Abusiveness of processing and administration fees in CHF-denominated credit contracts and limits on judicial modification of interest clauses

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive

1. Prin cererea înregistrată, iniţial, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., au solicitat:

(1) constatarea caracterului nul absolut si abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 3.1 alin. (2) si art. 3.2, referitoare la dobândă şi art. 3.7 teza a II-a, art. 3.12 referitor la comisionul de procesare, art. 3.13 in raport de care "în cazul rambursării integrale/parţiale în avans a creditului acordat, împrumutatul datorează băncii un comision de plata anticipata de 3 %, calculat prin aplicarea procentului la valoarea sumei din credit rambursată în avans şi datorat integral, la data efectuării rambursării anticipate", art. 3.14 care reglementează comisionul de administrare şi art. 5.8 din contractul de credit,în raport de care ..împrumutatul Codebitorul se obligă să asigure în contul curent contravaloarea primelor de asigurare datorate de acesta pentru menţinerea în vigoare/reînnoirea poliţei de asigurare, împrumutatul autorizând Banca să debiteze automat acest Cont curent cu sumele reprezentând contravaloarea primelor de asigurare. Primele de asigurare vor fi debitate de Bancă cu prioritate faţă de orice alte sume datorate de împrumutat";

(2) obligarea pârâtei la menţinerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum au fost stabilite prin contractul iniţial, respectiv valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului, 22.08.2008, şi a indicelui de referinţă Libor actualizat periodic;

(3) restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive cu titlu de dobândă achitată excedentar corespunzător perioadei 22.08.2009 (un an de la data încheierii convenţiei de credit)-29.06.2015 (data introducerii acţiunii), comision de administrare corespunzător perioadei 22.08.2008 (data semnării convenţiei de credit) - 19.06.2015 (data introducerii acţiunii) în cuantum de 6,960.78 CHF la un curs de la data încheierii contractului 1CHF = 4.2977 RON - rezultă o sumă de 29,915.34 RON; precum şi cu titlu de comision de procesare în cuantum de 1425.14 CHF = 6124.82 RON, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobândă legală, calculat de la data plăţii şi până la momentul restituirii efective;

(4) exonerarea reclamanţilor pe viitor de la plata primelor de asigurare plătite către bancă, pe parcursul derulării contractului de credit;

(5) constatarea caracterului abuziv la clauzei de risc valutar inserate în convenţia de credit la art. 4.6 teza finală, care prevede că:

"Banca este mandatată, de împrumutat prin prezentul contract să efectueze, dacă este cazul, şi schimbul valutar în numele şi pentru acesta, utilizând propriile cotaţii şi completând documentele aferente acestei operaţiuni. Eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de Împrumutat/Codebitor";

(6) stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la data semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

(7) denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.

2. În motivarea cererii, reclamanţii, în esenţă, au arătat argumentele de fapt şi de drept pentru care consideră caracterul abuziv al clauzelor menţionate, fiind incidente dispoziţiile Legii nr. 193/2000, întrucât prin aceste clauze nenegociate se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe.

3. Prin sentinţa civilă nr. 17812/05.10.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 26.10.2015 sub nr. x/2015.

B. Hotărârea primei instanţe

5. Prin sentinţa civilă nr. 3477/07.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015:

- a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A.;

- s-a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/22.08.2008: art. 3.7 teza a II-a; art. 3.12; art. 3.14;

- a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 6.124,82 RON reprezentând comision de procesare şi suma de 29.915,34 RON reprezentând comision de administrare, cu dobânda legală aferentă calculată de la data încasării acestor comisioane şi până la data restituirii efective către reclamanţi;

- au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate;

- a fost obligată pârâta la 1.240 RON cheltuieli de judecată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

6. Împotriva sentinţei nr. 3477/07.06.2016, pârâta D. S.A. a declarat, în termen legal, apel, înregistrat la data de 21.04.2017.

Prin această cale de atac, s-a solicitat să se dispună schimbarea, în parte, a sentinţei apelate în sensul respingerii, în tot, a cererii de chemare în judecată.

7. Împotriva aceleiaşi sentinţe au declarat apel şi reclamanţii A., B. şi C., în termen legal, înregistrat la data de 02.05.2017.

S-a solicitat ca, în urma admiterii căii de atac, să se dispună modificarea, în parte, a sentinţei apelate şi, în consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi precizată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul apel.

