrivă, acestea constituind apărări de fond, care nu pot fi valorificate pe această cale întrucât tind la modificarea însăşi a hotărârii care se execută, la schimbarea efectivă a dispozitivului deciziei, prin eliminarea unui subiect al raportului juridic obligaţional (intimaţii-persoane fizice);

În raport de toate aspectele menţionate, de faptul că, deşi se susţine formal că, decizia contestată sub aspectul executării silite, ar conţine dispoziţii neclare, contradictorii, imposibil de executat, dar în mot concret, atât prin contestaţia formulată cât şi prin răspunsul la întâmpinări, cele două contestatoare nu fac altceva decât să critice aspecte care ţin de fondul raportului juridic, soluţionat irevocabil în anul 2013, cât, dispozitivul deciziei nr. 124 care reprezintă titlul executoriu, conţine dispoziţii clare, concordante, posibil de executat şi care nu necesită lămuriri suplimentare.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a obligat contestatoarele în solidar la plata către intimaţii pârâţi persoane fizice la cheltuieli de judecată, în cuantumul şi cu specificaţiile menţionate în dispozitivul deciziei.

Împotriva acestei decizii, reclamantele H. S.R.L. şi I. S.A. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 402 alin. (3) C. proc. civ.

În susţinerea cererii de recurs, recurentele au arătat, în esenţă, că decizia recurată este nelegală, întrucât excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată investit cu soluţionarea contestaţiei la titlu a fost soluţionată în mod nelegal.

Recurentele susţin că în motivarea soluţiei pronunţate pe acest incident procedural prin încheierea de şedinţă din data de 9 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti nu a analizat argumentele invocate de H. şi I. în faţa instanţei de fond, iar soluţia instanţei din data de 9 septembrie 2019 nu este motivată în fapt şi în drept.

Totodată, recurentele consideră că în raport de obiectul cererii formulate de H. şi I. (contestaţie la executare), precum şi de temeiul juridic al acesteia (art. 712 alin. (2) C. proc. civ. actual), rezultă că, completul de judecată al Curţii de Apel Bucureşti compus din 2 judecători a fost nelegal constituit.

În opinia recurentelor, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit în mod cu totul nelegal că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. decretat în anul 1865, iar prin încheierea din 18 septembrie 2019 a calificat în mod greşit data de început a raportului juridic execuţional dedus judecăţii, stabilind în mod eronat şi contrar tuturor probelor existente la dosar, că executarea silită dedusă judecaţii a fost iniţiată în anul 2012 pe rolul BEJ N., în dosarul nr. x/2012.

Recurentele, susţin că dosarul execuţional care a generat prezentul litigiu a fost deschis pe rolul BEJA O. la cererea lui L. în data de 10 septembrie 2015, deci sub imperiul C. proc. civ. actual, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013.

Prin urmare,susţin recurentele, rezultă că raţionamentul logico juridic al Curţii de Apel Bucureşti, care a stabilit incidenţa în cauză a dispoziţiilor vechiul C. proc. civ., este total greşit şi a avut la bază o premisă greşită, anume că Decizia a fost pusă în executare pe rolul BEJ N. în anul 2012.

Recurentele consideră că încheierea de şedinţă din data de 18 septembrie 2019 a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. art. 6 alin. (1), art. 9 alin. (2), art. 7 alin. (1) şi (2), art. 8 alin. (1) şi art. 24 din C. proc. civ. actual, precum şi a art. 124 alin. (2) din Constituţia României; art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a principiului disponibilităţii procesului civil.

Recurentele susţin că decizia recurată este nelegală întrucât Curtea de Apel Bucureşti a lăsat nesoluţionat un incident procedural invocat de M. prin întâmpinare, respectiv excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, excepţie ce nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, nu s-a analizat şi nici nu s-a soluţionat.

Totodată, recurentele susţin că decizia recurată este nelegală întrucât s-a lăsat nesoluţionat capătul de cerere privind suspendarea executării silite, precum şi în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de recuzare a d-nei judecător P., pronunţată în data de 28 octombrie 2019.

Recurentele consideră că soluţionarea cererii de recuzare s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că d-na judecător pe timpul judecării cererii de recuzare nu a părăsit sala de judecată, deci nu a fost ascultată, aşa cum prevăd dispoziţiile menţionate.

