Restitution of pre-denomination savings account deposits: mandatory application of national currency denomination law and limits of judicial review on damage quantification

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Timişoara, secţia I civilă, la 24 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii CEC Bank S.A. Sucursala Timişoara şi Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea în solidar a pârâţilor să restituie sumele depuse pe libretele de CEC de economii cu dobândă şi câştiguri, respectiv suma de 9069 RON provenită din depunerea de 5000 RON aferentă carnetului CEC nr. 752 1 301503 din 5 februarie 1990, tip vechi, cu dobânda aferentă, calculată la data de 31 decembrie 1996 în cuantum de 4.069 RON; suma de 101.250 RON provenită din depunerea de 100.000 RON aferentă carnetului CEC nr. 752 1 1000797 din 30 septembrie 1996, tip nou, cu dobânda legală calculată la data de 31 decembrie 1996 în cuantum de 1.250 RON; suma de 101.250 RON provenită din depunerea de 100.000 RON aferentă carnetului CEC nr. 752 1 1000798, tip nou, cu dobânda legală calculată la data de 31 decembrie 1996 în cuantum de 1.250 RON. Totodată, a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor să indexeze sumele cu nivelul indicilor preţurilor de consum, să calculeze în continuare dobânzile legale începând cu anul 1997 până la data de 31 decembrie 2004 şi în continuare până la data plăţii efective cu actualizarea indicelui de inflaţie.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 173, art. 1079, art. 1088, art. 1096, art. 1104, art. 1591, art. 1604, art. 1616, vechiul C. civ., Decretul nr. 167/1958, C.E.D.O. cauza Blidaru împotriva României, art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O., art. 14 C.E.D.O., art. 16 alin. (1) din Constituţia României, Legea nr. 66/1996, O.U.G. nr. 156/2007, Decretul nr. 371/1958, Statutul CEC din 1958, Legea bancară nr. 58/1998.

Prin sentinţa civilă nr. 10556 din 26 septembrie 2018, pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, fiind declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, raportat la cuantumul total al sumelor solicitate, respectiv 211.569 RON, reţinându-se că acţiunea reclamantei nu cuprinde trei capete principale de cerere care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 99 alin. (2) C. proc. civ., ci un singur capăt de cerere.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1079/PI din 27 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., având ca obiect pretenţii. Totodată, s-a respins cererea privind restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 6809 RON.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a invocat două temeiuri de drept pentru acţiunea sa, primul se referă la aplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr. 156 din 2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziţionării de autoturisme, iar cel de-al doilea la art. 1616 şi 1604 vechiul C. civ.

A considerat prima instanţă că O.U.G. nr. 156 din 2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziţionării de autoturisme nu se aplică speţei, având în vedere data la care au fost efectuate depunerile.

Apoi, tribunalul a reţinut că prin depunerile efectuate, reclamanta a încheiat un contract de depozit voluntar de bunuri fungibile, care în baza art. 1604 alin. (2) vechiul C. civ. se restituie în acele monede în care s-a făcut, indiferent de sporirea sau scăderea valorii lor. Depozitul a fost efectuat în RON vechi, monedă care în prezent nu se mai află în circulaţie, astfel că nu se mai poate restitui în acelaşi tip de bunuri fungibile.

În situaţia în care se urmăreşte aplicarea denominării, tribunalul a reţinut reglementarea prevăzută în art. 1 din Legea nr. 348 din 2004 privind denominarea monedei naţionale şi, în plus, a considerat că depozitul efectuat de către reclamantă este unul de tip bancar, fiind supus comisioanelor cuprinse în Regulamentul CEC BANK de la epoca constituirii.

Prima instanţă a reţinut că reclamanta a renunţat la efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea contabilitate prin intermediul căreia urma să se calculeze valoarea prezentă a leului vechi prin aplicarea principiului denominării, precum şi valoarea comisioanelor aplicabile la acea epocă conform libretelor de economii.