D. Hotărârea instanţei de apel

8. Prin decizia civilă nr. 1567 din 13 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 3477 din data de 7 iulie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A fost admis apelul promovat de pârâta D. S.A., în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A., B., C., împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că au fost respinse, ca neîntemeiate şi capetele de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a clauzelor de la art. 3.12 şi art. 3.14 din contractul de credit nr. x 19045640325 din 22 august 2008 şi obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 6.124,82 RON, reprezentând comision de procesare şi suma de 29.915,34 RON, reprezentând comision de administrare, cu dobânda legală aferentă calculată de la data încasării acestor comisioane şi până la data restituirii efective către reclamanţi.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

9. Împotriva acestei decizi au declarat recurs atât reclamanţii-recurenţi A., B. şi C., cât şi pârâta-recurentă D. S.A..

10. În recursul lor, recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. au adus următoarele critici deciziei recurate:

11. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, deşi instanţa de apel a constatat nulitatea absolută, în parte, a clauzei prevăzute de art. 3.7 teza a II-a finală, doar în privinţa posibilităţii dobânzii de a varia în raport de condiţiile pieţei financiare/monetare, aceasta a omis să se pronunţe asupra cererii de restituire a sumelor percepute cu titlul de dobândă excedentară.

12. S-a apreciat că prin "motive contradictorii", se înţeleg şi acele situaţii când instanţa nu se pronunţă în totalitate asupra cererilor formulate, făcând ca hotărârea dată să fie lipsite de efecte juridice.

13. S-a mai susţinut faptul că, dacă hotărârea instanţei de apel ar rămâne în această formă, recurenţii s-ar afla în situaţia în care, deşi au suferit un prejudiciu prin achitarea a unor sume de bani percepute în temeiul unor clauze abuzive, nu şi-ar putea realiza dreptul de a fi repuşi în situaţia anterioară.

14. Hotărârea instanţei de apel cuprinde un motiv străin de natura cauzei, deoarece, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat "precizarea elementelor componente ale procentului de dobândă având în vedere procentul de dobândă şi valoarea indicelui LIBOR de la data încheierii contractului", or, instanţa de apel a reţinut că ar fi solicitat să se stabilească o formulă de calcul a dobânzii.

15. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, cu privire la comisionul de procesare credit şi la cele de gestiune credit, instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

16. În condiţiile în care aceste comisioane nu au fost definite prin contract, a fost imposibil de stabilit de recurenţii-reclamanţi ce prestaţie a creditorului acoperă acestea în contrapartidă, iar această omisiune îi este imputabilă intimatei-recurente, deoarece referirea la respectivele comisioane s-a făcut în condiţiile contractuale redactate, în prealabil, de aceasta.

17. Chiar dacă instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, este permisă perceperea unor comisioane, aceasta nu înseamnă că ele trebuie excluse de la verificarea caracterului inteligibil, cu privire la perceperea consecinţelor economice ale unei clauze contractuale şi mai puţin la înţelegerea ei din punct de vedere gramatical.

18. În mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând peste interpretările obligatorii date de CJUE, în cauza Andriciuc contra României.

19. Recurenţii-reclamanţi au susţinut că banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informaţie care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale clauzei de risc valutar asupra obligaţiilor sale financiare viitoare, CJUE statuând că revine instanţei naţionale obligaţia să verifice dacă a fost informat consumatorul cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acesteia să evalueze în momentul contractării împrumutului costul total al acestuia.

20. În ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, banca nu a oferit informaţii complete, corecte şi precise, mai mult, i-a asigurat că riscul valutar este minim.

21. S-a mai arătat că banca a impus efectiv creditul în CHF, ca fiind singura opţiune prin care reclamanţii puteau obţine un credit bancar la acel moment pentru necesităţile lor.

22. În calitatea ei de profesionist, banca avea obligaţia să prezinte riscurile unui astfel de contract şi existenţa unui risc valutar, iar nu să îi inducă în eroare prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comportă riscuri.

23. În ce priveşte solicitarea de a se dispune stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului curs care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia, recurenţii-reclamanţi au susţinut că se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului.

24. În ce priveşte capătul de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din Regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor dintre rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, au susţinut faptul că se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în RON, deoarece efectuarea plăţilor în valută, implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului.

S-a solicitat judecarea recursului în lipsă.

25. Prin recursul incident, declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., au fost aduse următoarele critici deciziei recurate:

26. Soluţia prin care instanţa de apel a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei de la art. 3.7 teza a II-a a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel cuprinzând motive contradictorii, motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

27. S-a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cu privire la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda.

