Determinability of unwritten service contract object via related agreements and tacit debt acknowledgment through partial payments

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 10 martie 2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.C.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a contractului nr. x/28.08.2014, pentru lipsă de obiect şi de cauză şi să se repună părţile în situaţia anterioară, prin obligarea pârâtei la restituirea sumei de 529.631 RON plus T.V.A.

În drept, au fost invocate prevederile art. 207, art. 1225, art. 1235, art. 2538 din C. civ., O.U.G. nr. 86/2006, art. 329 C. proc. civ.

Pârâta B. S.C.A. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 439.416 RON, T.V.A. inclus, reprezentând rest de plată, conform facturii nr. x/11.03.2015.

În drept, au fost invocate prevederile art. 31 din Legea nr. 51/1995, art. 121, art. 122, art. 127, art. 128 din Statutul profesiei de avocat, art. 1225 şi art. 1226 C. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 4483 din 6 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea principală a reclamantei şi a constatat nulitatea absolută a contractului nr. x/28.08.2014, fiind obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 706.816 RON plus T.V.A. A fost respinsă cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta şi dispozitivul sentinţei, în sensul că, în locul sumei de 706.816 plus T.V.A., se va citi suma de 529.631 RON plus T.V.A.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că noua legislaţie civilă face distincţie între obiectul contractului, reglementat de art. 1225 alin. (1) C. civ., şi obiectul obligaţiei, reglementat de art. 1226 alin. (1) C. civ., iar aceste noţiuni beneficiază de o autonomie, care nu poate fi decât una relativă, în condiţiile în care dacă obiectul obligaţiei nu este determinat sau determinabil, atunci nici obiectul contractului nu poate fi determinat.

A arătat tribunalul că în cauză nu se poate reţine o prestaţie determinată, în condiţiile în care nu se poate stabili în baza probatoriului care sunt în mod concret obligaţiile asumate de pârâta-reclamantă.

Pentru a se stabili că obiectul este determinabil, a arătat prima instanţă, este obligatoriu ca toate elementele necesare fixării acestuia să reiasă din însuşi contractul încheiat între părţi, sens în care s-a reţinut că trebuie ca toate elementele necesare individualizării sale să existe în chiar corpul contractului, înţeles ca negotium, întrucât oricare înţelegere ulterioară nu poate avea valoare, mai ales că nulitatea absolută nu poate fi nici confirmată în lipsă de dispoziţie legală expresă, conform art. 1247 alin. (4) C. civ.

Tribunalul a reţinut că, din cuprinsul probatoriului administrat de părţi, nu reiese existenţa unui obiect determinabil în ceea ce priveşte obligaţia pârâtei-reclamante, iar existenţa prestaţiei, configurarea acesteia, trebuie să rezulte clar din contract, condiţie neîndeplinită în cauză. Nu s-a înlăturat de către instanţă susţinerea că pârâta-reclamantă a efectuat anumite servicii pentru reclamanta-pârâtă, însă nu se poate stabili că acestea au fost configurate prin contractul atacat.

3. Împotriva sentinţei nr. 4483 din 6 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta B. S.C.A. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

La 29 martie 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a adus la cunoştinţa instanţei că noua sa denumire este S.C. C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1A din 3 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.C.A. împotriva acestei sentinţe cu consecinţa schimbării acesteia, astfel cum a fost îndreptată, în sensul respingerii cererii principale ca neîntemeiată.

A fost admisă cererea reconvenţională şi s-a dispus obligarea reclamantei S.C. C. S.R.L. la plata către pârâtă a sumei de 439.416 RON, cu T.V.A. inclus, reprezentând rest de plată.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâta a sumei de 7.999,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată fond reprezentând taxă judiciară de timbru.

A fost obligată reclamanta S.C. C. S.R.L. la plata către pârâtă a sumei de 11.282,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată apel reprezentând taxă judiciară de timbru.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că în mod corect apelanta pârâtă afirmă încheierea în mod valabil a unei convenţii între părţi, în condiţiile art. 1182 C. civ., probele administrate în cauză susţinând această înţelegere.

Astfel, pârâta B. SCA s-a obligat să presteze servicii de consultanţă de natură juridică în cadrul proiectului derulat între reclamanta A. S.R.L. şi societăţile D., urmând să încaseze pentru aceasta un onorariu pentru care, dealtfel, a emis facturi fiscale.

