Revocation of corporate administrator mandate: ad nutum nature versus just cause for damages

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, la 21 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei provizorii de 300.000 RON cu titlu de daune-interese pentru revocarea sa intempestivă şi fără justificare din funcţia de administrator al societăţii, la plata sumei de 9.886,05 euro reprezentând contravaloarea asigurării medicale de care ar fi beneficiat în temeiul contractului de management, precum şi la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru revocarea intempestivă şi fără justificare din funcţia de administrator al societăţii.

La 18 aprilie 2018, reclamantul a formulat o cerere de modificare a acţiunii, solicitând şi să se constate nulitatea absolută a Hotărârii AGA nr. 282 din 1 august 2017 prin care a fost revocat din funcţia de administrator al societăţii.

Prin încheierea din 25 mai 2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A. faţă de cererea adiţională având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor societăţii B. S.A. Constanţa, excepţie invocată de pârâta B. S.A., cu motivarea că administratorul nu poate ataca cu acţiune în anulare hotărârea de revocare din această funcţie raportat la dispoziţiile art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990. De asemenea, s-a reţinut faptul că acţiunea de faţă a fost formulată în calitate de fost administrator, iar nu de acţionar, astfel încât nu a mai fost analizată excepţia inadmisibilităţii din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentinţa civilă nr. 1042 din 28 iunie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins acţiunea - astfel cum a fost precizată - formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată; a respins cererea adiţională formulată de acelaşi reclamant având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor societăţii B. S.A. nr. 282 din 1 august 2017 ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 25 mai 2018 şi a sentinţei civile nr. 1042 din 28 iunie 2018, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 171 din 4 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins apelul promovat de reclamantul A., împotriva încheierii din 25 mai 2018 şi a sentinţei civile nr. 1042 din 28 iunie 2018, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Împotriva încheierii din 14 martie 2019 (încheierea de dezbateri) şi deciziei civile nr. 171 din 4 aprilie 2019 a formulat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii şi deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că hotărârea pronunţată de instanţa de apel reprezintă o încălcare a regulilor de procedură, respectiv a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi ale art. 292 alin. (2) C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea încheierii şi a deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, în vederea completării probatoriului.

Consideră că instanţa de apel avea obligaţia de a administra toate probele prevăzute de lege pentru a stabili corect situaţia de fapt. Astfel, contrar alegaţiilor intimatei-pârâte, arată că, la data la care aceasta pretinde că reclamantul ar fi participat şi votat în cadrul şedinţei Consiliului de Administraţie al B. S.A. (sens în care a ataşat în Anexa nr. 6 o captură de ecran a hotărârii adoptate), respectiv la 11 noiembrie 2016, acesta se afla la Amsterdam, astfel cum rezultă din Anexa 1 la prezentul recurs.

În condiţiile în care reclamantul a contestat prezenţa sa în cadrul şedinţei Consiliului de Administraţie al B. S.A. din 11 noiembrie 2016, instanţa de apel avea obligaţia de a solicita intimatei-pârâte prezentarea originalului înscrisului menţionat.

Instanţa de apel a respins în mod greşit solicitările în probaţiune ale reclamantului, reţinând, fără a motiva de ce, că acestea nu sunt utile cauzei în raport de criticile formulate în cuprinsul apelului.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că decizia pronuntaţă de instanţa de apel nu prezintă motivele pe care se întemeiază şi prezintă, totodată, motive contradictorii.

Consideră că instanţa de apel nu răspunde criticilor formulate de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, încălcând astfel dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Deşi instanţa de apel a fost învestită cu analiza sentinţei apelate din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, atât sub aspectul lipsei motivării actului de revocare, cât şi din perspectiva inexistentei unor motive justificative ale revocării recurentului din funcţia de administrator al intimatei-pârâte, prin decizia recurată instanţa de apel nu face o analiză a acestor critici prin raportare la considerentele primei instanţe, ci a apărărilor formulate de intimata - pârâtă prin întâmpinarea depusă în fata primei instanţe.

Astfel, arată că raţionamentul instanţei de apel relevă tocmai caracterul netemeinic şi nelegal al sentinţei apelate, fără însă a se reţine caracterul fondat al apelului formulat de reclamant în cauză.

