Contractor’s appeal over public procurement payment rejected as administrative court jurisdiction upheld; costs awarded to defendant.

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună acesteia din urmă la plata următoarelor sume: 520.321,6 RON, la care se adaugă T.V.A. reprezentând preţ lucrări; 160.936 RON, la care se adaugă T.V.A. - sumă reţinută în conformitate cu art. 14.3 din contract; 570.446,82 RON, la care se adaugă T.V.A. - garanţie de bună execuţie, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 17 aprilie 2018, au fost respinse excepţiile necompetenţei materiale procesuale şi excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1069 din 10 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, s-a dispus admiterea acţiunii formulată de reclamanta A. S.R.L. - în insolvenţă reprezentată de administrator judiciar C. I.P.U.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., pârâta fiind obligată către reclamantă la plata următoarelor sume: 520.321,6 RON, la care se adaugă T.V.A. - rest preţ pentru lucrări executate; 160.936 RON, la care se adaugă T.V.A. - valoare reţinută în conformitate cu art. 14.3 din contract şi 570.446,82 RON, la care se adaugă T.V.A. - garanţie de bună-execuţie, precum şi a sumei de 11.900 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 17 aprilie 2018 a declarat apel pârâta.

Prin decizia nr. 4 din 10 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.A., împotriva încheierii din 17 aprilie 2018 şi a sentinţei civile nr. 1069 din 10 iuie 2018, pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2017, au fost anulate încheierea din 17 aprilie 2018 şi sentinţa civilă nr. 1069/10.07.2018 şi a fost trimisă cauza spre competentă soluţionare secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Constanţa.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta susţine că, din cuprinsul hotărârii recurate, lipsesc motivele pe care aceasta se întemeiază, instanţa de apel neinvocând niciun temei de fapt sau de drept în susţinerea ideii potrivit căreia tranzacţia îşi menţine caracterul de contract încheiat în materia achiziţiilor publice.

Potrivit recurentei, nu se pot identifica motivele care au stat la baza deciziei instanţei de judecată, hotărârea nerespectând exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în apel, recurenta-reclamantă a arătat faptul că pretenţiile sale nu derivă din contractul de achiziţie CL 27, ci din contractul de tranzacţie, căruia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 sau dispoziţiile Legii contenciosului administrativ.

Contractul de tranzacţie este reglementat de C. civ. în Cartea a V-a, Titlul IX "Despre contracte speciale", Capitolul XX, art. 2267-2278.

De asemenea, recurenta-reclamantă arată că şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1.350 din noul C. civ., privind răspunderea contractuală.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 101/2016 face trimitere în mod explicit la natura contractelor cărora li se aplică dispoziţiile legii, respectiv contractele de achiziţie publică, contractele sectoriale şi contractele de concesiune.

Astfel, instanţa de apel a încălcat normele de drept material care reglementează natura juridică a contractelor cărora li se aplică legea specială a achiziţiilor publice.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului raportat la decizia XXXIII/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, faţă de dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., precum şi având în vedere că decizia invocată de către intimată vizează dispoziţiile vechiul C. proc. civ.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 18 martie 2020, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 24 iunie 2020, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii invocată de initmată, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C. I.P.U.R.L. împotriva deciziei nr. 4 din 10 ianuarie 2019 şi s-a fixat termen de judecată la 4 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă, întrucât instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, aplicabilă contractelor de achiziţie publică, lege care nu face referire la contractul de tranzacţie judiciară pe care se întemeiază acţiunea de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Tranzacţia judiciară este un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să apară. Ea reprezintă în esenţă o formă de conciliere cu scopul de a rezolva un litigiu pe cale amiabilă, făcând ca procesul să ia astfel sfârşit, iar în ipoteza în care procesul nu este declanşat, să se evite începerea lui. Ca atare, tranzacţia judiciară este o recunoaştere reciprocă a drepturilor antagoniste formulate de părţi şi, în acelaşi timp, o renunţare reciprocă la acestea (art. 2267-2278 C. civ.). C. civ. român reglementează tranzacţia judiciară în articolele menţionate ca un contract special, fiind calificat drept un contract sinalagmatic, cu titlu oneros care trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă ale actelor juridice.

Esenţa naturii juridice a contractului de tranzacţie judiciară constă în faptul că este un act aflat la graniţa dintre dreptul material obligaţional şi dreptul procesual fiind un contract confirmat printr-o hotărâre judecătorească - hotărârea de expedient- şi calificat drept un contract judiciar cu privire la fondul judecăţii (art. 438 noul C. proc. civ.). Această caracteristică esenţială a contractului de tranzacţie judiciară este elementul distinctiv faţă de toate celelalte contracte sinalagmatice cu titlu oneros reglementate de C. civ., tranzacţiei judiciare fiindu-i aplicabile, pe lângă dispoziţiile C. civ., şi dispoziţiile C. proc. civ. - art. 438-441 noul C. proc. civ. Acordul părţilor cu privire la stingerea litigiului dintre ele va fi prins în dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti - hotărârea de expedient, prin care se ia act de învoiala părţilor, astfel încât contractul părţilor va fi prins finalmente într-un act jurisdicţional, dar fără ca instanţa sa facă o evaluare jurisdicţională a litigiului dedus judecăţii.

