Banking fees as abusive contract clauses: clarity, intelligibility, and balance of rights under the Unfair Contract Terms Directive

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 28.02.2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constatate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3 punctul 3.1.5 lit. b) Condiţii generale coroborat cu punctul 10 Condiţii speciale din contractul de credit nr. x x/30.03.2010 cu privire la comisionul de acordare a creditului, eliminarea acestei clauze din contract şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.000 euro percepută cu acest titlu. De asemenea, a solicitat să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3 punctul 3.1.5 lit. c) Condiţii generale coroborat cu punctul 11 Condiţii speciale din contractul de credit nr. x x/30.03.2010 cu privire la comisionul de administrare de 0,15% pe lună a creditului, eliminarea acestei clauze din contract şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu acest titlu, să constatate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3 punctul 3.1.6 Condiţii generale coroborat cu punctul 11 Condiţii speciale din contractul de credit nr. x x/30.03.2010 cu privire la comisionul de rambursare anticipată de 2%, eliminarea acestei clauze din contract şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu acest titlu. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate la sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6841/09.06.2017 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 06.07.2017 sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 3516/10.10.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3 pct. 3.1.5. lit. b) din Condiţiile generale şi pct. 10 din Condiţiile speciale în ceea ce priveşte comisionul de acordare, art. 3 pct. 3.1.5. lit. c) din Condiţiile generale şi pct. II din Condiţiile speciale referitoare la comisionul de administrare şi art. 3 pct. 3.1.6. din Condiţiile generale şi pct. 13 din Condiţiile speciale referitor la comisionul de rambursare anticipată din contractul de credit de consum nr. x din 30.03.2010.

A dispus restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de către reclamant cu titlu de comision de acordare, comision de administrare şi comision de rambursare anticipată, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plăţii efective a acestui debit.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a considerat cu privire la comisionul de acordare că acesta a fost abuziv prevăzut şi perceput de către pârâta B. S.A., încălcând prevederile art. 4 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 193/2000. S-a mai reţinut că pârâta nu a înţeles să definească termenul de "acordare" într-un limbaj inteligibil, că în contract nu s-a prevăzut motivul pentru care comisionul de acordare este perceput, iar acesta are o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului, respectiv 5.000 de euro. Totodată, s-a apreciat că perceperea comisionului de acordare creează un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor, reclamantul fiind obligat să plătească o sumă importantă de bani pentru cauze necunoscute, iar acest comision nu are nicio justificare obiectivă în derularea contractului, în condiţiile în care pentru acordarea creditului banca percepe o dublă prestaţie, respectiv dobândă şi comision de acordare.

Cu privire la comisionul de administrare, tribunalul a reţinut că această clauză este abuzivă, deoarece nu a fost negociată cu reclamantul şi nici nu este exprimată într-un limbaj inteligibil. Astfel, în contractul de credit nu se specifică în niciun mod activităţile şi operaţiunile de administrare care să justifice perceperea comisionului de administrare lunar şi nici nu s-a prevăzut motivul pentru care comisionul este perceput. De asemenea, s-a apreciat că această clauză, prin ea însăşi, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision. A mai reţinut tribunalul că această clauză nu respectă exigenţele bunei-credinţe, inserarea comisionului de administrare lunar vătămând interesele patrimoniale ale reclamantului.

În ceea ce priveşte comisionul de rambursare anticipată, tribunalul a reţinut că O.U.G. nr. 50/2010, în art. 67 şi 68, aplicabile şi contractelor aflate în derulare la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, conform art. 95, interzice perceperea unui astfel de comision pentru creditele cu dobândă variabilă, astfel că şi această clauză a fost apreciată ca fiind abuzivă.

Relativ la capătul de cerere privind restituirea sumelor achitate cu titlu de comisioane de acordare, comision de administrare şi comision de rambursare anticipată, precum şi obligarea la plata dobânzii legale, tribunalul a avut în vedere îndeplinirea cerinţelor plăţii nedatorate, conform art. 1331-art. 1344 C. civ. şi dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011.

3. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta B. S.A., la data de 21.08.2018, înregistrat la data de 04.09.2018 sub nr. x/2017 la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2570A de la 20 decembrie 2018 a admis apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3516/10.10.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

A schimbat sentinţa civilă apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A. şi a obligat intimatul reclamant să plătească apelantei pârâte B. S.A. suma de 2.371,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a motivat că tribunalul a reţinut în mod corect aplicarea dispoziţiilor legale speciale stipulate în protejarea intereselor consumatorilor, subliniind caracterul nenegociat al contractului de credit încheiat între părţi, în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte contrariul.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că motivul de apel bazat pe ideea imposibilităţii de analizare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale care vizează componente de preţ este nefondat, atâta timp cât legislaţia internă şi cea comunitară permit o atare analiză în ipoteza în care respectivele clauze nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, în acest sens fiind avut în vedere art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, normă ce constituie o transpunere în dreptul intern a prevederilor art. 4 alin. (2) cuprinse în Directiva nr. 93/13/CEE.