Propunerea de contractare a fost emisă de către reclamanta A. şi a fost acceptată de către pârâta B. SCA, fără a se încheia un acord în formă scrisă, motiv pentru care instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederilorart. 1178, art. 1182 şi art. 1186 C. civ.

Instanţa de apel a arătat că premisa constatării nulităţii absolute a convenţiei părţilor de către prima instanţă o reprezintă lipsa obiectului prestaţiei pârâtei B. SCA.

Convenţia părţilor nu a fost încheiată în formă scrisă, dar existenţa acestui contract de prestări servicii a fost recunoscută de părţi, iar tribunalul nu a valorificat circumstanţele particulare ale cauzei şi nu a corelat încheierea convenţiei nescrise dintre părţile litigante cu obiectul contractelor de consultanţă care au stat la baza înţelegerii subsecvente, a menţionat instanţa de apel.

Prin raportare la forma încheierii înţelegerii părţilor, instanţa de prim control judiciar a procedat la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor corelative ale părţilor, care izvorăsc din convenţie, în baza probelor administrate în cauză.

Astfel, a reţinut instanţa de apel că în art. 2, în contractele încheiate de reclamanta A., pe de o parte, şi D., pe de altă parte, a fost enunţat un obiect determinabil, constând în prestarea unor servicii, de care societăţile terţe litigiului au şi beneficiat, această concluzie impunându-se şi prin raportare la faptul că achitarea facturilor de către reclamanta A. către pârâta B. SCA a avut loc după ce clienţii finali, beneficiari ai proiectului, au achitat facturile emise de reclamanta A., împrejurare ce rezultă din corespondenţa părţilor. Legătura dintre convenţia supusă analizei şi contractele menţionate este probată de aceeaşi corespondenţă, astfel încât, prin valorificarea premiselor încheierii acordului de voinţă dintre părţile din litigiu, instanţa de apel a reţinut că şi prestaţia pârâtei este, în abstract, determinabilă, contrar celor reţinute de către prima instanţă.

Suplimentar, instanţa de apel a arătat că lipsa formei scrise a contractului de asistenţă, invocată de reclamantă, nu atrage nulitatea convenţiei, prin raportare la dispoziţiile art. 122 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat şi nu se circumscrie cauzei de nulitate evocate, reţinând că dispoziţiile art. 121 din Statut reglementează inclusiv posibilitatea încheierii contractului în formă verbală.

Referitor la solicitarea reclamantei de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru ca aceasta să analizeze şi motivul de nulitate privind lipsa cauzei, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu este fondată, având în vedere, pe de o parte, că nu sunt întrunite condiţiile instituite prin dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, faptul că reclamanta nu a invocat două motive distincte pentru constatarea nulităţii absolute, dintre care doar unul a fost analizat de judecătorul de primă instanţă.

Ca o consecinţă a celor anterior expuse, instanţa de apel a reţinut ca fiind întemeiate criticile apelantei pârâte formulate în legătură cu soluţia pronunţată cu referire la cererea principală.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa de apel a reţinut încheierea contractului nr. x/28.08.2014, în baza căruia a fost emisă factura fiscală nr. x/11.03.2015, a cărei plată parţială se solicită. A arătat instanţa de apel că plata parţială a facturii reprezintă o recunoaştere a creanţei pretinse pe calea cererii reconvenţionale, atât cu referire la cuantum, cât şi în legătură cu exigibilitatea acesteia, plăţile parţiale fiind dovedite prin înscrisurile aflate la dosar.

Referitor la inexistenţa prestaţiilor din partea pârâtei B. SCA, instanţa de apel a reţinut că din recunoaşterea scrisă a creanţei decurge şi prezumţia executării serviciilor, prezumţie ce se coroborează inclusiv cu conţinutul corespondenţei părţilor. Mai mult decât atât, corespondenţa purtată între asociaţii E. în perioada noiembrie 2015- ianuarie 2016 cu privire la încheierea unui acord de încetare a colaborării în cadrul acestei societăţi reiterează recunoaştere creanţei pretinse, dar şi a prestării serviciilor.

În ceea ce priveşte apărările formulate de către reclamanta A. prin care se contestă probatoriul administrat de pârâta B. SCA cu referire la prestarea serviciilor, instanţa de apel a argumentat că împrejurarea, potrivit căruia corespondenţa electronică a avut ca alţi emitenţi sau destinatari, nu poate determina concluzia că aceasta a privit, exclusiv, activitatea E..