Recurentul-reclamant mai susţine că dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretate şi prin coroborare cu cele ale art. 264 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor." Or, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat obligaţiile prevăzute în sarcina sa prin dispoziţiile legale anterior enunţate, sub aspectul motivării hotărârii pronunţate, respectiv al analizei probatoriului administrat în cauză, fapt ce relevă, în opinia recurentului, nelegalitatea soluţiei pronunţate. Invocă doctrina şi jurispudenţa Înaltei Curţi şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Contrar raţionamentului instanţei de apel, pe fondul acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, recurentul susţine că nu a solicitat primei instanţe constatarea nulităţii absolute a Hotărârii AGA de revocare din funcţie motivat de lipsa indicării motivelor care au condus la revocarea sa din funcţie. De altfel, nici prin sentinţa primei instanţe supusă controlului instanţei de apel nu s-a reţinut că ar fi invocat nulitatea absolută a hotărârii de revocare din aceasta perspectivă.

De asemenea, în contextul în care recurentul a supus controlului instanţei de apel greşita reţinere de către prima instanţa a faptului că acţiunile promovate de acesta au fost respinse este evident nemotivată concluzia instanţei de apel prin care aceasta şi-a însuşit apărările intimatei - pârâte formulate prin întâmpinarea depusă în fata primei instanţe, reţinând că în mod eronat ar fi susţinut că respingerea acţiunilor a constituit temei al revocării.

Astfel, raţionamentul instanţei de apel este evident rezultatul încălcării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 264 alin. (1) C. proc. civ., fiind consecinţa directă a ingnorării materialul probator administrat în cauză din care rezulta că, în realitate, la data revocării mele din funcţie erau înregistrate pe rolul instanţelor de judecată doar 13 cereri de intervenţie la ORC şi doua acţiuni în anulare AGA, din care, până la data publicării cererii de completare a convocatorului şi al adoptării hotărârii, doar un număr de 4 din acestea au avut termen de judecată sau au fost soluţionate.

Tot în acest context, instanţa de apel nu arată de ce, apărarea recurentului în sensul că raportat la obiectul hotărârilor supuse înregistrării/menţionarii în Registrul Comerţului, acestea nu erau apte să perturbe activitatea societăţii, în contextul în care o astfel de dovadă nu a fost făcută de către partea interesată, respectiv de către B. S.A.

În plus, cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 264 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că "nu fusese acordată vreo sumă de bani societăţii", deşi intimata - pârâtă nu a administrat vreo probă în acest sens.

Recurentul-reclamant susţine şi nelegalitatea deciziei recurate decurgând din interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1371 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Consideră că instanţele de fond concluzionează, vădit nelegal, că prezumţia care se naşte în lipsa motivării actului de revocare poate combătută de societatea mandantă în eventualitatea unui litigiu, iar instanţa de apel mai reţine în mod cu totul străin de natura princinii că "[...] lipsa motivelor de revocare din cuprinsul hotărârii nu poate atrage, in nici un caz, nulitatea absolută a acesteia, astfel cum a cerut apelantul să se constate."

În raport de această împrejurare, susţine că este evident că a accepta raţionamentul instanţelor de fond şi apărările intimatei - pârâte ar echivala cu golirea de conţinut a dispoziţiilor art. 1371 din Legea nr. 31/1990 care constituie temeiul de drept al acţiunii ce face obiectul prezentului dosar.

Împrejurarea că, la data adoptării hotărârii privind revocarea recurentului din funcţie, acţionarii B. S.A. ar fi avut cunoştinţa despre demersurile întreprinse de acesta care ar fi justificat o astfel de măsură, nu este suficientă pentru ca instanţa, învestită pe calea unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile art. 1371 din Legea nr. 31/1990, să poată analiza cauza justă a revocării şi, pe cale de consecinţă, temeinicia demersului întreprins de administratorul revocat.

În plus, arată că neprezentarea în cadrul şedinţei adunării generale a motivelor care ar fi justificat revocarea recurentului din funcţia de administrator l-au pus în imposibilitate de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la caracterul justificat al acestora, fiindu-i aşadar încălcat dreptul la apărare.

Distinct de lipsa motivării deciziei de revocare, apărările invocate de intimata - pârâtă şi reţinute ca atare de către instanţele de fond ca reprezentând motive care ar fi justificat revocarea sa din funcţia de administrator, fie nu existau la data adoptării Hotărârii AGA nr. 282 din 1 august 2017, fie nu pot constitui motive care sa fundamenteze adoptarea unei astfel de decizii, astfel încât revocarea recurentului din funcţia de administrator este una abuzivă şi fără justă cauză. În acest context, invocă dispoziţiile art. 1441 din Legea nr. 31/1990.

