Scope of Directive 93/13 exclusion for clauses transposing suppletive national norms on currency repayment: inapplicability to abusive clause review based on monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 13 octombrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei constatarea nulităţii absolute a clauzelor din secţiunea nr. 6) alin. (1) teza I din Condiţiile speciale şi din secţiunea nr. 4) referitoare la definiţia Riscului valutar, secţiunea nr. 4) pct. 4.1., şi 4.2 secţiunea nr. 7) pct. 7.1 lit. p) din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/08.11.2007, pentru încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit, a obligaţiei de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), a obligaţiei de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, precum şi a obligaţiei de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit.

Totodată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi, precum şi obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile prevăzute în Legea nr. 193/2000, Legea nr. 148/2000, Regulamentul BNR nr. 17/2012, art. 970 şi urm. C. civ., Regulamentul nr. 3/2007, Directiva 2014/17/UE, Legea nr. 289/2004, Legea nr. 190/1999, Directiva 2008/48/CE, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004, Directiva 93/13/CEE.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1093 din 22 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B..

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a analizat cauza prin raportare la Legea nr. 193/2000, la articolul 1578-1584 C. civ. dar şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Tribunalul a reţinut că în acţiune nu se regăseşte vreun argument pentru înlăturarea aplicării textului legal special care introduce acel fine de neprimire în cercetarea caracterului abuziv al clauzei criticate, prevăzut de art. 3 alin. (2) Legea nr. 193/2000.

Totodată, a motivat că temeiul clauzei este dat art. 1578 şi 1584 C. civ., clauza nu se raportează la un curs valutar tocmai pentru că obligaţia contractuală este aceea de a avea în cont suma necesară în CHF, iar orice operaţiune de schimb valutar este externă mecanismului de derulare a contractului de credit.

3. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 409 din 21 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a avut în vedere considerentele hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza 186/16 Ruxandra Paula D. şi alţii contra E. cu precădere aspectele reţinute cu referire la posibilitatea ca prevederile contractuale în discuţie să reflecte principiul nominalismului monetar consacrat de articolul 1578 din C. civ. român, astfel încât, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13 clauzele menţionate în litigiu să fie excluse din domeniul de aplicare al acesteia.

A reţinut instanţa de apel că prima verificare pe care instanţa naţională este obligată să o facă în cazul clauzelor prin care s-a instituit obligaţia împrumutatului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul este aceea de a stabili dacă respectiva clauză se încadrează în sfera articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În vederea efectuării acestei analize, instanţa de apel a considerat că trebuie avut în vedere şi considerentul nr. 13 al Directivei 93/13, conform căruia, actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive. În consecinţă, nu este necesar ca directiva să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi. În această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Rezultă din cele de mai sus, a motivat instanţa de apel, că prevederile contractuale care preiau o dispoziţie din dreptul intern cu caracter supletiv sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din directivă, subliniind că instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. Prin urmare, sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 nu numai normele imperative, ci şi normele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că aceasta este şi situaţia dispoziţiilor art. 1578 din C. civ., dispoziţii cu caracter supletiv, ceea ce înseamnă că ele se aplică în raporturile dintre părţi în lipsă de stipulaţie contrară în cadrul convenţiei. Astfel de norme, cu caracter supletiv, stabilesc o anumită conduită pentru părţi, care este obligatorie, şi nu facultativă, în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită. Ca atare, normele supletive sunt deopotrivă obligatorii, caracterul lor supletiv neinfluenţând caracterul obligatoriu al acestora în cazul în care părţile nu au derogat în vreun fel prin acordul lor de voinţă de la conduita prescrisă prin astfel de norme.

Prin urmare, clauzele ce redau dispoziţiile art. 1578 din C. civ. sunt excluse, în baza art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acesteia, a reţinut instanţa de apel.

Ca atare, dacă părţile nu au stabilit altfel în convenţia de credit dedusă judecăţii, norma de drept naţional aplicabilă în materia contractelor de împrumut, stipulată de art. 1.578 din C. civ. de la 1864, este incidentă şi obligatorie pentru părţi, iar clauza ce preia principiul instituit de această prevedere legală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa de judecată neavând posibilitatea de a mai examina condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, inclusiv din perspectiva excepţiei instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acelaşi context, instanţa de apel a avut în vedere şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/07.02.2017 cu referire la principiul nominalismului monetar.