Cu referire la datele la care s-a purtat această corespondenţă, instanţa de apel a arătat că o parte din aceasta este ulterioară reperului temporar oferit de către reclamantă, respectiv 27.09.2014 şi că, în aceeaşi măsură, în cauză nu se justifică înlăturarea corespondenţei anterioare acestui moment întrucât, în parte, aceasta a fost administrată ca probă pentru a susţine reperele activităţii ulterioare a pârâtei, premisele acordării de consultanţă în legătură cu executările silite pornite împotriva societăţilor D., astfel cum s-a afirmat în cuprinsul cererii reconvenţionale. Nu în ultimul rând, instanţa de apel a reţinut că acest probatoriu nu este singurul administrat în cauză, iar valoarea sa decurge, cu prioritate, prin coroborarea conţinutului înscrisurilor cu corespondenţa purtată între asociaţii E. în legătură cu plata serviciilor aferente proiectului D..

Prin urmare, instanţa de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 1270 şi art. 1350 C. civ., a admis cererea reconvenţională, reţinând că reclamanta nu şi-a executat obligaţia de plată ce decurge din convenţia părţilor.

4. Împotriva deciziei nr. 1A din 3 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. C. S.R.L. a declarat recurs, care a fost motivat ulterior, prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În prealabil, în cadrul motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat a se introducere în cauză A.N.Popa - Cabinet de avocat, în calitate de succesor prezumtiv în drepturile dnei. avocat F., şi S.C.A G., în calitate de succesor prezumtiv în drepturile dnei. Avocat H., rezultate în urma desfiinţării pârâtei B. S.C.A.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că cererea de chemare în judecată a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului atât pentru lipsa obiectului acestuia, cât şi pentru lipsa cauzei juridice a acestuia.

Lipsa cauzei juridice a contractului a fost detaliată în Secţiunea III din acţiune şi în cadrul dezbaterilor în faţa primei instanţe, iar din concluziile scrise rezultă explicit că a fost motivat în mod corespunzător acest temei distinct de anulare, respectiv că lipsa cauzei rezultă atât ca o consecinţă a lipsei obiectului, dar şi urmare a faptului că art. 2.2 al contractelor încheiate de recurentă cu D., ce descriu obiectul serviciilor contractate, exclude expres serviciile juridice din aria serviciilor de consultanţă asumate.

Or, prima instanţă nu a analizat şi nu a judecat acest motiv distinct de nulitate, întemeiat pe lipsa cauzei, ci s-a pronunţat şi a admis acţiunea exclusiv pe baza analizării motivului de nulitate privind lipsa obiectului, considerând că cel de-al doilea motiv este subsidiar şi nu se mai impune a fi judecat în mod distinct.

Prin întâmpinarea depusă la instanţa de apel, în temeiul art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat instanţei ca în ipoteza admiterii apelului să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât prima instanţa să judece şi motivul distinct de anulare întemeiat pe lipsa cauzei şi pentru a putea beneficia de toate gradele de jurisdicţie pentru fiecare dintre cazurile de nulitate invocate.

Instanţa de apel a respins cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare, fără a analiza în vreun fel acest motiv distinct de anulare, cu justificarea sumară şi eronată că recurenta-reclamantă nu ar fi învestit prima instanţă cu o astfel de cauză distinctă de anulare.

Astfel, decizia recurată se bazează pe o analiză superficială şi eronată a cererilor şi susţinerilor sale, lezându-i drepturile procesuale fundamentale dintr-o dublă perspectivă, respectiv privarea de dreptul constituţional la dublul grad de jurisdicţie, reglementat de art. 21 şi art. 129 din Constituţie şi privarea de drepturile de acces la justiţie si de apărare, cu privire la acest motiv distinct de anulare.

Prin urmare, având în vedere că prima instanţă nu a analizat şi nu a judecat pe fond cererea de anulare întemeiată pe lipsa cauzei, instanţa de apel ar fi trebuit să trimită cauza spre rejudecare, către prima instanţa, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., sau să soluţioneze cererea, conform art. 476 alin. (1), coroborat cu art. 478 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia, "Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe".

În continuare, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu i-a solicitat să clarifice temeiul de drept al cererii de anulare întemeiată pe lipsa cauzei şi nici nu a pus în discuţia părţilor necesitatea clarificării sau calificarea juridică a cererii ci a procedat la respingerea acţiunii fără să o judece pe fond, cu încălcarea vădită a drepturilor de acces la justiţie şi la apărare ale reclamantei, precum şi a obligaţiei instanţei de a îşi exercita rolul activ şi de a stărui pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, conform art. 22 C. proc. civ.

