Recovery of insolvency-period costs from suspended hydroelectric contracts under reorganization plan discharge and prescription suspension

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 6 decembrie 2016, reclamanta S.C. Hidroconstrucţia S.A., în contradictoriu cu pârâta S.P.E.E.H Hidroelectrica S.A., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 11.309.803,13 RON, reprezentând o parte din contravaloarea costurilor generate de sistarea lucrărilor ce formează obiectul următoarelor contracte: Contractul nr. x/1989 privind "Amenajarea hidroenergetică Runcu-Firiza", Contractul nr. x/22.04.1989 privind "Amenajarea Hidroenergetică a râului Olt pe sectorul Făgăraş-Hoghiz", Contractul nr. x/1979 privind "Amenajarea hidroenergetică Bistra, Poiana Mărului Ruieni, Poiana Rusca", Contract nr. x/1989 privind "Amenajarea hidroenergetică a râului Jiu pe sector Valea Sadului - Vădeni", Contract nr. x/25.09.1990 privind "Amenajarea hidroenergetică a râului Siret Sector Cosmeşti - Movileni", Contract nr. x/1989 privind "Amenajarea hidroenergetica râu Olt Sector Cornetu Avrig-CHE Câineni", Contract nr. x/1979 privind "Amenajarea hidroenergetica Cerna Belareca Herculane", Contract nr. x/1979 privind "Amenajarea hidroenergetica Surduc Siriu - CHE Nehoiaşu".

În drept, au fost invocate prevederile contractuale indicate în cerere, art. 969 şi art. 1073 C. civ. de la 1864.

2. Prin încheierea din 13 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, autorităţii de lucru judecat şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, tribunalul a reţinut că cererile de plată a unor creanţe formulate de reclamantă nu au fost analizate şi soluţionate nici de administratorul judiciar şi nici de judecătorul sindic astfel că nu pot fi imputate reclamantei, precum şi că, în cauză, nu a fost depus vreun raport al administratorului judiciar prin care să fi dispus respingerea cererilor de plată ale reclamantei, tribunalul arătând că această creanţă s-a născut în cadrul acestei proceduri şi astfel poate fi analizată pe calea unei acţiuni de drept comun.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, tribunalul a reţinut că în speţă s-a invocat această excepţie raportat la obiectul dosarelor nr. x/2012 şi y/2015 ale Tribunalului Bucureşti.

În ceea ce priveşte soluţionarea dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Bucureşti, a reţinut prima instanţă, rezultă că obiectul acestuia a fost reprezentat de contravaloarea lucrărilor executate de asocierea A. S.A. Hidroconstrucţia S.A. şi B. S.A. în baza contractului nr. xDI/26.01.2004 şi alte cheltuieli aferente, iar în ceea ce priveşte dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti rezultă că obiectul acestuia l-a reprezentat solicitarea A. S.A., Hidroconstrucţia S.A. şi B. S.A. de a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act adiţional la contractul de execuţie lucrări nr. x/26.01.2004. Cum obiectul cererilor de chemare în judecată este diferit excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prima instanţă a reţinut că între părţi a existat o întâlnire la data de 07.02.2013 pentru a se fixa principiile comune ce vor sta la baza stabilirii şi negocierii cheltuielilor pentru perioada de întrerupere, iar procedura de negociere a început efectiv la data de 21.06.2013 şi s-a finalizat la data de 16.04.2014, astfel că termenul de prescripţie a fost suspendat în perioada 07.02.2013-16.04.2014, motiv pentru care prima instanţă a reţinut că termenul de prescripţie de 3 ani nu s-a împlinit.

Prin sentinţa civilă nr. 632 din 7 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea reclamantei de administrare a expertizei contabile, ca nefiind utilă şi concludentă soluţionării cauzei. Totodată, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 7.000 RON către reclamantă.

Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut, în esenţă, că deschiderea procedurii insolvenţei nu este imputabilă pârâtei, iar în timpul desfăşurării acesteia, deciziile ce angajau societatea puteau fi luate, în condiţiile legii, doar de administratorul judiciar şi judecătorul sindic, decizia de sistare a lucrărilor neputând atrage răspunderea pârâtei, aceasta nefiind în culpă pentru neexecutarea obligaţiilor de continuare a lucrărilor.