Prin urmare, dată fiind natura duală - materială şi procesuală - a contractului de tranzacţie judiciară, învoiala părţilor menită să stingă un litigiu declanşat în baza unui anumit contract - în speţă, contract de achiziţie publică- deşi poate să cuprindă drepturi şi obligaţii noi, diferite de acelea incluse în contractul care a declanşat litigiul, deoarece aceste drepturi şi obligaţii materializează concesiile reciproce pe care părţile înţeleg să şi le facă pentru a stinge litigiul dintre ele, fiind din acest punct de vedere un act nou, diferit de actul iniţial, nu poate să afecteze substanţa contractului iniţial de achiziţie publică şi să îl scoată de sub rigorile legislaţiei speciale din domeniul achiziţiilor publice. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că tranzacţia judiciară consfinţită prin actul jurisdicţional al instanţei reprezintă in sine o manifestare în plan procesual a părţilor unui anumit contract - în speţă, un contract de achiziţie publică- prin care acestea adoptă o poziţie nouă faţă de drepturile şi obligaţiile asumate iniţial pentru a putea stinge un litigiu pendinte, poziţie menită să exprime concesiile reciproce pe care acestea şi le fac, manifestare procesuală care nu poate să schimbe însăşi natura juridică a drepturilor şi obligaţiilor asupra cărora părţile tranzacţionează, astfel cum corect a reţinu instanţa de apel. Aşadar, caracterul distinct al drepturilor şi obligaţiilor rezultate din contractul de tranzacţie la care face trimitere art. 2267 C. civ. se raportează la noţiunea de concesii reciproce pe care părţile şi le fac în cadrul acestui act, aceste sacrificii reciproce putând însemna renunţarea la anumite drepturi sau stipularea unor prestaţii noi prin raportare la actul iniţial, acceptate în schimbul unor renunţări făcute de partea cealaltă, fără, însă, ca aceste drepturi şi obligaţii noi să schimbe substanţa actului juridic iniţial supus unei reglementări speciale. O atare interpretare este impusă şi de natura de contract sinalagmatic a tranzacţiei judiciare, în plan substanţial, contract ce se supune rigorilor dreptului obligaţional, respectiv condiţiilor de fond şi formă pentru încheierea sa valabilă, condiţii între care se regăseşte şi caracterul licit al cauzei unei atare tranzacţii.

O astfel de interpretare a fost reţinută şi de CJUE în Hotărârea pronunţată în data de 7 septembrie 2016, în Cauza C-549/14, în sesizarea vizând interpretarea art. 2 din Directiva 2004/18/CE din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii. În soluţionarea sesizării de interpretare a art. 2 din Directiva 2004/18/CE, CJUE a reţinut că, după atribuirea unui contract de achiziţie publică, acestuia nu îi poate fi adusă o modificare substanţială, nici chiar atunci când această modificare constituie, în mod obiectiv, o modalitate de soluţionare tranzacţională, implicând renunţări reciproce a celor două părţi, în vederea stingerii unui litigiu al cărui rezultat este incert.

Faptul că tranzacţia judiciară nu este inclusă în enumerarea din art. 1 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, nu îi conferă tranzacţiei încheiate în materie de achiziţii publice un caracter pur civil care să o sustragă jurisdicţiei instanţei de contencios administrativ şi fiscal, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, o asemenea includere nefiind necesară având în vedere faptul că tranzacţia judiciară reprezintă o manifestare în plan procesual a voinţei părţilor unui contract de achiziţie publică, voinţă exprimată în legătură cu drepturile şi obligaţiile izvorâte din acest contract special, în vederea stingerii litigiului dintre ele.

Nici argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe reglementarea tranzacţiei judiciare în texte din C. civ., respectiv C. proc. civ., nu pot fi reţinute de Înalta Curte, având în vedere natura generală a acestor norme juridice în raport cu reglementarea din materia achiziţiilor publice.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă, recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 raportat la art. 425 noul C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că şi acesta este nefondat întrucât judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, în mod separat. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, servind la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac. În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că tranzacţia judiciară nu schimbă natura juridică a contractului în legătura cu care a fost încheiată, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 raportat la art. 425 noul C. proc. civ.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 pct. 6 şi 8 noul C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă ca nefondat.

În baza art. 453 alin. (1) noul C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat către intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. I.P.U.R.L. împotriva deciziei nr. 4 din 10 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.165 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2020.