Cea de-a doua critică vizează încălcarea dreptului la apărare al reclamantei prin neadministrarea probatoriului suplimentar, prin prisma căreia s-a susţinut că, în temeiul art. 293 C. proc. civ., a solicitat pârâtei să depună rapoartele de lucrări, situaţii de lucrări sau alte documente similare, pentru a se face dovada prestării serviciilor, lipsa acestora nefiind recunoscute de autorităţi sub aspectul prestării.

O altă solicitare a constat în obligarea pârâtei de a depune la dosar împuterniciri avocaţiale de reprezentare a D., liste cu discuţiile şi minutele de şedinţe, precum şi încuviinţarea probei cu expertiză în consultanţă fiscală, însă prima instanţă le-a respins, prin încheierea din 22 noiembrie 2017, cu motivarea că potrivit art. 254 C. proc. civ., pârâta avea obligaţia de a-şi dovedi afirmaţiile privind prestarea serviciilor juridice.

Instanţa de apel avea obligaţia de a reanaliza inclusiv cererea privind administrarea unor probe suplimentare formulată în faţa primei instanţe, în baza efectului devolutiv al apelului prevăzut de art. 476 alin. (1) C. proc. civ. şi a rolului activ prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Procedând astfel, instanţa de apel şi-a bazat soluţia în principal pe prezumţii greşite, ceea ce a condus la reţinerea unei situaţii de fapt eronate, fapt ce impune casarea hotărârii şi trimiterea spre rejudecare, în vederea administrării probelor suplimentare solicitate, la dosar neexistând nicio dovadă de prestare a serviciilor de către intimata-reclamantă.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a analizat criticile referitoare la lipsa cauzei, care a fost omis a fi cercetat de prima instanţă, concluzionând în mod greşit că ar fi indicat doar în mod formal acest motiv de anulare, fapt ce probează că instanţa nu a analizat corespunzător cererea recurentei şi, implicit, nu a motivat corect soluţia cu privire la această cerere, aceste nereguli impunând casarea hotărârii, conform motivului de casare indicat.

Totodată, criticile reclamantei referitoare la lipsa caracterului determinabil a obiectului contractului de asistenţă juridică nu au fost analizate de instanţa de apel.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că raportul obligaţional invocat de pârâtă nu a fost încheiat în mod valabil, în lipsa caracterului determinabil al contraprestaţiei asumate de aceasta.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, între părţi nu s-a încheiat o convenţie, cât timp propunerea transmisă în 20.09.2014 nu cuprindea elementele esenţiale pentru realizarea acordului de voinţă, mesajul din 20.09.2014 putând fi asimilat, cel mult, unei oferte de a contracta sau cu un contract cadru, întrucât conţinea doar elemente referitoare la relaţia contractuală dintre reclamantă şi clienţii acesteia.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că argumentele reclamantei se subsumează motivului de nulitate pentru lipsa obiectului, fiind invocată în opinia instanţei de apel doar inexistenţa obiectului contractului.

În fapt, în condiţiile în care la dosar nu există o circumstanţiere a serviciilor sub aspectul denumirii concrete, al numărului, datei, etc., rezultă că nu au existat elementele contractuale necesare pentru întâlnirea ofertei cu acceptarea, lipsind şi obiectul obligaţiei.

Recurenta a susţinut că argumentele sale nu au fost analizate in mod efectiv de către instanţa de apel, care a făcut referire in tot cuprinsul deciziei recurate la contractele încheiate intre A. si clienţii D., fără însă a expune motivele pentru care înlătura criticile sale privind existenta vreunui contract intre recurentă şi pârâta B. SCA.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit natura juridică a contractelor încheiate de către aceasta cu clienţii D., instanţa de apel calificându-le ca fiind contracte de asistenţă juridică.

Pornind de la o calificare vădit eronată a contractelor şi a obiectului acestora, instanţa de apel a concluzionat că obiectul pretinsului contract subsecvent de asistenţă juridică încheiat cu pârâta ar fi identic cu obiectul contractelor iniţiale încheiate de recurentă cu D. şi că, din acest motiv, obiectul pretinsului contract încheiat cu pârâta ar fi determinabil.

Or, obiectul acestor contracte priveşte exclusiv consultanţă de afaceri, iar nu servicii de consultanţă juridică şi, totodată, art. 2.2 din aceste contracte exclude în mod expres prestarea oricăror servicii de consultanţă juridică în favoarea D., stabilindu-se că aceasta din urmă va contracta în mod direct astfel de servicii, dacă consideră a fi necesar.