De asemenea, tribunalul a arătat că există o deosebire evidentă între sistarea sau conservarea lucrărilor şi întreruperea acestora pe timpul procedurii insolvenţei, iar din analiza contractelor invocate tribunalul a conchis că pârâta nu şi-a asumat obligaţia contractuală de a plăti cheltuielile invocate de reclamantă, în situaţia specifică în care s-a aflat.

Tribunalul a mai arătat că minuta încheiată la data de 07.02.2013 nu reprezintă o recunoaştere a debitului, nefiind întocmită în numele pârâtei de administratorul judiciar.

Pornind de la dispoziţiile art. 143 din Legea nr. 85/2006, actualmente art. 137, tribunalul a reţinut că urmare a reorganizării, pârâta a reintrat în circuitul civil, fără debitele anterioare, care au fost soluţionate definitiv pe parcursul procedurii de insolvenţă.

În ceea ce priveşte reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă, tribunalul a evidenţiat prevederile cuprinse în Protocolul nr. 48025/2015, încheiat între Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, referitoare la onorariul de avocat perceput pentru asigurarea asistenţei juridice în cauze care au ca obiect pretenţii cu caracter patrimonial şi, având în vedere gradul de complexitate şi dificultate a cauzei, munca îndeplinită de avocat, a considerat că suma de 7000 RON reflectă caracterul real şi necesar al cheltuielilor ce pot fi imputate părţii adverse, astfel că onorariul a fost redus de la suma de 21.342,10 RON.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 632 din 7 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă reclamanta S.C. Hidroconstrucţia S.A. a declarat apel.

Pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - Hidroelectrica S.A. a declarat apel împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi împotriva încheierii din 13.12.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 740 din 19 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanta S.C. Hidroconstrucţia S.A. şi de pârâta S.P.E.E.H Hidroelectrica S.A. împotriva sentinţei, care a fost anulată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleaşi instanţe.

A fost admis apelul pârâtei declarat împotriva încheierii din 13 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi s-a dispus anularea în parte a încheierii atacate cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale încheierii apelate.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, cu privire la apelul formulat de reclamanta S.C. Hidroconstrucţia S.A., că pretenţiile deduse judecăţii sunt întemeiate pe anumite contracte de antrepriză, care odată cu deschiderea procedurii insolvenţei nu au fost denunţate de către administratorul judiciar, precum şi că nicio dispoziţie legală sau contractuală nu prevede vreo cauză de exonerare de răspundere contractuală în raport cu obligaţiile intimatei-pârâte în situaţia deschiderii procedurii insolvenţei faţă de aceasta. Totodată, constatând că procedura deschiderii insolvenţei a avut loc ca urmare a cererii intimatei-pârâte, a considerat că statuarea primei instanţe potrivit căreia pârâta nu este în culpă pentru intrarea în insolvenţă nu poate fi primită, şi că în plus, aceasta avea posibilitatea ca odată intrată în insolvenţă să denunţe contractele de antrepriză la care era parte şi pe care nu le mai putea continua.

Instanţa de apel a motivat că pretenţiile deduse judecăţii s-au născut în timpul procedurii insolvenţei şi pe fondul nefinalizării negocierilor dintre părţi referitoare la stabilirea de comun acord a cuantumului cheltuielilor în cauză.

În acest context, a reţinut instanţa de prim control judiciar că apelanta-reclamantă a formulat o cerere de plată adresată la 30 mai 2016 administratorului-judiciar, care ar fi trebuit să se pronunţe asupra acesteia prin raportul lunar ce trebuia întocmit conform art. 21 din Legea nr. 85/2006, însă, având în vedere că la data de 21.06.2016 judecătorul-sindic a dispus închiderea procedurii ca urmare a realizării planului privind plata creanţelor anterioare deschiderii procedurii, administratorul judiciar nu a mai întocmit raportul în cauză şi astfel acesta nu a putut fi contestat în condiţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2006.

De asemenea, a arătat că împotriva închiderii procedurii insolvenţei, apelanta-reclamantă a formulat recurs care a fost respins de către Curtea de Apel Bucureşti prin decizia civilă nr. 125 din 30.03.2017.