4. La data de 2 mai 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin critica circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii invocă faptul că, deşi prin cererea de chemare în judecată, au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor contestate pentru patru motive de nulitate, instanţa de apel, prin decizia atacată, a analizat un singur motiv nulitate a clauzelor, cel privind încălcarea legislaţiei clauzelor abuzive.

Consideră recurenţii că, în lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind conţinutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ.

In concret, se precizează, instanţa nu a arătat atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii invocă faptul că, în lipsa examinării tuturor cauzelor de nulitate, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, o asemenea decizie neputând fi învestită cu efectele specifice ale hotărârii, mai cu seamă cu cele ale autorităţii de lucru judecat, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil şi dreptul de acces la justiţie.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii invocă faptul că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenţii arată faptul că, raportat la exigenţele deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Astfel, paragrafele 26-31 din decizie obligă instanţa naţională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul naţional, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul naţional, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dacă însă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă se constată că acele clauze intră în sfera acestor noţiuni, paragrafele 43-51 din Decizie obligă instanţa sa verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil, potrivit indicaţiilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuţie intră în sfera acestor noţiuni şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000.

Dacă însă instanţa constată că respectivele clauze, deşi intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, instanţa trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din Decizie, obligă instanţa naţională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerinţele bunei-credinţe şi dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor.

Instanţa europeană subliniază că o clauză contractuală poate implica şi un dezechilibru între părţi care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Consideră recurenţii că acestea sunt reperele după care trebuia analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului.

Precizează recurenţii că dispoziţia din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece aşa cum a arătat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepţia este de strictă interpretare. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat la alin. (13), teza a II-a că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie".

Mai mult, se arată, Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce priveşte protecţia consumatorilor, că statele membre pot să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte, împrejurare faţă de care revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, această obligaţie a instanţei de apel rezultând şi din art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Consideră recurenţii că dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă) dar că sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurenţii consideră că instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Sub acest aspect, se arată că Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuează la paragraful 32 din Decizia din speţa D. în sensul că:

"în cazul în care instanţa de trimitere ar constata că clauza în discuţie în litigiul principal nu este inclusă în excepţia menţionată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului" sau în noţiunea "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte ", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecinţă pentru speţa de faţă şi astfel de litigii, în general. Chiar dacă instanţa constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Consideră recurenţii că aceasta a constituit principala eroare a instanţelor ce au respins acţiuni similare, respectiv au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului. Or, potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, un asemenea raţionament este prohibit, instanţei revenindu-i sarcina de a continua analiza.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat la paragraful 37 din Decizia dată în speţa D. următoarele:

"în speţă, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziţia Curţii tind să indice că o clauză, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist şi un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi monedă, intră sub incidenţa noţiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".În acelaşi sens sunt şi paragrafele 41 şi 43 din Decizie, cu menţiunea că a accentuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene faptul că "...această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar şi inteligibil.

Consideră recurenţii că revenea instanţei de apel obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În aceasta privinţă, arată recurenţii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene face o vastă analiză, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească redactarea clauzei şi informarea, în faza precontractuala, adică anterior semnării contractului, privind consecinţele economice ale clauzei.

Recurenţii fac precizarea că Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii, capacitatea băncii de a avertiza trebuind analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale, şi nicidecum raportat la profan şi la public, în general.

Arată recurenţii că, la paragraful 47 din Decizia dată în speţa D., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene tocmai asta impune, ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Consideră recurenţii că, atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, indicând în acest sens paragraful 56 din Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

De asemenea, se arată, Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare, paragraful 50 din Decizie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene indicând expres că banca trebuia să prezinte orice informaţie pertinentă şi să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Apreciază recurenţii că banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, dar mult mai important este ca ea trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condiţiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem nu acordau credite în CHF, cu toate că şi acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiţii, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simţitor, iar profitabilitatea băncii şi bonusurile angajaţilor din vânzări ar fi scăzut în consecinţă.

Cu privire la obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenţii arată că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit şi precizează că Codul consumului stabileşte o astfel de obligaţie de avertizare pe mai multe paliere, sens în care se raportează la dispoziţiile pe care le consideră relevante, art. 15, art. 45, precizând că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene, reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Se arată că această obligaţie de avertizare şi consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit, în concepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instituţia bancară care acordă credite în monedă străină având o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată.