Recurentul-reclamant susţine că, în speţă, nu s-a făcut dovada încălcarii de către acesta a vreunei obligaţii legale sau contractuale asumate faţă de B. S.A., impunandu-se constatarea că revocarea mandatului său de administrator s-a făcut "fără justa cauză", în condiţiile în care nu s-a făcut dovada relei credinţe sau a caracterului nerezonabil al raţionamentului de care a dat dovada în întreprinderea demersurilor invocate în susţinerea pretinsului caracter justificat al revocării sale din funcţia de administrator.

Astfel, arată că împrejurarea că niciunul din demersurile întreprinse nu a prejudiciat şi nu era apt să prejudicieze B. S.A. rezultă inclusiv din recunoaşterile intimatei - pârâte din cuprinsul actelor de procedură întocmite în cauză. De altfel, intimata - pârâtă nu a făcut dovada cauzării vreunui prejudiciu în patrimoniul acesteia.

Mai mult, ceea ce instanţele de fond au ignorat este faptul că niciunul din aspectele anterior prezentate, pe de o parte, nu exista la data publicării convocatorului completat, iar pe de altă parte, nu poate justifica, prin simple prezumţii, măsura de revocare a sa din funcţia de administrator.

Cu privire la justa cauză, recurentul susţine că aceasta trebuie să existe, să fie dovedită şi să fi fost adusă la cunoştinţa sa. Or, astfel cum au reţinut şi instanţele de fond, în Hotărârea AGA nr. 282 din 1 august 2017 nu se prezintă absolut niciun motiv pentru care s-a luat aceasta decizie, prevăzând simplu şi concis că începând cu data de 1 august 2017 încetează mandatul de administrator.

Neindicarea unui motiv de revocare a mandatului, prin chiar hotărârea adunării generale probează, dincolo de orice îndoială, că revocarea nu are la baza o justă cauză.

Reiterează în acest context că, invocarea şi/sau identificarea ulterioară, respectiv direct în cadrul litigiului de faţă, a diverselor împrejurări prin care se susţine o pretinsă încălcare a atribuţiilor sale de administrator, în scopul motivării actului revocării, nu are nicio relevantă juridică, atâta vreme cât este evident că decizia revocării, la momentul la care a fost adoptată, nu s-a întemeiat pe aceste împrejurări pretins a reprezenta o justa cauză a revocării.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut recursul este inadmisibil în principiu în ceea ce priveşte capătul adiţional de cerere având ca obiect anularea Hotărârii AGA nr. 282 din 1 august 2017 şi este admisibil în principiu în rest.

Prin încheierea din 13 mai 2020, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 24 iunie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 14 martie 2019 şi a deciziei civile nr. 171 din 4 aprilie 2019 şi s-a fixat termen de judecată la 4 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ. întrucât instanţa de apel ar fi interpretat greşit norma din art. 1371 alin. (3) din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că această critică de nelegalitate este neîntemeiată.

Raporturile dintre administrator şi societatea pe care o administrează sunt guvernate de regulile contractului de mandat astfel cum acesta este reglementat în art. 2009 şi urm. C. civ. şi de cele stabilite în legea specială, Legea nr. 31/1990 privind societăţile. Pe baza principiului simetriei juridice, revocarea administratorului, la fel ca şi numirea, este de competenţa adunării generale a acţionarilor care decide revocarea acestuia conform regulilor de la contractual de mandat -art. 1914 alin. (2) C. civ.. Potrivit normelor generale de drept, revocarea mandatarului, în speţă, administrator, este o revocare ad nutum, întrucât contractul de mandat este un contract încheiat intuituu personae ceea ce presupune că revocarea poate interveni oricând şi independent de vreo culpă a mandatarului, potrivit art. 2031 C. civ.. Ca atare, mandatul este un act juridic revocabil prin însăşi natura lui.