Instanţa de prim control judiciar a conchis că susţinerile primei instanţe, potrivit cărora pretenţiile reclamantei sunt nefondate întrucât debitoarea trebuie să fie descărcată de obligaţii la data închiderii procedurii de insolvenţă, nu sunt temeinice şi legale, având în vedere că pretenţiile în cauză sunt creanţe rezultate din timpul procedurii, iar procedura a fost închisă pentru realizarea planului de reorganizare care viza obligaţii asumate prin plan şi care erau anterioare deschiderii acesteia.

Or, în aceste condiţii temeiurile reţinute de către tribunal, sunt netemeinice şi nelegale, astfel că soluţionând cauza pe baza acestora, prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului.

În ceea ce priveşte apărările intimatei-pârâte formulate prin întâmpinare, instanţa de apel le-a considerat neîntemeiate.

Astfel, referitor la apărarea intimatei-pârâte în cadrul căreia aceasta a enunţat cu titlu exemplificativ diferite clauze contractuale din care rezultă că nu are obligaţia de plată referitoare la amortismentul şi celelalte cheltuieli solicitate de către reclamantă, precum şi faptul că nu şi-a dat acordul cu privire la plata acestor cheltuieli, instanţa de apel a motivat că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului şi nu a explicat că pretenţiile deduse judecăţii sunt neîntemeiate, fie în raport de fiecare contract în parte, fie în raport cu fiecare şantier şi cheltuielile concrete care s-au făcut în urma sistării lucrărilor de antrepriză ca atare.

Prima instanţă a reţinut două temeiuri pentru care a respins acţiunea, respectiv lipsa culpei pârâte ca urmare a intrării insolvenţă şi faptul că orice societare care iese din insolvenţă este descărcată de obligaţii.

Or, instanţa de apel a motivat cu privire la apelul reclamantei că cele opt contracte de antrepriză au fost menţinute, iar lucrările ce se derulau în favoarea beneficiarului au fost sistate ca urmare a solicitării acestuia, fapt care atrage potrivit nenumăratelor acte adiţionale costuri cu privire la conservarea şantierelor în cauză, costuri care vor fi stabilite de comun acord.

Instanţa de apel a argumentat că, aflându-se în insolvenţă, intimata-pârâtă a tergiversat negocierea şi finalizarea stabilirii obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin actele adiţionale, iar pe de altă parte administratorul judiciar a lăsat nesoluţionată cererea de plată a creanţelor curente în aşteptarea închiderii procedurii ca urmare a finalizării plăţii creanţelor anterioare deschiderii procedurii ce au fost cuprinse în planul de reorganizare.

În ceea ce priveşte creanţele curente, nici judecătorul sindic, şi nici instanţa de recurs, prin decizia nr. 125/2017, nu s-au pronunţat asupra acestora.

Trimiţând cauza spre rejudecare, instanţa de prim control judiciar a hotărât, în primul rând, ca tribunalul, în baza rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., să pună în vedere reclamantei să-şi precizeze pretenţiile în raport de fiecare dintre cele opt contracte de antrepriză pe care şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată. Apoi, a decis că prima instanţă trebuie să administreze întregul probatoriu prevăzut de lege, respectiv proba cu înscrisuri şi expertize tehnice de specialitate referitoare la costurile reale rezultate ca urmare a sistării lucrărilor desfăşurate în temeiul celor opt contracte de antrepriză, iar, în al treilea rând, a dispus că prima instanţa trebuie ca, pe baza întregului probatoriu administrat, să lămurească cauza sub toate aspectele prin raportare la clauzele contractuale, aşa cum au fost acestea stabilite de părţile contractante, cât şi prin actele adiţionale aferente.