De asemenea, recurentele susţin că soluţionarea cererii de recuzare s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 şi art. 27 pct. 7 C. proc. civ., întrucât deşi au indicat că această cauză ar trebui judecată în complet de primă instanţă, de fond, Curtea de Apel a stabilit că este legal constituită în complet de apel, format din doi judecători.

În aceste condiţii, recurentele solicită să se constate că d-na judecător nu putea lua parte la judecarea prezentei cauze în apel, întrucât a făcut parte din completul de judecată care a pronunţat decizia.

Totodată, consideră că având în vedere că prin decizie d-na judecător şi-a spus părerea cu privire la obligaţia de plată a sumei de 745.268,43 RON, rezultă că încheierea de respingere a cererii de recuzare este nelegală şi a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 27 pct. 7 C. proc. civ.

În opinia recurentelor, prin respingerea cererii de recuzare le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil fiind încălcate dispoziţiile art. 6 pa. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentele susţin că şi soluţia de respingere a cererii de recuzare pronunţată prin încheierea din data de 10 decembrie 2019 este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) C. proc. civ., fără ascultarea d-nelor judecător.

Recurentele consideră că decizia recurată este nelegală întrucât soluţia Curţii de Apel Bucureşti pe fondul contestaţiei la titlu este în contradicţie cu soluţia pronunţată pe excepţia inadmisibilităţii.

Astfel, susţin recurentele, conform argumentelor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti în paragrafele 118 şi 119, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii, stabilind că, contestaţia la titlu este admisibilă, însă, prin argumentele prezentate în paragrafele 125-127, instanţa a stabilit că pe calea contestaţiei la titlu nu se poate realiza o rejudecare a dosarului nr. x/2011 şi o modificare a deciziei. Or, în soluţionarea pe fond a contestaţiei la titlu, s-au folosit aceleaşi argumente invocate de intimaţi în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, fără ca în decizia recurată să fie explicat motivul acestei contradicţii.

Recurentele susţin că s-a respins contestaţia la titlu ca neîntemeiată, stabilind că motivele invocate prin cererea introductivă nu se circumscriu motivelor prevăzute de art. 400 alin. (2) C. proc. civ., dar fără să expliciteze care ar fi acele motive care se circumscriu motivelor prevăzute de aceste dispoziţii legale.

Referitor la obiectul contestaţiei la titlu, recurentele susţin că în mod greşit instanţa a stabilit că prin contestaţia la titlu au solicitat "modificarea sau anularea unei hotărâri judecătoreşti puse în executare"; "repunerea în discuţie a însuşi titlului executoriu" sau "împrejurări anterioare pronunţării hotărârii ce se execută".

Astfel, recurentele susţin că, aşa cum rezultă din conţinutul cererii introductive, dar şi din cele trei seturi de precizări solicitate de instanţă, obiectul contestaţiei la titlu constă în lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării titlului executoriu reprezentat de decizie, respectiv de a lămuri dacă suma de 745.268,43 RON şi cheltuielile de judecată trebuiau achitate de A. şi către persoanele fizice sau doar către D..

După prezentarea unor presupuse contradicţii din decizia ce face obiectul contestaţiei la titlu şi a unor opinii privind înscrisurile ce au fost avute în vedere la pronunţarea decizie, recurentele susţin că, contrar celor reţinute de instanţa de fond în paragraful 126, prin contestaţia la titlu nu au solicitat o modificare a deciziei, ci dimpotrivă au solicitat o aliniere a dispozitivului la considerentele deciziei.

Recurentele consideră că decizia recurată este neîntemeiată şi în ceea ce priveşte soluţia de obligare la plata onorariilor de curator, întrucât prin dispozitivul deciziei recurate s-a acordat mai mult decât s-a solicitat şi stabilit prin practicaua deciziei recurate, iar în al doilea rând obligaţia a fost stinsă prin plata onorariului stabilit de Curtea de Apel Bucureşti.

Pentru aceste motive, recurentele au solicitat admiterea cererii de recurs aşa cum a fost formulată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul L. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare a recurentelor privind greşita aplicare a dispoziţiilor C. proc. civ. de la 1865, va fi înlăturată.