Totodată, această motivare a instanţei de apel este contradictorie, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care, pe de o parte, instanţa de apel retine că obiectul contractelor din litigiu ar fi acela de identificare a unor soluţii juridice, iar, pe de alta parte, se reţine că recurenta ar fi transmis oferta de subcontractare din 29.09.2014 către toţi ceilalţi 4 asociaţi ai E. S.R.L., inclusiv către I. şi J., prestatori care nu aveau calitatea de avocaţi sau vreo pregătire în a furniza servicii de consultanţă juridică.

O altă critică vizează reţinerea greşită a existenţei obiectului contractului încheiat între părţile litigante, instanţa de apel reţinând că acesta ar avea un obiect clar determinat, care ar rezulta din corespondenţa părţilor contractante şi ar consta in servicii de consultanţă juridică.

Instanţa de apel a aplicat eronat prevederile art. 1225 alin. (2) C. civ., omiţând faptul că nu a fost identificată contraprestaţia intimatei şi tipul de servicii la care s-ar fi obligat aceasta.

Ultima critică se referă la interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2538 C. civ., instanţa de apel reţinând că plata facturii ar reprezenta o recunoaştere tacită a datoriei.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că dispoziţiile art. 2538 alin. (2) teza a II-a C. civ. consacră plata parţială ca fiind un act de recunoaştere tacită, nu expresă a datoriei şi că instanţa de apel nu a analizat în niciun fel argumentele potrivit cărora legiuitorul a dorit să instituie o prezumţie simplă în beneficiul creditorului, iar nu una absolută.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel nu a analizat argumentele sale referitoare la lipsa unei contraprestatii a apelantei, dând prezumţiei simple de plată a facturilor valoarea unei prezumţii legale irefragabile, cu incalcarea prevederilor art. 2.538 C. civ. si art. 329 din C. proc. civ.

5. S.C.A G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind îndreptat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive s-a arătat că solicitarea privind introducerea sa în cauză nu a fost motivată în fapt sau în drept.

Sub acest aspect, s-a susţinut că raportat la situaţia de fapt, după ieşirea dnei. avocat B. din "B. S.C.A." a rămas un singur asociat, iar societatea de avocaţi s-a transformat în cabinet individual, respectiv F. - Cabinet de avocat, acesta fiind succesorul de drept.

Având în vedere prevederile art. 182 alin. (1) şi (2) din Statutul profesiei de avocat, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 38 C. proc. civ., în sensul transmiterii legale a calităţii procesuale de la B. S.C.A. la F. - Cabinet de avocat.

Intimata-pârâtă F. - Cabinet de avocat a depus la dosar întâmpinare, prin care a arătat că este unicul succesor al B. S.C.A.

Pe fondul recursului, în esenţă, intimata a solicitat respingerea acestuia deoarece nu pot fi reţinute criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

6. Recurenta a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de S.C.A G., prin care a susţinut că nu i-au fost comunicate informaţii cu privire la modul de încetare ales şi cu privire la identitatea succesorului în drepturi.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a declarat că îşi modifică cererea de recurs, în sensul restrângerii pretenţiilor exclusiv faţă de F. - Cabinet de avocat şi renunţării la pretenţiile faţă de S.C.A G..

7. Prin răspunsul formulat la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă de F. - Cabinet de avocat, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea argumentelor dezvoltate în combaterea recursului, fiind reluate motivele de recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat de reclamantă, a prorogat discutarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către intimata a S.C.A. G. şi a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, acesta fiind preschimbat din oficiu pentru data de 3 noiembrie 2020.

În şedinţa publică din 3 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către intimata S.C.A. G. a rămas fără obiect, pentru motivele reţinute în practicaua prezentei decizii.

8. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că prin neanalizarea motivului distinct de anulare pentru lipsa cauzei contractului, a fost privată de dreptul constituţional la dublul grad de jurisdicţie, reglementat de art. 21 şi art. 129 din Constituţie, de dreptul de acces la justiţie şi de dreptul la apărare.