Cu privire la apelul pârâtei Hidroelectrica S.A. formulat împotriva sentinţei civile nr. 632/07.03.2018, ca urmare a reducerii cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, instanţa de apel, având în vedere anularea sentinţei civile apelată de către reclamantă şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, a considerat că dat fiind caracterul accesoriu al cheltuielilor de judecată şi pentru a avea loc rejudecare unitară a acesteia, se impune admiterea şi a apelului pârâtei şi trimiterea spre rejudecare (şi) a chestiunii privind reducerea onorariului de avocat, considerând că acest aspect trebuie soluţionat odată cu capătul principal de cerere, întrucât este în strânsă legătură cu acesta.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că, motivele pentru care se dispune reducerea onorariului avocaţial trebuie să corespundă exclusiv condiţiilor stabilite de art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la apelul pârâtei formulat împotriva încheierii din 13.12.2017, cu privire la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, instanţa de prim control judiciar a motivat că reluarea aspectelor vizând adresele nr. x/15.03.2016 şi nr. y/16.04.2014, comunicate reclamantei de către administratorul judiciar, nu constituie temeiuri care să conducă la respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, întrucât acestea nu îndeplinesc cerinţele art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2006, în baza cărora s-a derulat procedura insolvenţei apelantei-pârâte.

Instanţa de apel a motivat că toate susţinerile legate de cerinţele inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată prin raportare la dispoziţiile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 nu sunt fondate, în condiţiile în care apelanta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale referitoare la participarea la negocieri şi stabilirea de comun acord a costurilor rezultate din sistarea lucrărilor, având în vedere că plata creanţelor curente în cursul procedurii trebuie întemeiate pe documente, ori atâta timp cât nu au fost semnate procese-verbale, nici documentele de plată nu aveau cum să poată fi emise.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei, instanţa de apel a reţinut că, anulându-se sentinţa cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, se impune ca şi prescripţia să fie analizată în raport cu naşterea dreptului material la acţiune din perspectiva nerespectării obligaţiilor pârâtei şi în raport cu fiecare temei contractual, iar nu prin raportare la data emiterii facturilor fiscale, având în vedere dispoziţiile art. 2532 C. civ., subliniind că dreptul la acţiune în cazul obligaţiilor de a da sau de a face este reglementat de art. 2524 alin. (1) din C. civ.

Instanţa de apel a arătat că tribunalul a reţinut în mod greşit faptul că negocierile au avut loc în ultimele şase luni înainte de expirarea termenului de prescripţie, în condiţiile în care acestea au avut loc în perioada februarie 2013 - aprilie 2014, nefiind aplicabile astfel dispoziţiile art. 2532 alin. (1) pct. 6 din C. civ.

Prin urmare, a reţinut instanţa de apel, analizarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune se impune a fi examinată în raport de pretenţiile deduse judecăţii şi prin raportare la dispoziţiile art. 2532 şi următoarele din C. civ. privind începutul cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, şi nu prin raportare la data emiterii sau comunicării facturilor.

4. Împotriva acestei decizii, pârâta S.P.E.E.H Hidroelectrica S.A. a declarat recurs, la 21.06.2019, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 137, art. 21 alin. (1) şi (3), art. 11 alin. (2), art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, având în vedere respingerea apelului său prin care a fost criticată soluţia privind modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Raţiunea art. 137 din Legea nr. 85/2006, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, este ca debitorul să reintre în circuitul civil fără debitele anterioare, care urmează să fie soluţionate în integralitate pe parcursul procedurii de insolvenţă, scopul procedurii fiind crearea posibilităţii debitorului de a-şi relua activitatea.

Pe cale de consecinţă, cât timp valoarea obligaţiilor anterioare nu a fost cuprinsă în planul de reorganizare, pârâta Hidroelectrica nu poate fi ţinută de executarea acestora.

Potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta solicită inclusiv executarea unor obligaţii pentru lucrări executare în perioada 01.01.2013 - 20.06.2013. Or, potrivit sentinţei civile nr. 6251/20.06.2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a dispus confirmarea planului de reorganizare al pârâtei Hidroelectrica S.A., fără ca pretenţiile invocate de reclamanta Hidroconstrucţia S.A. în prezenta cauză să fie cuprinse în respectivul plan de reorganizare.

Cu alte cuvinte, în contextul în care reclamanta Hidroconstrucţia S.A. nu a formulat o cale de atac împotriva hotărârii prin care a fost confirmat planul de reorganizare, aceasta nu mai poate solicita plata acestor creanţe născute anterior confirmării, dar care nu au fost incluse în plan, cu atât mai puţin printr-o acţiune de drept comun, în afara procedurii insolvenţei.