Această caracteristică de a fi revocabil prin însăşi natura sa, o împrumută şi contractul de mandat încheiat de administratorul unei societăţi, în virtutea normei reglementate de art. 1914 alin. (2) C. civ.. Deoarece constituirea şi funcţionarea unei societăţi se bazează pe affectio societatis, mandatul acordat de adunarea generală este un act de încredere, astfel încât, spre deosebire de mandatul civil, mandatul administratorului este revocabil nu doar prin natura sa, ci şi prin esenţa sa. Este şi motivul pentru care revocarea administratorului de către adunarea generală a acţionarilor este exceptată controlului judiciar, neputând fi dispusă de către instanţa judecătorească deoarece aceasta nu poate sa facă o evaluare a existenţei sau inexistenţei încrederii asociaţilor în administrator, o hotărâre judecătorească neputându-se fundamenta pe raţiuni care ţin de oportunitatea aplicării unei instituţii juridice. Pentru aceste argumente juridice, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (4) din Legea 31/1990, Înalta Curte reţine că motivele care vizează exclusiv legalitatea hotărârii adunării generale a acţionarilor nr. 282/1.08.2017, nu pot fi primite, calea extraordinară de atac fiind inadmisibilă.

Deşi contractul de mandat al administratorului este revocabil prin chiar natura şi esenţa sa, dat fiind caracterul ad nutum al actului juridic dublat de principiul ce guvernează funcţionarea unei societăţi - affectio societatis -, principiul dreptului de acces la o instanţă îi dă administratorului revocat dreptul de a sesiza instanţa judecătorească, însă nu pentru a fi reintegrat în funcţie, chiar şi în ipoteza în care revocarea s-a făcut fără justă cauză, ci, în acest din urmă caz pentru a solicita despăgubiri, întrucât revocarea fără justă cauză dă naştere răspunderii mandantului potrivit art. 2032 C. civ..

Prin urmare, toate susţinerile recurentului-reclamant dezvoltate în cadrul acestui motiv de recurs care evidenţiază ideea că în lipsa motivării deciziei AGA de revocare a sa din funcţie, motivele invocate de intimata-pârâtă şi reţinute de instanţele de fond, fie nu existau la data adoptării hotărârii AGA nr. 282, fie nu pot fi considerate ca motive de revocare, ceea ce dovedeşte per se, că revocarea s-a făcut fără o justă cauză, nu pot fi primite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întrucât justa cauză vizează exclusiv răspunderea societăţii din cadrul acţiunii în dezdăunare promovată de administrator în condiţiile art. 1371 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, coroborat cu art. 2032 C. civ..

Fiind un element a cărui absenţă atrage răspunderea societăţii faţă de administratorul revocat sub forma plătii unor daune interese, justa cauză trebuie dovedită în faţa instanţei de judecată prin administrarea oricăror mijloace de probe admise de lege, neputând fi însuşi motivul de revocare din funcţie atâta timp cât revocarea administratorilor este posibilă oricând şi independent de vreo culpă din partea persoanelor revocate. Aceasta este raţiunea pentru care nemenţionarea motivelor de revocare în chiar conţinutul hotărârii de revocare nu reprezintă în sine un argument că revocarea administratorului s-a făcut fără justă cauză, cum greşit susţine recurentul-reclamant, actul revocării fiind de cele mai multe ori independent de culpa administratorului în îndeplinirea obligaţiilor sale legale sau contractuale, motivele revocării vizând dispariţia încrederii asociaţilor în persoana administratorului desemnat.

Întrucât justa cauză vizează exclusiv răspunderea societăţii în cadrul acţiunii în dezdăunare promovată de administratorul revocat, iar nu motivul însuşi de revocare din funcţie, Înalta Curte va respinge ca nefondate toate susţinerile recurentului vizând interpretarea şi aplicarea greşită a legii de către instanţele de fond care nu ar fi analizat legalitatea măsurii de revocare din funcţie, în condiţiile în care hotărârea nu cuprinde o analiză a activităţii administratorului care să fi relevat o îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor ce îi reveneau şi care să justifice măsura dispusă.