Potrivit acestui motiv de nelegalitate casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Nu sunt fondate criticile recurentei prin care se susţine că, în condiţiile în care prima instanţă nu a analizat şi nu a judecat pe fond cererea de anulare întemeiată pe lipsa cauzei, instanţa de apel ar fi trebuit să trimită cauza spre rejudecare, către prima instanţa, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., sau să soluţioneze cererea, conform art. 476 alin. (1) coroborat cu art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în realitate din redarea conţinutul acestei dispoziţii de către recurentă fiind vorba de alin. (4).

Astfel, se reţine că, pe de o parte, prima instanţă nu a soluţionat procesul, fără a intra în judecata fondului şi nici nu s-a constatat de către instanţa de apel că judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, pentru a fi îndeplinite condiţiile instituite de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, reclamanta nu a invocat două motive distincte pentru constatarea nulităţii absolute, dintre care doar unul să fi fost analizat de prima instanţă.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamanta s-a raportat numai la lipsa obiectului convenţiei, fără a aduce argumente sau a indica vreun temei de drept cu privire la lipsa cauzei ca motiv suplimentar de nulitate a contractului, care a fost afirmat doar formal.

Aşadar, cum constatarea nulităţii contractului s-a solicitat pentru lipsa obiectului, instanţa nefiind învestită cu un capăt distinct de cerere privind constatarea nulităţii pentru lipsa cauzei şi, ţinând cont de faptul că limitele efectului devolutiv al apelului sunt determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, recurenta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 476 alin. (1) coroborat cu art. 478 alin. (4) C. proc. civ. în sensul celor afirmate de aceasta.

Pornind de la dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", critica recurentei care vizează încălcarea dreptului său la apărare prin neadministrarea probatoriului suplimentar nu poate fi primită, în condiţiile în care prin argumentele invocate în susţinerea acesteia recurenta tinde la reanalizarea situaţiei de fapt determinată în mod definitiv de instanţa de apel, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziţii procedurale care se referă la principiul adevărului şi la rolul judecătorului în cadrul probaţiunii judiciare, din perspectiva legalităţii procedurii judiciare, a respectării dreptului la apărare şi a principiului disponibilităţii, dispoziţii ce au fost respectate în cauză.

Astfel, prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., invocate de recurentă, care vizează cu deosebire principiul adevărului şi rolului activ al judecătorului nu pot suprima sau înlocui principiul disponibilităţii, or, aşa cum a reţinut instanţa de apel în calea de atac recurenta nu a solicitat administrarea unui probatoriu nou.

Totodată, instanţa este cea care are competenţa de a hotărî asupra admisibilităţii unei probe în funcţie de pertinenţa şi concludenţa sa, urmând să dispună motivat cu privire la admiterea sau respingerea probelor, legea rezervându-i judecătorului puterea de apreciere, neputându-se considera că prin aceasta se încalcă dreptul de apărare al părţii.

Faţă de considerentele anterior expuse, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin prisma acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a analizat criticile referitoare la lipsa cauzei şi nici pe cele privind lipsa caracterului determinabil a obiectului contractului, de asemenea instanţa de apel nu a expus motivele pentru care a înlăturat criticile sale privind existenta vreunui contract intre recurentă şi pârâta-reclamantă B. SCA.

Nu este fondată susţinerea recurentei privind neanalizarea criticii referitoare la lipsa cauzei, întrucât, în motivarea deciziei, instanţa de apel a arătat că reclamanta nu a adus argumente de fapt şi nici temeiuri de drept în legătură cu acest motiv suplimentar de nulitate a contractului, care să circumscrie cererea situaţiei reglementate de dispoziţiile art. 1235, art. 1236 şi art. 1238 din C. civ., ci aceasta s-a raportat numai la lipsa obiectului convenţiei, în considerarea art. 1225, art. 1226 şi art. 1247 C. civ.

Nici susţinerea recurentei privind neanalizarea criticilor referitoare la lipsa caracterului determinabil a obiectului contractului nu este fondată, în condiţiile în care instanţa de apel, în considerarea art. 2 din contractele încheiate de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., actuala C. S.R.L., pe de o parte, şi D. S.R.L., respectiv Spaţii S.R.L., pe de altă parte, a reţinut că a fost enunţat un obiect determinabil, constând în prestarea unor servicii, de care societăţile terţe litigiului au şi beneficiat, iar prin valorificarea premiselor încheierii acordului de voinţă dintre părţile din litigiu şi prestaţia pârâtei-reclamante este determinabilă.