În cauză, administratorul judiciar al pârâtei Hidroelectrica S.A. a refuzat plata facturilor transmise de reclamanta Hidroconstrucţia S.A., refuz ce îndeplineşte condiţiile unei măsuri dispuse de acesta în procedura insolvenţei, context în care instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, reţinând în mod nelegal că adresele nr. x/15.03.2016 şi nr. y/16.04.2014 se încadrează în afara cadrului legal existent.

Întrucât nu şi-a exercitat acest drept de contestaţie, ci a rămas în pasivitate faţă de măsurile dispuse de administratorul judiciar în anii 2014 şi 2016, reclamanta Hidroconstrucţia S.A. a fost decăzută din dreptul de a contesta măsura dispusă de administratorul judiciar.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, reclamanta nu mai poate formula aceleaşi pretenţii după închiderea procedurii, întrucât, pe de o parte, respectivele creanţe născute în timpul procedurii nu pot fi valorificate decât în cursul procedurii, iar pe de altă parte, reclamanta nu mai poate formula aceleaşi pretenţii după închiderea procedurii insolvenţei deoarece ar fi încălcată competenta exclusivă a judecătorului sindic de a realiza controlul de legalitate al măsurilor dispuse de administratorul judiciar.

Aşadar, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că excepţia inadmisibilităţii ar fi fost respinsă în mod corect de prima instanţă, în contextul în care o asemenea soluţie contravine prevederilor art. 137, art. 21 alin. (1) şi alin. (3), art. 11 alin. (2), art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Având în vedere soluţia de admitere a apelului formulat de reclamantă, recurenta-pârâtă, printr-o altă critică, susţine nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva încălcării prevederilor art. 137, art. 21 alin. (1) şi alin. (3), art. 66 alin. (1), art. 64 alin. (6) şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 1350 C. civ. privind răspunderea civilă contractuală.

Sub acest aspect, recurenta a reiterat că instanţa de apel eronat a reţinut că în urma ieşirii din insolvenţă, pârâta Hidroelectrica S.A. nu ar fi trebuit să fie descărcată de creanţele ce fac obiectul prezentei cauze.

Potrivit art. 137 din Legea nr. 85/2006, la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan. Or, în cauză, valoarea obligaţiilor de la data confirmării planului de reorganizare cuprindea inclusiv creanţele născute în perioada 01.01.2013-20.06.2013.

Totodată, eronat s-a reţinut că societatea sau administratorul judiciar ar fi întreprins demersuri pentru a nu plăti creanţele, o asemenea interpretare încălcând prevederile art. 66 alin. (1) şi art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006. Dimpotrivă, singurul motiv pentru care reclamanta Hidroconstrucţia S.A. nu şi-a îndestulat creanţele în timpul procedurii constă în lipsa depunerii diligentelor necesare în acest sens.

Instanţa de apel a încălcat prevederile legale referitoare la răspunderea contractuală, art. 1350 C. civ., recurenta susţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii pârâtei.

A susţinut recurenta-pârâtă că în cauză nu există o culpă a sa în îndeplinirea obligaţiilor contractuale, ci doar de o întrerupere temporară a lucrărilor ca o consecinţă a procedurii insolvenţei, urmând ca acestea să fie reluate, astfel că nefiind în culpă pentru intrarea în insolvenţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii sale.

Totodată, a susţinut că formularea cererii de intrare în procedura insolvenţei de către Hidroelectrica nu poate reprezenta un argument în sensul demonstrării unei potenţiale culpe a sa, subliniind sub acest aspect că admiterea cererii demonstrează lipsa culpei societăţii în ceea ce priveşte intrarea în insolvenţă.

Cu privire la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 125 din 30 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2012, deoarece creanţele, solicitate prin cererile de plată, au fost analizate în cadrul acestui dosar.