Cererea de restituire a taxei de timbru achitate, a fost respinsă, tribunalul reţinând că reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată şi o acţiune de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1604 şi 1616 vechiul C. civ., iar nu numai dispoziţiile legii speciale, astfel că acţiunea sa este supusă taxei de timbru, conform art. 3 din O.U.G. nr. 80 din 2013 privind taxele judiciare de timbru.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., care a fost respins prin decizia civilă nr. 493/A din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că raţionamentul apelantei în sensul că în condiţiile în care instanţa a reţinut că valoarea obiectului pricinii este de 211.569 RON în vederea stabilirii instanţei competente material să soluţioneze cauza şi a taxei judiciare de timbru datorate, nu ar mai putea ajunge decât la concluzia că suma pretinsă este şi datorată contravine principiilor procedurale potrivit cu care reclamantul este dator să îşi dovedească pretenţiile.

Instanţa de apel a arătat că susţinerile apelantei cu privire la pretinsa încălcare de către prima instanţă a dispoziţiilor privind acţiunea derivată din contractul de depozit, nu sunt fondate.

Astfel, instanţa de apel a motivat că tribunalul a recunoscut reclamantei dreptul de a obţine restituirea sumelor pe care aceasta le-a depus la CEC în anul 1992, la acel moment 5.000 şi respectiv câte 100.000 RON, dar a arătat, în mod just, că trebuie avute în vedere prevederile Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale.

Or, potrivit cu art. 1 din această lege, la data de 1 iulie 2005, moneda naţională a României, leul, va fi denominată astfel încât 10.000 RON vechi, aflaţi în circulaţie la această dată, vor fi preschimbaţi pentru 1 leu nou.

Aplicarea acestor dispoziţii legale sunt incidente speţei, astfel încât, aşa cum a concluzionat şi prima instanţă, raţionamentul reclamantei în sensul că ar trebui să fie obligată pârâta la a-i restitui suma de 205.000 RON în aplicarea prevederilor art. 1602, 1604 C. civ., nu poate fi primit, întrucât aceasta ar însemna tocmai că ar fi sustrasă unor norme legale imperative care au vizat integral raporturile economice în România, a reţinut instanţa de apel.

Instanţa de apel a arătat că tribunalul nu a statuat asupra faptului că reclamanta nu ar fi îndreptăţită la restituirea sumelor şi la plata de eventuale daune interese, ci a arătat că nu a fost dovedit cuantumul acestora. Aşadar, faptul că pârâtele i-ar datora reclamantei sumele de 9069 de RON, 101.250 RON, 101.250 de RON şi cu titlu de dobândă ca reprezentând daune interese nu a fost probat de către aceasta sub aspectul întinderii, ceea ce impune concluzia că hotărârea de primă instanţă este temeinică şi legală din această perspectivă.

Instanţa de apel a reţinut că apelanta critică hotărârea tribunalului şi prin prisma prevederilor O.U.G. nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziţionării de autoturisme, susţinându-se că ar fi discriminatoriu să nu beneficieze de tratament similar cu cel recunoscut prin acest act normativ.

A arătat instanţa de apel că nu se poate reţine discriminarea în sensul invocat de către apelantă, în contextul în care ceea ce a determinat soluţia primei instanţe, criticată în apel, nu se referă la faptul că reclamanta ar fi fost lipsită de orice cale de a-şi recupera sumele depuse sau chiar a obţine despăgubiri, ci doar că aceasta, prin modalitatea de formulare a pretenţiilor, nu a făcut posibilă stabilirea naturii sumelor solicitate şi a întinderii sumelor solicitate, cu titlu de capital depus şi daune interese.

În ceea ce priveşte criticile legate de stabilirea taxei judiciare de timbru instanţa de prim control judiciar a reţinut că aceste aspecte nu pot face obiectul apelului, faţă de dispoziţiile O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

4. La 7 august 2019, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 493/A din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa anulării sentinţei primei instanţe, iar în rejudecare să se dispună admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, ignorând dispoziţiile art. 1591 vechiul C. civ. privind depozitul, art. 1604 vechiul C. civ. privind contractul de depozit, art. 44 din Constituţie, art. 1 din Protocolul CEDO, Legea nr. 66/1996, Statutul CEC din 1958.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că legea denominării nu se aplică instituţiilor de credit şi unităţilor Trezorerie Statului, respectiv persoanelor fizice care deţin sume de bani la acestea, aşa cum rezultă din Ordinul nr. 1840/10 decembrie 2004 pentru aprobarea Precizărilor referitoare la unele măsuri care trebuiau luate pentru punerea în aplicare a Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale. Denominarea se aplică sau s-a aplicat numai persoanelor juridice, potrivit legii contabilităţii, depunerile persoanelor fizice la CEC fiind garantate de stat şi exceptate expres de lege.

