Cassation appeal nullified for failing to articulate specific illegality grounds beyond mere repetition of appellate arguments in urbanistic destination price-difference dispute

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 05.11.2014, s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2014, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Municipiul Constanţa prin Primar, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., prin care a solicitat, în temeiul art. 969 C. civ., a art. 6.6, 7.4, 8 si 8.1 din contract obligarea pârâtei la plata sumei de 534.489,63 RON + TVA, în total 662.767,14 RON, reprezentând diferenţa de preţ pentru schimbarea destinaţiei imobilului teren intravilan din staţiunea Mamaia, aferent B., în suprafaţă de 1.049 mp., teren ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2004, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 443/13.03.2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă.

A respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta Municipiul Constanţa prin Primar, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 8.680 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 91 din 27 februarie 2019 Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate apelurile formulate de apelantul reclamant MUNICIPIUL CONSTANŢA - prin Primar şi de apelanta pârâtă S.C. A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 420 din 23 septembrie 2019 Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de completare formulată de petenta S.C. A. S.R.L.. A dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 91 din 27 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal cu menţiunea "Obligă apelantul Municipiul Constanţa prin Primar la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.164 RON către S.C. A. SRL".

Împotriva deciziei civile nr. 91 din 27 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Municipiul Constanţa prin Primar care a solicitat casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurentul a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

O primă critică a vizat faptul că instanţa de apel a apreciat în mod greşit limitele învestirii, sens în care nu a mai procedat la analizarea apărărilor invocate de reclamant, reţinând ca sunt elemente noi, formulate doar în calea de atac.

A apreciat recurentul că, din aceasta perspectivă, hotărârea este nelegală şi netemeinică, întrucât limitele învestirii au fost corect stabilite, iar în apelul formulat a explicat pe larg chestiunile antamate pe fondul cauzei şi în faţa primei instanţe, dar acestea nu au fost analizate de tribunal.

Recurentul a arătat că hotărârea a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, sens în care a solicitat instanţei de recurs să dispună casarea deciziei recurate şi să procedeze la o analiză a cauzei din perspectiva tuturor apărărilor susţinute şi ignorate până în prezent, sens în care a reiterat aspecte privind situaţia de fapt a imobilului litigiu.

Recurentul a apreciat că argumentaţia instanţei, potrivit căreia, atât la momentul vânzării cât şi în prezent destinaţia/funcţiunea imobilului este restaurant, autoservire discotecă, se limitează la o analiză a utilităţii construcţiei amplasate pe teren, a activităţii care se desfăşoară de către pârâtă, ori obiectul cererii de chemare în judecată este generat de obligaţia de plată a sumei de bani ca urmare a modificării funcţiunii/reglementarilor urbanistice pentru terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare, respectiv a modificării indicatorilor urbanistici, a regimului de înălţime de la P la P+IE şi, implicit, modificarea C.U.T.-ului de la 1,77 la 2,16.

A concluzionat recurentul în sensul că accepţiunea şi înţelesul termenului de schimbare de destinaţie au fost interpretate restrictiv de către instanţă, doar prin raportare la utilitatea construcţiei, nu şi faţă de teren şi faţă de indicatorii urbanistici.

Totodată, a arătat recurentul că trebuia făcută distincţia din punct de vedere urbanistic între funcţiunea unui teren şi indicatorii urbanistici, toate acestea însumate reprezentând reglementările urbanistice la care se subordonează terenul. În al doilea rând, prin emiterea certificatelor de urbansim şi autorizaţiilor de construire fără avizul Direcţiei Autorizare si Sprijin Operatori Economici au fost modificaţi indicatorii urbanistici ai terenului. Totodată, recurentul a precizat că, la stabilirea diferenţei de preţ, firma de evaluare a luat în considerare, la nivelul anului 2014, valoarea de piaţă a terenului cu indicatorii urbanistici actuali, din care s-a scăzut valoarea de piaţă actualizată a terenului cu indicatorii urbanistici iniţiali şi a concluzionat în sensul că, în raport cu aceste argumente, instanţa de fond şi-a limitat motivarea strict la funcţiunea imobilului construcţie.

O altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare a vizat faptul că celor două contracte de vânzare cumpărare le sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) din Legea 453/2001, aşa cum s-a arătat prin acţiune.