5. Intimata-reclamantă S.C. Hidroconstrucţia S.A. a formulat întâmpinare, în argumentarea căreia, după prezentarea situaţiei de fapt, a solicitat respingerea recursului pârâtei, deoarece creanţele curente, născute în timpul procedurii de insolvenţă, nu sunt supuse unui regim juridic derogator, cum este cazul creanţelor anterioare, acestea putând fi recuperate de creditor în termenul general de prescripţie de 3 ani.

Sub acesta aspect, intimata-reclamantă a susţinut că a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în pretenţii, în vederea recuperării unor sume de bani, creanţe născute în timpul procedurii insolvenţei, ca urmare a sistării proiectelor de Hidroelectrica S.A., neexistând normă juridică care să împiedice valorificarea dreptului subiectiv.

Intimata a mai susţinut că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., având în vedere că susţinerile recurentei sunt formulate cu rea-credinţă.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor intimatei.

6. Reclamanta S.C. Hidroconstrucţia S.A., în cadrul întâmpinării, a declarat recurs incident, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., cu privire la nelegala admitere a apelului declarat de pârâta Hidroelectrica S.A., în ceea ce priveşte cauzele de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei şi cheltuielile de judecată.

Referitor la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta-reclamantă a susţinut că în mod corect a reţinut prima instanţă neînceperea curgerii prescripţiei extinctive până la data de 16.04.2014, precum şi că este eronat raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia negocierile nu s-ar fi purtat în ultimele 6 luni ale termenului de prescripţie şi că nu ar fi operat suspendarea prescripţiei.

Cu privire la soluţia de reducere a cheltuielilor de judecată, argumentele instanţei se întemeiază pe o premisă greşită.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată trebuie să se realizeze prin raportare la valoarea sau complexitatea cauzei ori în raport cu activitatea desfăşurată de avocat şi ţinând cont de circumstanţele cauzei şi nu prin raportare la aspecte exterioare cauzei, precum Protocolul încheiat între Ministerul Justiţiei şi U.N.B.R. cu privire la cuantumul onorariilor de instanţă, aşa cum ar fi procedat prima instanţă.

Deşi a amintit dispoziţiile art. 2 pct. 2 lit. e) din Protocol, prima instanţă nu a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată prin raportare la acesta, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

7. Prin întâmpinare, recurenta-pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului incident, solicitând calificarea acestuia ca fiind un recurs principal şi, în consecinţă, respingerea recursului ca tardiv formulat, deoarece criticile din recursul incident sunt diferite de cele subsumate recursului principal, care nu vizează soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei, neexistând interdependenţă între cele două recursuri.

Pe fondul recursului incident, s-a solicitat respingerea acestuia, deoarece nu a existat o recunoaştere a pretinsului drept al recurentei-reclamante Hidroconstrucţia S.A. şi nici nu a fost întrerupt termenul de prescripţie, astfel că nu se poate interpreta în sensul că negocierile au avut loc în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului.

Recurenta-reclamantă S.C. Hidroconstrucţia S.A., a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului incident şi a argumentelor dezvoltate de partea adversă prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul principal declarat de pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale-Hidroelectrica S.A. şi recursul incident promovat de reclamanta Hidroconstrucţia S.A. A prorogat discutarea excepţiilor invocate de recurenta-pârâtă Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - Hidroelectrica S.A., prin întâmpinare şi a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, acesta fiind preschimbat din oficiu la 3 noiembrie 2020.

În şedinţa publică din 3 noiembrie 2020, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursului incident şi excepţia tardivităţii formulării acestuia, invocate de recurenta-pârâtă, prin întâmpinare, conform celor reţinute în practicaua prezentei decizii.

8. Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte va respinge atât recursul principal formulat de recurenta-pârâtă, cât şi recursul incident formulat de recurenta-reclamantă.