Recurenţii susţin că este contrară legii şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv contrară recentei soluţii din speţa D. şi alţii contra E., ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligaţia de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromiţătoare pentru o unitate bancară afirmaţia că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecinţele contractării creditului în CHF, inclusiv pe cele imprevizibile, în timp ce pentru banca aceasta imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauza de înlăturare a răspunderii. Se arată că o astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 şi 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar şi ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acţiona în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor, dar nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condiţiile art. 3, art. 2 lit. k) şi art. 6, 7 din Legea 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înşelătoare.

Recurenţii consideră că Banca şi-a încălcat obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii fiind lovite de nulitate absolută.

Recurenţii arată că, în situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. In urmarea acestei sancţiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, recurenţii apreciază că ar trebui antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenţii, raportându-se la considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, arată că revine instanţei de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13." Şi face trimitere la studii publicate pe această temă.

Consideră recurenţii şi că dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor este funciarmente inegalitară, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în această materie.

Raportându-se la considerentele Deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, recurenţii arată că dezechilibrul trebuie analizat şi ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv, făcând trimitere la studiile şi buletinele Băncii Centrale a Elveţiei şi ale Băncii Naţionale a României şi la jurisprudenţa pe care o consideră relevantă.

În final, recurenţii arată că în legătură cu răspunderea pentru produse şi servicii cu defecte, sancţiunea este înlocuirea produsului sau refacerea serviciului cu defecte, în speţă, înlocuirea unui produs financiar toxic (credit in CHF) cu un produs financiar natural ne-riscant (credit in RON), la o rată de conversie egală cu cursul CHF - leu din data contractării şi cu costurile, şi în condiţiile contractuale contemporane încheierii acestora, sancţiune prevăzută de art. 17 din Codul consumului, precum si de art. 12, respectiv, art. 15 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

5. La data de 19 iulie 2018, intimata-pârâtă F. S.A., care a absorbit S.C. C. S.A., a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea căii de atac raportat la decizia CCR nr. 369/2017 şi Decizia nr. 52/18.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 2 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă, pentru motivele reţinute în cuprinsul acelei încheieri, şi a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la data de 1 octombrie 2019.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol, în şedinţa din 3 noiembrie 2020, potrivit celor reţinute în practicaua prezentei decizii.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. nu sunt fondate pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată recurenţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor din secţiunea nr. 6) alin. (1) teza I din Condiţiile speciale şi din secţiunea nr. 4) pct. 4.1. şi 4.3. din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/08.11.2007 pentru încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit, a obligaţiei de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase, a obligaţiei de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, precum şi a obligaţiei de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit.

Astfel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, instanţa de apel a examinat cauzele de nulitate invocate de reclamanţi, cu respectarea succesiunii etapelor analizării conformităţii unei clauze contractuale dintre profesionist şi consumator în lumina dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, aşa cum au fost explicate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, avându-se, totodată, în vedere şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/07.02.2017 cu referire la principiul nominalismului monetar, reţinând în motivarea deciziei atacate că, în cazul în care părţile nu au stabilit altfel în convenţia de credit dedusă judecăţii, norma de drept naţional aplicabilă în materia contractelor de împrumut, stipulată de art. 1.578 din C. civ. de la 1864, este incidentă şi obligatorie pentru părţi, iar clauza ce preia principiul instituit de această prevedere legală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa de judecată nu are posibilitatea de a mai examina condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, inclusiv din perspectiva excepţiei instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, nu se poate susţine cu temei că, procedând la analizarea cererii reclamanţilor cu respectarea succesiunii etapelor analizării conformităţii unei clauze contractuale dintre profesionist şi consumator în lumina dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, aşa cum au fost explicate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, ci, dimpotrivă, aceasta printr-un raţionament logico-juridic de sinteză a răspuns motivat cererilor formulate, arătând pentru ce motiv nu mai poate examina condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv.

De asemenea, în speţă, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale analiza motivelor de nulitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

În concluzie, Înalta Curte reţine că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluţionarea apelului în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a expus, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva G. a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra D. şi alţii împotriva E. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra D. şi alţii împotriva E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţa de judecată din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56.

Totodată, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, fiind vorba de un împrumut de consumaţie cu dobândă, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva G., respectiv C-186/16 Ruxandra D. şi alţii împotriva E. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, în mod corect instanţa de control judiciar a reţinut că nu mai are posibilitatea de a examina condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv, inclusiv din perspectiva excepţiei instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, avându-se, totodată, în vedere şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/07.02.2017 cu referire la principiul nominalismului monetar.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Având în vedere considerentele arătate, critica recurenţilor prin care se susţine că analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, nu este fondată.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 409 din 21 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 409 din 21 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.