Prin întâmpinare intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin apărările formulate intimata a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a apreciat corect asupra limitelor învestirii constatând că a fost învestită cu o acţiune în răspundere contractuală întemeiată pe nerespectarea clauzei prevăzută la art. 3.8 din contract. A apreciat intimata că atât instanţa de fond cât şi cea din apel au analizat corect îndeplinirea obligaţiei de menţinere a destinaţiei imobilului, făcând o judicioasă interpretare a dispoziţiilor contractuale.

Prin încheierea de şedinţă din 26 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, iar acestea nu au înţeles să uzeze de acest drept.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la data de 3 noiembrie 2020.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, deşi invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul nu indică, în mod concret, în ce măsură instanţa de apel nu a respectat exigenţele motivării hotărârii pronunţate, faţă de dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., nu a arătat care sunt argumentele pentru care nu este legală hotărârea instanţei de prim control judiciar raportat la argumentele reţinute de curtea de apel.

Recurentul nu a indicat în ce modalitate hotărârea instanţei de judecată nu este conformă legii şi nici nu s-a raportat la considerentele acesteia, nu a adus niciun fel de argument în sprijinul acestui motiv de recurs, care vizează ipoteza când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel încât se constată că acesta a fost invocat în mod formal.

Criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt reiterări ale motivelor de apel nefiind veritabile critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare. Mai mult, acestea sunt susţinute de argumente ce tind la o reconfigurare a situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, aspect de face imposibilă exercitarea controlului de legalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, întregul memoriu de recurs conţine argumente pe fondul cauzei, fiind prezentate critici identice cu cele din apel.

Reiterarea, prin cererea de recurs, a stării de fapt şi a nemulţumirilor părţilor cu privire la soluţia adoptată de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei atacate.

Criticile din recurs vizează aspecte ce ţin de fondul cauzei, iar simpla menţiune că decizia nu este legală nu permite instanţei de recurs realizarea unui control efectiv al legalităţii soluţiei pronunţate.

Înalta Curte constată că recurentul reia în cuprinsul cererii de recurs argumentele referitoare la faptul că prima instanţă, în mod greşit, a limitat apărările şi susţinerile sale cu privire la funcţiunea terenului, precum şi la aspectul că motivarea instanţei, potrivit căreia atât la momentul vânzării cât şi în prezent destinaţia/funcţiunea imobilului este restaurant, autoservire discotecă, se limitează la o analiză a utilităţii construcţiei amplasate pe teren, a activităţii care se desfăşoară de către pârâtă, deşi obiectul cererii de chemare în judecată este generat de obligaţia de plată a sumei de bani ca urmare a modificării funcţiunii/reglementarilor urbanistice pentru terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.

Totodată, recurentul reia prin criticile formulate în recurs, susţinerile formulate în cererea de apel în sensul că accepţiunea şi înţelesul termenului de schimbare de destinaţie au fost interpretate restrictiv de către instanţă, doar prin raportare la utilitatea construcţiei, nu şi faţă de teren şi faţă de indicatorii urbanistici, precum şi argumentele privind faptul că, la stabilirea diferenţei de preţ, firma de evaluare a luat în considerare, la nivelul anului 2014, valoarea de piaţă a terenului cu indicatorii urbanistici actuali, din care s-a scăzut valoarea de piaţă actualizată a terenului cu indicatorii urbanistici iniţiali şi că, în raport cu aceste aspecte, instanţa de fond şi-a limitat motivarea strict la funcţiunea imobilului construcţie.

Or, aceste critici au fost deja expuse în cererea de apel şi au făcut obiectul analizei efectuate de către instanţa de prim control judiciar, astfel încât prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată şi dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, susţinerile recurentului nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deşi recursul nu are caracter devolutiv.

Mai mult decât atât, în expunerea argumentelor, recurentul face trimitere la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, privitoare la destinaţia imobilului, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţă, recurentul tinzând să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Faţă de motivele de recurs, astfel cum au fost dezvoltate de către recurent, Înalta Curte reţine că, în cuprinsul acestora, nu se regăsesc critici care să vizeze raţionamentul expus de curtea de apel în cuprinsul deciziei prin care au fost arătate argumentele care au stat la baza respingerii apelului reclamantei şi nici nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. fiind formal invocate.

Întrucât recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamantul MUNICIPIUL CONSTANŢA - PRIN PRIMAR.

Referitor la cererea intimatei-pârâte A. S.R.L. privind obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs conform art. 494 C. proc. civ., instanţa supremă constată că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinarea formulată în recurs.

Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea intimatei-pârâte privind obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul MUNICIPIUL CONSTANŢA - PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 91/2019 din 27 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.