Cu privire la recursul principal formulat de recurenta-pârâtă Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - Hidroelectrica S.A. reţine următoarele considerente:

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 125 din 30 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2012, deoarece creanţele solicitate prin cererile de plată au fost analizate în cadrul acelui dosar.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Potrivit art. 430 C. proc. civ., hotărârea judecătorească prin care se soluţionează în tot sau în parte fondul procesului sau se statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat, iar această autoritate priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În cauză, nu a existat o statuare a instanţei de recurs cu privire la vreo cerere de plată formulată de Hidroconstrucţia S.A., care să fi intrat în autoritatea lucrului judecat, având în vedere că, în considerentele deciziei nr. 125/30.03.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2012, s-a reţinut că, întrucât judecătorul sindic nu a fost învestit, anterior pronunţării sentinţei de închidere a procedurii, cu nicio cerere de plată, contestaţie sau orice altă cerere specifică procedurii insolvenţei, prin care să se fi supus controlului judiciar cererile de plată formulate la care se face referire, o astfel de măsură nu poate fi dispusă nici prin calea de atac ce face obiectul dosarului nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. În acest context, instanţa de recurs a reţinut că solicitarea Hidroconstrucţia S.A. de trimitere a cauzei spre rejudecare în vederea analizării de către judecătorul sindic a cererilor de plată învocate în cadrul recursului ar echivala cu învestirea acestuia cu soluţionarea unor cereri, direct de către instanţa de recurs, în condiţiile în care, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, obiectul controlului judiciar este sentinţa pronunţată de judecătorul sindic.

Cât priveşte susţinerile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 125/30.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-ar fi hotărât că, în condiţiile în care judecătorul sindic nu a fost învestit cu soluţionarea unor cereri de plată a creanţelor curente, acestea nu ar mai putea fi solicitate ulterior închiderii procedurii, verificând conţinutul acestei hotărâri se reţine că afirmaţiile recurentei-pârâte sunt infirmate de cuprinsul considerentelor acelei decizii. Procedura insolvenţei a fost închisă prin reorganizare şi a vizat obligaţii asumate prin planul de reorganizare, care erau anterioare deschiderii insolvenţei.

Prin urmare, cum judecătorul sindic nu a fost învestit, anterior pronunţării sentinţei de închidere a procedurii, cu nicio cerere de plată a unor creanţe curente şi cum nicio astfel de cerere nu a fost analizată în cadrul acelui dosar de recurs, în speţă, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a invocat şi motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că, în mod nelegal, a reţinut instanţa de apel faptul că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă corect de prima instanţă, în contextul în care o asemenea soluţie contravine prevederilor art. 137, art. 21 alin. (1) şi alin. (3), art. 11 alin. (2), art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, fiind aplicate greşit şi dispoziţiile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Această critică nu este fondată.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că în mod corect a fost menţinută soluţia tribunalului cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, instanţa de apel statuând că reluarea aspectelor vizând adresele nr. x/15.03.2016 şi nr. y/16.04.2014, nu constituie temeiuri care să conducă la respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, întrucât acestea nu îndeplinesc cerinţele art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2006, în baza căreia s-a derulat procedura insolvenţei apelantei-pârâte.

De altfel, criticile formulate în recurs cu privire la adresele nr. x/15.03.2016 şi nr. y/16.04.2014, constituie, în realitate aspecte de netemeinicie, care în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", nu pot fi analizate în calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Printr-o altă critică, având în vedere soluţia de admitere a apelului formulat de reclamantă, recurenta-pârâtă a susţinut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva încălcării prevederilor art. 137, art. 21 alin. (1) şi alin. (3), art. 66 alin. (1), art. 64 alin. (6) şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 1350 C. civ. privind răspunderea civilă contractuală.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel eronat a reţinut faptul că în urma ieşirii din insolvenţă, pârâta Hidroelectrica S.A. nu ar fi trebuit să fie descărcată de creanţele ce fac obiectul prezentei cauze. Totodată, în mod greşit, a motivat instanţa de apel că societatea sau administratorul judiciar ar fi întreprins demersuri pentru a nu plăti creanţele, o asemenea interpretare încălcând prevederile art. 66 alin. (1) şi art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Apoi, recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile legale referitoare la răspunderea contractuală, art. 1350 C. civ., întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii pârâtei.

Înalta Curte reţine că niciuna dintre criticile formulate de recurenta-pârâtă, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot face obiectul analizei direct în recurs, în condiţiile în care prima instanţă nu a cercetat fondul, iar trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel a avut în vedere stabilirea stării de fapt.