S-a învederat că Statul Român, la privatizarea CEC-ului a garantat depunerile persoanelor fizice la CEC, iar aceste sume de bani se regăsesc la Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, putând să fie restituite oricând către deponenţi.

Recurenta-reclamantă a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu a dovedit cuantumul daunelor-interese moratorii solicitate, având în vedere că, în speţă, cuantumul acestora este reprezentat de sumele recunoscute de către CEC Bank la data de 30 iunie 2005, în tabelul depus.

Totodată, s-a subliniat că pentru depozitele constituite, reclamanta nu a primit nicio despăgubire, aspect faţă de care, s-a susţinut că acţiunea este întemeiată cu privire la restituirea sumelor calculate de către pârâtă până la data de 30 iunie 2005.

În subsidiar, recurenta a arătat că suma solicitată, respectiv suma depozitată şi dobânda, ar reprezenta daune-interese moratorii potrivit art. 1084 şi art. 1088 vechiul C. civ. pentru folosirea exclusivă a sumelor ce trebuia restituite în perioada 1990 - iunie 2005 şi mai departe până în prezent, depozitul fiind în vigoare, iar soldul neafectat.

În cauză, s-a învederat că este incident dreptul de proprietate privată asupra bunurilor fungibile, faţă de care privarea de proprietate necesită o despăgubire justă, ce nu a fost acordată, orice privare de proprietate fiind nelegală şi prejudiciabilă.

În plus, întinderea despăgubirii datorate este importantă şi din perspectiva respectării principiului reparării integrale a prejudiciului în sensul art. 1073 vechiul C. civ.. S-a susţinut că acordarea sumelor de bani echivalează cu respectarea principiului reparării prejudiciului în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare şi restituirea depunerilor efectuate.

În acest sens, s-a precizat că restituirea se face prin plata unei despăgubiri stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească, prejudiciul reparându-se integral.

Recurenta a susţinut că, în mod greşit şi nelegal, instanţa de apel reţine că acţiunea a fost întemeiată pe O.U.G. nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziţionării de autoturisme, în condiţiile în care cererea nu a fost promovată în baza acestui act normativ, care vizează alte depozite. Recurenta a arătat că, în cuprinsul acţiunii, a înţeles să prezinte o comparaţie între cele două tipuri de depozite, rezultând din aceasta că există, fără îndoială, o discriminare între cele două categorii de depozite.

5. La 1 octombrie 2019, intimata-pârâtă CEC Bank S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinându-se în esenţă că instanţa de apel a apreciat în mod legal cu privire la cauza dedusa judecăţii, prezentând pe larg în considerentele hotărârii atacate motivele de fapt şi de drept care au condus la respingerea acţiunii apelantei-reclamante A. ca neîntemeiată, iar soluţia pronunţata este temeinica şi legală, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente.

La 28 noiembrie 2019 a formulat întâmpinare şi intimata-pârâtă D.G.R.F.P. Timişoara, susţinându-se că reclamanta a solicitat casarea hotărârii din apel pentru motive de netemeinicie, fără să invoce şi să dezvolte care sunt motivele de nelegalitate pe care este întemeiată cererea de recurs.

Intimata-pârâtă a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, susţinând că din analiza dispoziţiilor art. 224 alin. (1) din C. civ. rezultă că obligaţia statului, dacă există, este una subsidiară, şi aceasta intervine numai pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice. Or, instituţia bancară CEC Bank S.A. nu este o instituţie publică în sensul legii, astfel că obligaţia statului nu există.

De asemenea, s-a menţionat că atragerea în litigiu a Statului Român este realizată în temeiul prevederilor art. 2 din Decretul nr. 371/1958 privind organizarea şi funcţionarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni a Republicii Populare Române, potrivit căruia sumele depuse la CEC sunt garantate de stat.