Critica prin care recurenta susţine că instanţa de apel nu a expus motivele pentru care a înlăturat criticile sale privind existenta vreunui contract intre recurentă şi pârâta-reclamantă B. SCA. nu este fondată, având în vedere că, în considerentele deciziei atacate, instanţa de prim control judiciar a reţinut încheierea în mod valabil între părţi a unei convenţii, în condiţiile art. 1182 C. civ., arătând că existenţa contractui de prestări servicii a fost recunoscută de părţi, deşi convenţia nu a fost încheiată în formă scrisă, pârâta afirmând explicit că această convenţie a fost încheiată, iar reclamanta recunoscând emiterea ofertei, precum şi executarea plăţii.

Faţă de considerentele anterior expuse, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. urmează a fi respins ca nefondat.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit natura juridică a contractelor încheiate de către aceasta cu clienţii D., calificându-le ca fiind contracte de asistenţă juridică, la pagina 7 din decizie menţionându-se că ar fi încheiat două contracte de consultanţă cu clienţii D. pentru identificarea unor soluţii juridice.

Această critică nu este fondată.

Astfel, din considerentele deciziei atacate nu rezultă că instanţa de apel ar fi dat o astfel de calificare contractelor încheiate între reclamanta-pârâtă şi clienţii D., neexistând o analiză din această perspectivă, în condiţiile în care obiectul acestor contracte nu a fost contestat de niciuna dintre părţi, denumirea de contracte de consultanţă fiind, de altfel, menţionată în tot cuprinsul hotărârii.

Referitor la această chestiune, recurenta invocă şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând ipoteza existenţei unor motive contradictorii, în condiţiile în care, pe de o parte, instanţa de apel retine că obiectul acestor contracte ar fi acela de identificare a unor soluţii juridice, iar, pe de alta parte, se reţine că recurenta ar fi transmis oferta de subcontractare din 29.09.2014 către toţi ceilalţi 4 asociaţi ai E. S.R.L., inclusiv către I. şi J., prestatori care nu aveau calitatea de avocaţi sau vreo pregătire în a furniza servicii de consultanţă juridică.

Recurenta invocă o contradicţie la nivelul considerentelor, însă această critică nu este fondată, întrucât lipseşte un reper al ipotezei invocate, având în vedere, aşa cum s-a arătat anterior, că instanţa de apel nu a calificat contractele încheiate de către reclamanta-pârâtă cu clienţii D., ca fiind contracte de asistenţă juridică.

O altă critică, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează reţinerea greşită a existenţei obiectului contractului încheiat între părţile litigante, instanţa de apel arătând că acesta ar avea un obiect clar determinat, care ar rezulta din corespondenţa părţilor contractante şi ar consta in servicii de consultanţă juridică, precum şi că instanţa de apel a aplicat eronat prevederile art. 1225 alin. (2) C. civ., omiţând faptul că nu a fost identificată contraprestaţia intimatei şi tipul de servicii la care s-ar fi obligat aceasta.

Această critică nu este fondată.

Astfel, aplicând dispoziţiile art. 1178, art. 1182 şi art. 1186 C. civ., instanţa de apel în mod corect a reţinut că între părţi a fost încheiat un contract în formă nescrisă prin care pârâta B. SCA s-a obligat să presteze servicii de consultanţă de natură juridică în cadrul proiectului derulat între reclamanta A., actuala C. şi societăţile D., urmând să încaseze pentru aceasta un onorariu pentru care a emis facturi fiscale, propunerea de contractare emisă de către A. fiind acceptată de către B. SCA. Derularea proiectului între reclamanta A., actuala C. şi societăţile D., este legată, în mod logic, de executarea contractelor de consultanţă transmise anterior tuturor asociaţilor E., astfel că este necesar a se face corelarea încheierii convenţiei nescrise dintre părţile litigante cu obiectul contractelor de consultanţă care au stat la baza înţelegerii subsecvente.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel a avut în vedere contractele de consultanţă încheiate între reclamanta-pârâtă A., actuala C. şi societăţile D..

Obiectul acestor contracte, cuprins în art. 2, stipula servicii de consultanţă constând în analiza contractelor de împrumut, garanţii deţinute de societăţi, identificare soluţiii pentru atingerea obiectivului, stabilirea strategiei de negociere cu creditorii relevanţi şi asistenţa sau participarea în aceste negocieri, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Modul de formulare a dispoziţiei contractuale arătate relevă enunţarea unui obiect determinabil, constând în prestarea unor servicii către societăţile terţe litigiului.