Astfel, Înalta Curte reţine că, trimiţând cauza spre rejudecare, instanţa de apel a stabilit ca tribunalul, în baza rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., să pună în vedere reclamantei să-şi precizeze pretenţiile în raport de fiecare dintre cele opt contracte de antrepriză pe care şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată. Apoi, a stabilit că prima instanţă trebuie să administreze întregul probatoriu prevăzut de lege, iar, pe baza probatoriului administrat, să lămurească cauza sub toate aspectele prin raportare la clauzele contractuale, aşa cum au fost acestea stabilite de părţile contractante, cât şi prin actele adiţionale aferente.

Aşadar, cum starea de fapt a procesului urmează să fie stabilită numai de instanţa de trimitere, Înalta Curte nu poate proceda la analiza criticilor circumscrise de recurenta-pârâtă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la recursul incident formulat de recurenta-reclamantă Hidroconstrucţia S.A., Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă, desi invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu a indicat, în mod concret, în ce măsură instanţa de apel nu a respectat exigenţele motivării hotărârii pronunţate, faţă de dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ. şi nu a adus niciun fel de argument în sprijinul acestui motiv de recurs, care vizează ipoteza când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel încât se constată că acesta a fost invocat în mod formal.

Recurenta-reclamantă a invocat prin cererea de recurs şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, criticile recurentei-reclamante referitoare la cauzele de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei prin care se susţine că este eronat raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia negocierile nu s-ar fi purtat în ultimele 6 luni ale termenului de prescripţie şi că nu ar fi operat suspendarea prescripţiei, nu pot fi susţinute cu temei.

Astfel, în speţă, din analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel a avut în vedere stabilirea stării de fapt, inclusiv în privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune.

Prin urmare, ţinând cont de regula generală în ceea ce priveşte începutul prescripţiei extinctive prevăzută în art. 2523 din C. civ. şi de împrejurarea că a fost anulată sentinţa tribunalului cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, în mod corect a reţinut instanţa de prim control judiciar că se impune ca şi prescripţia să fie analizată în raport cu naşterea dreptului material la acţiune din perspectiva nerespectării obligaţiilor pârâtei şi în raport cu fiecare temei contractual, cu luarea în considerare şi a dispoziţiilor art. 2524 alin. (1) din C. civ. şi art. 2532 din acelaşi cod.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la soluţia de reducere a cheltuielilor de judecată, prin care se susţine că argumentele instanţei de apel se întemeiază pe o premisă greşită, sunt neîntemeiate, urmând a fi înlăturate.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel, având în vedere anularea sentinţei civile apelată de către reclamantă şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, a arătat că, dat fiind caracterul accesoriu al cheltuielilor de judecată şi pentru a avea loc rejudecare unitară a acesteia, se impune admiterea şi a apelului pârâtei cu consecinţa trimiterii spre rejudecare şi a chestiunii privind reducerea onorariului de avocat, apreciind că acest aspect trebuie soluţionat odată cu capătul principal de cerere fiind în strânsă legătură cu acesta şi reţinând, totodată, că motivele pentru care se dispune reducerea onorariului avocaţial trebuie să corespundă exclusiv condiţiilor stabilite de art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, concluzia reţinută de instanţa de apel sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariului avocaţial, face referire la dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora, "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său".

Potrivit statuărilor instanţei de apel, în rejudecare, ţinând cont de caracterul accesoriu al cheltuielilor de judecată, prima instanţă urmează a avea în vedere, referitor la onorariul avocaţial, exclusiv criteriile indicate în conţinutul normei juridice evocate, ceea ce înseamnă că instanţa urmează a evalua cheltuielile de judecată în ansamblul cheltuielilor judiciare ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport cu soluţia pronunţată, iar, în acest context nu se poate afirma că soluţia instanţei de apel este neîntemeiată, aşa cum susţine recurenta-reclamantă.

Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, atât recursul principal declarat de pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - Hidroelectrica S.A., cât şi recursul incident declarat de reclamanta Hidroconstrucţia S.A. împotriva deciziei civile nr. 740 din 19 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - Hidroelectrica S.A. şi recursul incident declarat de reclamanta Hidroconstrucţia S.A. împotriva deciziei civile nr. 740 din 19 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.