În opinia recurentei-pârâte, la data încheierii contractului, conform legislaţiei în vigoare la acea dată, nu trebuia să se exemplifice în conţinutul contractului de credit toţi indicatorii financiari care conduc la modificarea dobânzii şi nici să insereze modalitatea de calcul a acesteia sau vreo formulă, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

28. S-a arătat că banca era obligată doar să prezinte motivul întemeiat care ar conduce la modificarea dobânzii, iar evoluţia pieţei financiare sintetizează o modalitate de calcul extrem de complexă, însă se situează şi la un nivel accesibil consumatorului mediu, fiind şi de notorietate, deoarece în presă erau publicate periodic, informaţii în legătură cu creşterea sau scăderea dobânzilor la bănci.

29. S-a mai susţinut că împrumutaţii nu au fost obligaţi să se supună unor condiţii contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua cunoştinţă la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor, prevederea contractuală privind dobânda variabilă şi motivul variaţiei, având un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic.

30. Totodată, s-a arătat că determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrară cerinţelor bunei-credinţe, deoarece orice instituţie de credit, atunci când acordă un credit pe termen lung, cumpără valută de pe piaţa externă, de aceea apare justificată inserarea unei clauze contractuale în care părţile convin ca dobânda să se modifice în funcţie de aceste viitoare evoluţii ale pieţei financiare.

31. În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii.

Astfel, deşi la pag. 34 şi 35 din hotărâre se reţine că, raportat la data semnării contractului, nu era în vigoare O.U.G. nr. 174/2008, care prevede raportarea dobânzii la indici de referinţă, dispoziţii care nu sunt aplicabile contractului, în conformitate cu principiul neretroactivităţii legii civile, totuşi, la pag. 36 - 37 instanţa de apel a ajuns la concluzia contrară, în sensul că în contract nu sunt prevăzuţi indicii bancari în funcţie de care se modifică dobânda.

32. A fost criticată omisiunea instanţei de apel de a analiza legalitatea dobânzii aplicate ulterior momentului iunie 2010, de când dobânda a variat doar în raport de indicele LIBOR, arătându-se că începând cu iunie 2020, au fost eliminate din contract dobânda aniversară cât şi criteriul de modificare a dobânzii "evoluţia pieţei financiare", introducându-se variaţia în funcţie de indicele LIBOR 6 M.

33. În iunie 2010, odată cu implementarea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, banca a exprimat dobânda în funcţie de un indice unic de referinţă (LIBOR) şi a aplicat o marjă fixă determinată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi cu Scrisoarea nr. 4800 din 2 august 2010 a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.

34. A susţinut că legiuitorul nu a impus prin O.U.G. nr. 50/2010 obligativitatea scăderii dobânzilor din contractele de credit, ci a dorit impunerea unei mai mari transparenţe în exprimarea acestora, recurenta-pârâtă susţinând că a respectat această cerinţă, în sensul că nivelul dobânzii nu a suferit nicio modificare, noutatea reprezentând-o formula de calcul.

35. Actul adiţional întocmit de bancă în septembrie 2010 şi recunoscut de împrumutaţi, conţinea doar transpunerea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, edictate în vederea asigurării unei mai bune protecţii a consumatorilor, situaţia existentă nefiind aceea corespunzătoare unei modificări contractuale prin libera voinţă a părţilor, în speţă regăsindu-se ipoteza conformării contractului în derulare, cu prevederile ordonanţei, prevederi cunoscute împrumutaţilor în cadrul obligaţiilor lor generale de a cunoaşte legea.

36. S-a mai arătat că prevederile alin. (3) ale art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, nu instituie o obligaţie de rezultat în legătură cu informarea consumatorului ci una de diligenţă, obligaţie pe care recurenta-pârâtă susţine că a îndeplinit-o prin transmiterea la adresa de domiciliu a împrumutatului a unei scrisori recomandate, prin care a comunicat prevederile de imediată aplicare ale O.U.G. nr. 50/2010 referitoare la dobândă şi comisionul de rambursare anticipată şi invitaţia de a se prezenta la oricare unitate bancară pentru a semna un act adiţional în acest sens.

37. În ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 288/2010, pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, care, la art. II alin. (2) a prevăzut că actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a legii, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte, în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii. Cum împrumutatul nu a denunţat actul adiţional în termen de 60 de zile de la data de 2 ianuarie 2011, rezultă că actul adiţional la contractul de credit al clienţilor a fost considerat acceptat tacit şi a produs efecte.

F. Apărările formulate.

38. La data de 29 ianuarie 2018, intimata-pârâtă D. S.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, faţă de recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, solicitând, în principal, anularea recursului, întrucât motivele invocate de recurenţii-reclamanţi nu se încadrează în nici unul dintre motivele de casare prevăzute expres de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea, ca nefondat, a recursului.