Nu poate fi reţinută nici susţinerea din cadrul acestui motiv de recurs privind încălcarea dreptului la apărare prin nemenţionarea motivelor de revocare în hotărârea AGA, întrucât respectarea dreptului la apărare este un principiu procesual civil care guvernează exclusiv activitatea instanţelor de judecată, actele adoptate de adunarea generală a asociaţilor nefiind acte jurisdicţionale. Deoarece justa cauză trebuie dovedită exclusiv în faţa instanţei de judecată, în condiţii de contradictorialitate, recurentului-reclamant i-a fost respectat dreptul la apărare, întrucât a avut posibilitatea să combată susţinerile intimatei-pârâte, inclusiv prin solicitarea şi administrarea de probe.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 raportat la art. 425 noul C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că şi acesta este nefondat întrucât judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanţe dată de reclamant normelor legale pe care acesta îşi întemeiază cererea. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este o chestiune de esenţă, de conţinut, iar nu de volum, hotărârea instanţei judecătoreşti trebuind să fie clară, concisă şi concretă, servind la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac. În condiţiile în care instanţa de apel a reţinut argumentele pentru care neindicarea motivelor de revocare în hotărârea AGA, dat fiind caracterul intuituu personae al calităţii de administrator, deschide doar acţiunea în justiţie pentru daune-interese, justa cauză urmând a se dovedi în cursul procesului, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată, în condiţiile art. 488 pct. 6 raportat la art. 425 noul C. proc. civ. De altfel, Înalta Curte reţine că în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant invocă motive care vizează nemotivarea deciziei de revocare, motive la care instanţa de apel nu ar fi răspuns, dar care sunt reluate în conţinutul motivului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ. şi asupra cărora Înalta Curte s-a pronunţat în paragrafele anterioare. Cât priveşte susţinerea privind modificarea considerentelor primei instanţe în absenţa unui apel incident care să vizeze considerentele sentinţei atacate, formulat de către intimata-pârâtă, Înalta Curte reţine că şi această susţinere este neîntemeiată, instanţa de apel întărind doar argumentele expuse pe larg în motivarea sentinţei de către prima instanţă de fond privind necesitatea dovedirii justei cauze direct în faţa instanţei de judecată, pentru a se răsturna prezumţia relativă privind absenţa acesteia, prin declanşarea acţiunii în dezdăunare.

Nu poate fi reţinut de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nici motivul relativ la existenţa unor motive străine de natura cauzei, întrucât instanţa de apel ar fi făcut referire la legalitatea hotărârii AGA, în condiţiile în care reclamantul nu a atacat această hotărâre pentru motive de nulitate absolute, faţă de cererea de modificare a acţiunii iniţiale formulată la data de 18.04.2018, prin care reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a hotărârii AGA, reclamantul fiind acela care stabileşte cadrul procesual din punct de vedere al părţilor şi obiectului dedus judecăţii. De altfel, reluarea motivelor ce vizează legalitatea hotărârii adunării generale a asociaţilor în calea extraordinară de atac a recursului, a determinat Înalta Curte să analizeze în precedent admisibilitatea acestor critici în recurs.

Relativ la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 noul C. proc. civ., în cadrul căruia recurentul-reclamant a susţinut că i s-a încălcat dreptul la apărare, fiind totodată încălcat şi principiul rolului activ al judecătorului, prin respingerea cererii de depunere a originalului hotărârii nr. 1/11.112016 a Consiliului de Administraţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că şi acesta este nefondat întrucât, faţă de teza probatorie invocată de către reclamant -faptul că reclamantul nu ar fi avut cunoştinţă de contractele de finanţare şi de garantare încheiate- utilitatea şi oportunitatea probei erau lăsate la aprecierea instanţei de fond. Or, în condiţiile în care revocarea mandatului administratorului poate fi dispusă independent de vreo culpă a acestuia în îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale, astfel cum Înalta Curte a reţinut anterior, putând fi dispusă şi pentru ipoteza în care administratorul compromite imaginea societăţii şi în condiţiile în care ambele instanţe de fond au reţinut că reclamantul a exteriorizat relaţia conflictuală cu societatea, prin adrese către bancă şi declaraţii de presă, respingerea cererii acestuia de depunere a originalului înscrisului arătat, nu reprezintă o încălcare a dreptului la apărare a recurentului-reclamant în condiţiile art. 488 pct. 5 noul C. proc. civ., de natură să provoace casarea deciziei atacate pentru incompleta stabilire a situaţiei de fapt.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 pct. 5, 6 şi 8 noul C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarant de recurentul-reclamant ca nefondat.

În baza principiului disponibilităţii aplicabil în procesul civil, Înalta Curte va lua act că intimata-pârâtă îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 14 martie 2019 şi a deciziei civile nr. 171 din 4 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2020.