Prin valorificarea integrală a corespondenţei părţilor şi a premiselor încheierii acordului de voinţă dintre părţile litigiului în mod judicios instanţa de apel a stabilit legătura dintre convenţia supusă analizei şi contractele de consultanţă menţionate, reţinând că şi prestaţia pârâtei-reclamante este determinabilă.

Aşadar, raportat la contractele de consultanţă încheiate între A., actuala C., şi societăţile D., obiectul convenţiei supuse analizei era determinabil, legătura fiind relevată în corespondenţa părţilor.

Deşi, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, recurenta, prin criticile formulate, tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă probelor şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Critica recurentei în sensul că instanţa de apel a aplicat eronat prevederile art. 1225 alin. (2) C. civ., omiţând faptul că nu a fost identificată contraprestaţia intimatei şi tipul de servicii la care s-ar fi obligat aceasta, nu este fondată.

Astfel, potrivit art. 1225 alin. (2) C. civ., obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Prin obiectul contractului se înţelege operaţiunea juridică pe care părţile urmăresc să o realizeze, aceasta fiind distinctă de prestaţia la care debitorul devine obligat, prestaţie care este obiectul raportului de obligaţii născut din acea operaţiune juridică.

Operaţiunea juridică pe care părţile contractului urmăresc să o realizeze, în speţă, constă în servicii de consultanţă juridică, aspect care rezultă din corespondenţa părţilor.

Raportat la cererea reclamantei-pârâte privind constatarea nulităţii contractului pentru lipsa obiectului, criticile acesteia care vizează dovada activităţilor prestate în temeiul convenţiei sunt legate de executarea contractului, nicidecum de încheierea sa în mod valabil, fiind, totodată, aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 2538 C. civ., reţinând că plata facturii ar reprezenta o recunoaştere tacită a datoriei şi nici nu a analizat argumentele potrivit cărora legiuitorul a dorit să instituie o prezumţie simplă în beneficiul creditorului, iar nu una absolută, ignorând astfel faptul că nu există nicio dovadă a prestării serviciilor de către pârâta-reclamantă.

Potrivit dispoziţiilor art. 2538 alin. (2) C. civ., a căror interpretare greşită o invocă în realitate recurenta, "Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea".

Invocarea art. 2538 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu poate fi desprinsă de întregul context al reglementării sale. Această dispoziţie legală apare reglementată în C. civ. în Cartea a VI-a, "Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor", Capitolul III, Secţiunea a 3-a. "Întreruperea prescripţiei extinctive". Astfel, una din cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei reglementate prin art. 2537 C. civ. este recunoaşterea, în orice mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia. În legătură cu recunoaşterea dreptului, art. 2538 alin. (1) C. civ., evidenţiază că acesta se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită.

Potrivit art. 2538 alin. (2) C. civ. recunoaşterea este tacită atunci când rezultă fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia, textul de lege indicând ca acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea în tot sau în parte a dobânzilor sau penalităţilor şi altele asemenea. Prin urmare, plata parţială reprezintă o manifestare de voinţă din partea recurentei, care în accepţiunea art. 2538 alin. (2) C. civ., atestă fără echivoc recunoaşterea dreptului creditorului obligaţiei de plată în cadrul raportului juridic încheiat de părţi, neavând valenţele unei prezumţii simple câtă vreme are ca efect întreruperea cursului prescripţiei.

Susţinerea privind inexistenţa dovezii prestării serviciilor de către pârâta-reclamantă este un aspect de netemeinicie care nu poate fi suspus cenzurii instanţei de recurs.

Nu este fondată critica recurentei potrivit căreia instanţa de apel nu a analizat argumentele sale referitoare la lipsa unei contraprestatii din partea apelantei, dând prezumţiei simple de plată a facturilor valoarea unei prezumţii legale irefragabile, cu încălcarea prevederilor art. 2.538 C. civ. si art. 329 din C. proc. civ., în condiţiile în care, pe de o parte, instanţa de apel a arătat că plata parţială a facturii reprezintă o recunoaştere a creanţei pretinse pe calea cererii recovenţionale, fără a reţine existenţa unei prezumţii irefragrabile, aşa cum susţine recurenta, iar, pe de altă parte, prin această critică recurenta tinde la o devoluare a fondului cauzei, care nu mai poate fi reluată în recurs, fiind o critică de netemeinicie.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că se impune admiterea apelului pârâtei-reclamante, fiind evocat raţionamentul în baza căruia s-a ajuns la această concluzie, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la soluţia pronunţată, conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Aşadar, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. C. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1/A din 3 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.