G. Considerentele instanţei de recurs.

39. Cu privire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C., analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

40. Referitor la critica privind motivele contradictorii şi străine de natura cauzei, existente în decizia instanţei de apel, cu privire la faptul că, deşi a constatat nulitatea absolută, în parte, a clauzei prevăzute de art. 3.7 teza a II finală, a omis să se pronunţe asupra cererii de restituire a sumelor percepute cu titlu de dobândă excedentară, aceasta nu poate fi reţinută, deoarece prin motive contradictorii nu se poate înţelege şi existenţa acelor situaţii când instanţa nu se pronunţă, în totalitate, asupra cererilor formulate, această situaţie referindu-se doar la faptul nepronunţării asupra unor cereri formulate, remediul procesual fiind altul decât cel folosit de recurenţii-reclamanţi.

41. În altă ordine de ideii, nu se poate reţine nici critica cu privire la faptul că dacă hotărârea instanţei de apel ar rămâne în această formă, recurenţii-reclamanţi s-ar afla în situaţia în care, deşi au suferit un prejudiciu prin achitarea unor sume de bani percepute în temeiul unor clauze declarate abuzive, nu şi-ar putea realiza dreptul de a fi repuşi în situaţia anterioară, deoarece faptul declarării unor clauze ca fiind abuzive, mai ales în ce priveşte dobânda, nu conduce automat la înlăturarea totală a acestora, ci obligă părţile să negocieze o altă formulă a dobânzii, în caz contrar, contractul ar fi lipsit de una dintre clauzele esenţiale, care ar face imposibilă derularea în continuare a acestuia, ceea ce ar conduce la declararea ca scadentă a sumei împrumutate, situaţie ce ar fi în totală contradicţie cu interesele împrumutaţilor.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nici Legea nr. 193/2000, nici Directiva 93/13/CEE şi nici C. civ. din 1864, nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, instanţa având doar posibilitatea să constate caracterul abuziv al unei clauze, lipsind-o de efecte, dar nu îi poate modifica şi conţinutul.

42. Aşadar, numai după negocierea unei alte formule de calcul a dobânzii, împrumutaţii ar putea solicita, pe cale separată, o eventuală diferenţă între dobânda plătită ca urmare a calculării ei conform clauzei declarate abuzive şi cea calculată conform noii formule convenite de părţi.

43. Nu poate fi reţinută nici critica privind existenţa unui motiv străin de natura cauzei, deoarece ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III şi ultima din C. proc. civ., se referă la situaţia în care toate motivele hotărârii sunt străine de natura cauzei.

44. În ce priveşte criticile privind comisioanele de procesare credit şi cele privind gestiunea creditului, Înalta Curte le-a găsit fondate, pentru următoarele considerente:

45. În primul rând trebuie menţionat faptul că, în dispozitivul hotărârii pronunţate de CJUE în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, la alin. (3) se arată că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, trebuie interpretată în sensul că o clauză a unui contract de împrumut, încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision răspunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere.

46. După cum a reţinut şi instanţa de apel (la pct. 3.1.1), clauza contractuală privind comisionul de acordare (procesare credit), nu a fost negociată direct cu consumatorul, aspect necriticat de recurenta-pârâtă.

47. În ce priveşte crearea unui dezechilibru semnificativ, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că prevederile contractuale referitoare la acest comision nu produc un dezechilibru economic între părţi.

48. Instanţa de apel a reţinut că banca a efectuat unele demersuri în vederea procesării cererii de credit, precum: informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza şi decizia cu privire la cererea de credit, semnarea contractului, acordarea efectivă a creditului, însă este de observat faptul că aceste demersuri sunt efectuate şi în cazul în care instituţia bancară decide să nu acorde împrumutul, situaţie în care nu mai percepe nicio sumă de bani de la cei ce au solicitat acordarea creditului.

Prin urmare, aceste activităţi sunt normale într-o procedură de acordare a unui credit, iar perceperea unui comision pentru astfel de activităţi sunt de natură să producă un dezechilibru economic între părţi, în detrimentul împrumutaţilor, fiind firesc ca plata acestor "demersuri" ale băncii să se regăsească în preţul contractului, care este dobânda.

49. Este îndeplinită şi condiţia privind nerespectarea cerinţei de bună-credinţă, cât timp, banca nu a arătat care este contravaloarea serviciilor prestate pentru perceperea comisionului respectiv, demersurile indicate drept temei al perceperii acestui comision fiind intrinseci activităţii de acordare a unui credit.