În raport de obiectul cererii deduse judecăţii, contestaţie la titlu, aplicarea în timp a normelor de procedură este reglementată de dispoziţiile art. 25 alin. (1) Noul C. proc. civ., potrivit cărora executările silite începute sub legea veche rămân supuse acestei legi, precum şi de prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care prevăd că noile norme de procedură civilă (în vigoare începând cu data de 15 februarie 2013) se aplică executărilor silite începute după intrarea acestora în vigoare.

În cauză raporturile dintre părţi sunt stabilite de contractul de leasing financiar imobiliar nr. 2181/17.12.2007, contract pentru a cărui neexecutare, neachitarea ratelor de leasing, s-a pornit de către BEJ N. dosarul de executare nr. 140/2012, pentru recuperarea debitului de 29.134.473 RON, iar în paralel, s-a formulat acţiune pentru recuperarea contravalorii lucrărilor de îmbunătăţire aduse imobilului, pronunţându-se decizia civilă nr. 124/01.04.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, pentru suma de 792.430,63 RON.

Prin urmare, se apreciază că, în speţă procedura de executare începută în anul 2012, deci anterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ. (15.02.2013) vizează acelaşi raport juridic execuţional început sub incidenţa dispoziţiilor vechiul C. proc. civ., astfel încât, prezenta cauză este supusă dispoziţiilor C. proc. civ. de la 1865, cum în mod corect a statuat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin încheierea din 18.09.2019.

Potrivit prevederilor art. 400 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865 "Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută."

Totodată, potrivit deciziei nr. XV/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs interesul legii, publicată în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007, competenţa de soluţionare a contestaţiei privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu, ce reprezintă o hotărâre judecătorească, revine instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută. De asemenea, art. 111 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti prevede că, contestaţia la titlu se soluţionează de completul care a pronunţat hotărârea.

În consecinţă, ţinând seama de faptul că titlul executoriu ce face obiect al contestaţiei la titlu formulată în dosarul de faţă a fost pronunţat de Curtea de Apel Bucureşti, de prevederile art. 400 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, de interpretarea stabilită prin decizia nr. XV/2007 pronunţată în interesul legii şi de dispoziţiile Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, competenţa de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, iar compunerea completului este similară celui ce a pronunţat titlul executoriu, deci format din doi judecători.

Astfel încât, susţinerile recurentelor privind compunerea completului de judecată dintr-un singur judecător, vor fi respinse ca nefondate.

Nu pot fi reţinute alegaţiile recurentelor privind nepronunţarea asupra excepţiei necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea contestaţiei la titlu, având în vedere că susţinerile sunt infirmate chiar de încheierea din data de 09 septembrie 2019, prin care instanţa în cadrul clarificării obiectului contestaţiei la titlu a analizat şi competenţa materială în soluţionarea cauzei şi admiţând excepţia necompetenţei materiale a petitelor III-VI, a dispus declinarea spre competentă soluţionare Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Susţinerile recurentelor referitor la o pretinsă neanalizare şi nepronunţare asupra cererii de suspendare a executării, sunt nefondate, atât timp cât la şedinţa din data de 18 mai 2020, la interpelarea Curţii, contestatoarele, prin apărător, au arătat că nu mai susţin cererea de suspendare a executării şi nu înţeleg să achite cauţiunea în acest sens.

În ce priveşte nerespectarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă apreciază că întreaga argumentare ce vizează aceste dispoziţii este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (1) C. proc. civ. "instanţa decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultând judecătorul recuzat".

Deşi din cuprinsul încheierilor de şedinţă prin care au fost soluţionate cererile de recuzare nu rezultă nicio menţiune vizând ascultarea judecătorilor recuzaţi, conform art. 31 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curtea apreciază că încheierile respective ar putea fi eventual afectate de o nulitate virtuală, întrucât textul de lege - art. 31 alin. (1) C. proc. civ. - nu prevede expres sancţiunea nulităţii, care nu ar putea fi constatată de instanţă decât dacă cel care invocă nulitatea respectivă, în speţă, recurentele, dovedeşte şi existenţa unei vătămări.