În acest sens, s-a învederat că acest act normativ este abrogat, iar potrivit art. 6 din C. civ. legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. S-a mai arătat că obligaţia de garanţie este una subsidiară, ceea ce presupune că pentru a interveni este necesar a se dovedi faptul că principalul obligat nu poate să îşi îndeplinească obligaţiile, ceea ce, în speţă, nu a fost dovedit.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

La data de 10 martie 2020, recurenta-reclamantă a depus note scrise prin care a solicitat să se constate admisibilitatea în principiu a recursului, iar, în subsidiar, în situaţia în care se va considera necesară recalificarea din oficiu, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să constate ca fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat de reclamantă şi a prorogat discutarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.R.F.P. Timişoara. Totodată, a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, prin rezoluţia din data de 25 mai 2020 fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, acesta fiind preschimbat din oficiu pentru astăzi, 3 noiembrie 2020.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor DGRFP Timişoara, prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că această chestiune a intrat în autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., având în vedere că tribunalul a respins această excepţie, iar intimatul nu a formulat apel împotriva sentinţei primei instanţe.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte urmează a analiza criticile invocate prin cererea de recurs prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţinând că nu se impune recalificarea, în subsidiar, cu privire la acest temei de drept în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aşa cum a menţionat recurenta în notele scrise depuse la dosar la 10 martie 2020, având în vedere că nu au fost formulate critici care să poată fi circumscrise acestui motiv de nelegalitate şi, de altfel, acest motiv a fost invocat cu depăşirea termenului prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, ignorând dispoziţiile art. 1591 din vechiul C. civ. privind depozitul, art. 1604 din vechiul C. civ. privind contractul de depozit, art. 44 din Constituţie, art. 1 din Protocolul CEDO, Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni din România în societate bancară pe acţiuni, Statutul CEC din 1958 şi că acţiunea sa este întemeiată cu privire la restituirea sumelor calculate de către pârâtă până la data de 30 iunie 2005, deoarece pentru depozitele constituite nu a primit nicio despăgubire.

Această critică nu este fondată.

Astfel, ambele instanţe devolutive au reţinut că reclamanta are dreptul de a obţine restituirea sumelor pe care aceasta le-a depus la CEC, dar au argumentat, în mod just, că trebuie avute în vedere prevederile Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale.

Art. 1 din Legea nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale, stipulează că "La data de 1 iulie 2005, moneda naţională a României, leul, va fi denominată astfel încât 10.000 RON vechi, aflaţi în circulaţie la această dată, vor fi preschimbaţi pentru 1 leu nou".

Dispoziţiile din C. civ. de la 1864, reglementând îndatoririle depozitarului, prevăd la art. 1602 că acesta "nu poate să se serveasca de lucrul depus fără permisiunea expresă sau tacită a deponentului", iar art. 1604 din acelaşi cod stipulează că, "Depozitarul trebuie sa inapoieze tot acel lucru ce a primit. Un depozit de bani, cind depozitarul, conform art. 1602, facuse intrebuintare de dinsul, trebuie sa se restituie in acele monede in care s-a facut, atit in cazul de sporire, cit si in acela de scadere a valorii lor".

Aşadar, reclamanta este îndreptăţită, de principiu, să îi fie restituită exact suma depusă plus dobânzi, indiferent de scăderea sau creşterea valorii monezii, însă aceasta presupune cu necesitate ca respectiva moneda să fie in circulaţie, impunându-se respectarea prevederilor Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale.

Or, recurenta încearcă să înfrângă exigenţele acestei norme imperative, solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 205.000 RON în aplicarea prevederilor art. 1602 şi art. 1604 C. civ. de la 1864, fără a se ţine cont de denominarea monedei naţionale, ceea ce este imposibil.

Conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Faţă de aceste dispoziţiile legale, criticile recurentei-reclamante în sensul că legea denominării nu se aplică instituţiilor de credit şi unităţilor Trezoreriei Statului, inclusiv persoanelor fizice care deţin sume de bani la acestea, aşa cum rezultă din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1840/10 decembrie 2004 pentru aprobarea Precizărilor referitoare la unele măsuri care trebuiau luate pentru punerea în aplicare a Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale, nu pot fi primite, întrucât sunt invocate omisso medio, fiind supuse analizei pentru prima dată în faţa instanţei de recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, autoarea căii extraordinare de atac susţine că suma solicitată, respectiv suma depozitată şi dobânda, ar reprezenta daune-interese moratorii potrivit art. 1084 şi art. 1088 vechiul C. civ. pentru folosirea exclusivă a sumelor ce trebuia restituite în perioada 1990 - iunie 2005 şi mai departe până în prezent, depozitul fiind în vigoare, iar soldul neafectat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, în acord cu tribunalul, nu a statuat în sensul că reclamanta nu ar fi îndreptăţită la restituirea sumelor şi la plata de eventuale daune interese, ci a arătat că nu a fost dovedit cuantumul acestora.