50. La fel se prezintă situaţia şi în cazul comisionului de administrare (gestionare) perceput de unitatea bancară.

51. În ce priveşte criticile privind caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar şi stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, acestea nu pot fi reţinute, deoarece, după pronunţarea CJUE în cauza Andriciuc contra României, aceeaşi instanţă a pronunţat şi hotărârea din 9 iulie 2020 în cauza C- 81/19 prin care a reţinut că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale se aplică între părţile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

52. Ca atare, cum în speţă clauza de risc valutar nu a fost negociată de părţi, ci reflectă principiul nominalismului, care este o normă, chiar supletivă fiind, ce se aplică, potrivit C. civ. de la 1864, neexistând un acord diferit în această privinţă, analiza caracterului abuziv al acesteia nu poate fi făcută din perspectiva Directivei 93/13/CEE şi nici a Legii nr. 193/2000.

53. În ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

54. Nu pot fi reţinute criticile privind constatarea greşită de către instanţa de apel a caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. b) şi art. 18 - 20 din O.G. nr. 21/1992, art. 27 lit. b) şi art. 45 - 47 din Legea nr. 296/2004, consumatorii (împrumutaţii) nu au fost informaţi în mod complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora în deplină siguranţă şi securitate.

55. Totodată, este corectă şi reţinerea instanţei de apel potrivit căreia situaţia juridică a reclamanţilor este mai puţin favorabilă prin inserarea acestor clauze, decât cea stabilită prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, privind conţinutul clar şi neechivoc al clauzelor contractuale.

De altfel, în cauza Kasler (C-26/13) CJUE a reţinut că o clauză contractuală trebuie să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce-l priveşte pe consumator, or, sintagmele "evoluţia pieţei financiare" şi "politica de creditare a băncii" nu sunt apte de a îndeplini aceste condiţii, lăsând loc unei interpretări a clauzei respective în favoarea băncii, ceea ce ar conduce la crearea unui dezechilibru semnificativ, în defavoarea consumatorilor, între părţi, contrar cerinţei bunei-credinţe.

56. Nu poate fi reţinută critica cu privire la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate cu referire la clauza prevăzută la art. 3.7 teza a II-a din contractul de împrumut.

Astfel, instanţa de apel nu s-a referit la indicii de referinţă prevăzuţi de O.U.G. nr. 174/2008, în sensul că ar trebui aplicaţi, ci că nu ar trebui aplicaţi, acest act normativ fiind ulterior încheierii contractului, referindu-se doar la faptul că sintagma "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii", nu este aptă din punct de vedere inteligibil să prefigureze consecinţele de natură economică pe care această clauză le-ar presupune, în ceea ce îl priveşte pe împrumutat, în derularea contractului.

57. Cu privire la critica privind nepronunţarea instanţei de apel asupra dobânzii aplicate ulterior momentului 20 iunie 2010, moment de la care dobânda a variat doar în raport de indicele LIBOR, aceasta nu poate fi reţinută, deoarece, pe de o parte, reclamanţii, prin acţiunea introductivă, nu s-au raportat la art. 3.7 din contractul de împrumut în forma modificată prin actul adiţional din anul 2010, ci la forma sa iniţială, iar pe de altă parte instanţa de apel a analizat, la pag. 39 - 40 din decizia recurată, pretinsa critică a recurentei-pârâte cu privire la imposibilitatea analizării caracterului abuziv al clauzelor contractuale din forma iniţială a contractului, arătând că, la data pronunţării deciziei din apel acestea nu mai erau în vigoare, fiind în vigoare clauzele stipulate conform actului adiţional din septembrie 2010.

58. În mod corect a reţinut instanţa de apel că este legală constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale care a fost modificată ori nu mai este în vigoare, întrucât aceasta a produs consecinţe juridice până la momentul modificării sau abrogării sale printr-un act adiţional.

59. Totodată, este corectă reţinerea instanţei de apel că, în cazul constatării caracterului abuziv al unei astfel de clauze, sancţiunea nulităţii absolute, care operează într-o astfel de situaţie, se aplică retroactiv, de la momentul în care prevederea contractuală a început să producă efecte juridice.

60. Ca atare, susţinerile privind implementarea dispoziţiile imperative ale O.U.G. nr. 50/2010 şi ale Legii nr. 288/2010, nu au legătură cu obiectul cauzei, aşa cum a fost el statuat prin cererea de chemare în judecată.

61. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 96 alin. (1) şi (2) raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1667A/2017 din 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, va casa, în parte, decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 3477 din 7 iulie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în ceea ce priveşte comisionul de procesare şi comisionul de administrare.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1667A/2017 din 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 3477 din data de 7 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în ceea ce priveşte comisionul de procesare şi comisionul de administrare.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta D. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 5 noiembrie 2020.