Totodată, atâta vreme cât cererile de recuzare în cauză se impuneau a fi soluţionate fără prezenţa părţilor, Înalta Curte apreciază că pronunţarea asupra cererilor de recuzare fără ascultarea judecătorilor nu reprezintă în mod automat şi absolut o încălcare a garanţiilor procesuale ale titularului cererii de recuzare.

Faţă de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, se apreciază că recurentelor le revenea obligaţia, în susţinerea criticilor din recurs fundamentate pe acest considerent, să indice şi să învedereze instanţei de control judiciar vătămarea efectivă şi concretă astfel pricinuită, cu indicarea expresă a apărărilor pe care ar fi înţeles să le formuleze în cauză.

În speţă însă, se constată că şi în cuprinsul cererii de recurs s-au reiterat aceleaşi temeiuri faptice în susţinerea situaţiei de recuzare a judecătorilor, fără ca starea de fapt astfel pretinsă să fie susţinută şi dovedită.

Din această perspectivă se apreciază criticile recurentelor ca fiind nefondate.

Nici susţinerea referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 paragr. 1 din C.E.D.O. prin nerespectarea garanţiilor procesuale ale dreptului la un proces echitabil în procedura de soluţionare a cererilor de recuzare nu va fi reţinută, întrucât prin dispoziţiile legale menţionate, legiuitorul a instituit doar un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite, care se referă exclusiv la soluţionarea în fond a cauzei, acestea nefiind aplicabile unei proceduri derivate, cu caracter derogatoriu, astfel cum este recuzarea, procedură care nu se constituie nici într-o restrângere nejustificată a accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare al justiţiabililor.

Nu vor fi reţinute nici criticile privind o presupusă contradicţie între considerentele deciziei recurate privind respingerea excepţiei inadmisibilităţii şi analiza contestaţiei la titlu pe fond.

Pentru a exista contrarietate între considerente trebuie ca acestea să se excludă reciproc. Or, motivele invocate de recurente nu sunt în situaţia de a se exclude reciproc dată fiind sinonimia termenilor invocaţi, instanţa analizând admisibilitatea contestaţiei la titlu ca posibilitate acordată de lege pentru formularea acesteia şi nu dacă motivele conţinute de aceasta pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 400 alin. (2) C. proc. civ.

Din analiza deciziei recurate se constată că în expunerea raţionamentului logico-juridic pentru fundamentarea soluţiei pronunţate, Curtea de Apel a făcut o analiză a motivelor invocate pentru admiterea contestaţiei la titlu, sens în care a expus, într-un mod sistematic şi deloc contradictoriu că motivele invocate nu pot fi încadrate într-unul din motivele prevăzute de dispoziţiile art. 400 alin. (2) C. proc. civ.

Exprimarea clară a raţionamentului juridic, fundamentat pe argumentele juridice, şi evidenţierea logicii interne care a condus la adoptarea soluţiei constituie elemente obligatorii care definesc actul jurisdicţional şi care îi conferă forţa de convingere, constituind totodată o garanţie împotriva arbitrariului.

Criticile recurentelor privind obligarea la plata onorariilor de curator, vor fi respinse, având în vedere că nu se poate susţine că acordarea unui cuantum al cheltuielilor de judecată reprezintă plus petita, iar instanţa în urma verificării înscrisurilor depuse în dovedirea cheltuielilor de judecată a dat eficienţă prevederilor art. 274 C. proc. civ. şi a acordat, în mod corect, cheltuieli de judecată.

Dreptul de a cere plata cheltuielilor de judecata se naşte pentru partea care a câştigat procesul, ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care cealaltă parte a căzut în pretenţii.

Practica judecătorească a conturat nu numai ideea că dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, ci şi cerinţa ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciul real creat părţii care a achitat cheltuielile de judecată.

Aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată este în căderea instanţei şi în raport de dovezile care s-au făcut se aplică dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., care în speţă nu au fost încălcate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentelor în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimatul-pârât L. urmează a aplica dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi a obliga recurentele la plata sumei de 4998 RON cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele H. S.R.L. şi I. S.A. împotriva deciziei civile nr. 374/2020 din 18 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurentele-reclamante la plata sumei de 4998 RON cheltuieli de judecată către intimatul - pârât L..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2020.