Astfel, prin solicitarea recurentei-reclamante ca pârâtele să fie obligate la restituirea sumelor depuse pe carnetele de CEC, la care se adaugă dobânzile aferente, adică exact în cuantumul în care acestea au fost depuse, reclamanta fie tinde să ignore dispoziţiile Legii nr. 348/2004 privind denominarea, fie tinde să pretindă că sumele exprimate în monedă nouă, dar în acelaşi cuantum ar reprezenta repararea prejudiciului pe care pârâtele i l-au produs, ipoteză în care, întinderea acestuia nu a fost dovedită, aşa cum a reţinut instanţa de apel. Totodată, susţinerea reclamantei în sensul că pârâtele i-ar datora acesteia sumele de 9069 de RON, 101.250 RON, 101.250 de RON şi cu titlu de dobândă ca reprezentând daune interese nu a fost probat de către aceasta sub aspectul întinderii, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Sunt adevărate susţinerile recurentei în sensul că orice privare abuzivă de proprietate este nelegală şi prejudiciabilă şi că întinderea despăgubirii datorate este importantă din perspectiva respectării principiului reparării integrale a prejudiciului în sensul art. 1073 vechiul C. civ., însă, în speţă, deşi, nu s-a stabilit că reclamanta nu ar fi îndreptăţită la restituirea sumelor şi la plata de eventuale daune interese, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a dovedit cuantumul acestora.

Critica recurentei-reclamante prin care aceasta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu a dovedit cuantumul daunelor-interese moratorii solicitate, având în vedere că, în speţă, cuantumul acestora este reprezentat de sumele recunoscute de către CEC Bank la data de 30 iunie 2005, în tabelul depus, excede controlului de legalitate specific căii extraordinare de atac a recursului.

Şi aceasta, întrucât, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, or, prin criticile formulate, recurenta tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă probelor şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Aşa fiind, chestiunea privind restituirea sumelor depozitate sub aspectul cuantumului acestora şi al întinderii prejudiciului nu poate fi reluată spre analiză în calea extraordinară de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, iar nu aspectele de netemeinicie.

Critica recurentei prin care se susţine că, în mod greşit şi nelegal, instanţa de apel reţine că acţiunea a fost întemeiată pe O.U.G. nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziţionării de autoturisme, în condiţiile în care cererea nu a fost promovată în baza acestui act normativ, este nefondată.

Astfel, după cum se poate observa din conţinutul cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat expres ca temei de drept O.U.G. nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziţionării de autoturisme şi, mai mult, prin criticile formulate în apel, a arătat că ar fi discriminatoriu să nu beneficieze de tratament similar cu cel recunoscut prin acest act normativ pentru deponenţii vizaţi.

Prin decizia nr. 5 din 20 ianuarie 2020, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în soluţionarea cererilor formulate de către titularii de librete C.E.C. de economii cu dobândă şi câştiguri în autoturisme, având ca obiect obligarea C.E.C. Bank - S.A. şi a statului român la restituirea sumelor depuse şi a dobânzii aferente, actualizate cu indicele de inflaţie, nu sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. în vederea achiziţionării de autoturisme.

Aşadar, O.U.G. nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziţionării de autoturisme nu este aplicabilă în cauză, având în vedere decizia menţionată anterior şi prevederile art. 1 din acest act normativ, care vizează exclusiv depunerile ce au avut drept scop achiziţionarea de autoturisme, ceea ce nu este cazul în speţă.

Însă, întrucât reclamanta a indicat acest temei de drept şi a formulat critici în raport cu O.U.G. nr. 156/2007 privind despăgubirea persoanelor fizice care au constituit depozite la Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C.-S.A. în vederea achiziţionării de autoturisme, nu se poate susţine nelegalitatea deciziei recurate, în condiţiile în care instanţa de apel a răspuns argumentelor formulate prin raportare la acest temei de drept, arătând motivele pentru care nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei în privinţa discriminării.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Aşadar, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 493/A din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.