Tribunalul a avut în vedere în mod corect aceste dispoziţii legale, atât timp cât a procedat la verificarea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor criticate, neexcluzându-le în mod automat de la analiza caracterului abuziv, a reţinut instanţa de apel.

Instanţa de prim control judiciar a argumentat că tribunalul a reţinut în mod greşit existenţa caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este suficient de clară şi inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului. Această clauză nu este abuzivă întrucât acest comision este prevăzut într-un cuantum clar, reprezentând un procent calculat în funcţie de valoarea creditului, care se plăteşte o singură dată, consumatorul fiind înştiinţat de la început şi în mod neechivoc despre faptul că are obligaţia de a suporta costurile încheierii contractului de credit.

Aşa cum a reţinut prima instanţă, această clauză nu a fost negociată, însă, pentru a se reţine caracterul abuziv al acesteia, a motivat instanţa de apel, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, aşa cum s-a arătat, atât timp cât obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se cuantumul comisionului datorat şi scadenţa acestuia, instanţa de apel a conchis că nu se poate considera ca împrumutatul a fost prejudiciat, fiind informat chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce îi incumbă, clauza în discuţie respectând exigenţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi neavând caracter abuziv.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a reţinut că este nelegală şi netemeinică şi soluţia de admitere a capătului de cerere accesoriu având ca obiect restituirea sumei de 5.000 EUR, achitată cu titlu de comision de acordare, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele pentru reţinerea caracterului nedatorat al acestei plăţi.

Tot astfel, a reţinut instanţa de apel, clauzele referitoare la perceperea unui comision de administrare nu au caracter abuziv, cum a reţinut în mod eronat instanţa de fond, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este suficient de clară şi inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului.

Instanţa de apel a motivat că este greşită soluţia tribunalului de admitere a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor privitoare la comisionul de administrare, efectuându-se o greşită aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, instanţa de apel a constatat că menţionarea în contract a obligaţiei de plată a comisionului de administrare s-a făcut într-un limbaj clar şi inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existenţa obligaţiei de plată, a modalităţii de calcul şi contraprestaţia băncii, dedusă din chiar denumirea comisionului.

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că este greşită şi soluţia de admitere a capătului de cerere accesoriu având ca obiect restituirea sumei achitate cu titlu de comision de administrare, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele pentru reţinerea caracterului nedatorat al acestei plăţi.

Cât priveşte clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată, instanţa de apel a motivat, contrar sentinţei pronunţate de către prima instanţă, că formula de calcul a acestui comision este clară şi uşor inteligibilă şi că, la data încheierii contractului de credit, nici legislaţia naţională şi nici cea comunitară nu interzicea stipularea unui atare comision. Totodată, raţiunea perceperii lui este clar determinată în contract, iar acest comision a fost clar determinat printr-o cotă procentuală aplicabilă la valoarea sumei rambursate, îndeplinind astfel condiţia de a fi clar şi inteligibil.

A reţinut instanţa de apel că, într-adevăr, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, perceperea unui astfel de comision în cazul creditelor cu dobândă variabilă a fost interzisă, inclusiv în cazul contractelor aflate în curs de derulare, potrivit art. 95 raportat la art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010, însă, aceste dispoziţii legale nu atrag nulitatea absolută a clauzelor contractuale, nulitate care poate fi analizată doar raportat la legislaţia în vigoare la momentul contractării. Mai mult, chiar banca a învederat că, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, comisionul de rambursare anticipată a fost eliminat, în timp ce împrumutatul nu a susţinut şi nu a probat faptul că ar fi achitat vreo sumă de bani cu titlu de comision de rambursare anticipată.

Prin urmare, în privinţa acestei clauze contractuale, în mod greşit prima instanţă a apreciat ca fiind întemeiată cererea reclamantului, impunându-se schimbarea soluţiei primei instanţe sub acest aspect, în sensul respingerii acestui capăt de cerere, ca neîntemeiat, dar şi a capătului de cerere accesoriu referitor la restituirea sumelor pretins achitate.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., instanţa de apel l-a obligat pe intimatul reclamant să plătească apelantei pârâte suma de 2.371,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, iar cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de către intimatul reclamant, a fost respinsă ca neîntemeiată, deoarece doar partea care câştigă procesul este îndreptăţită la recuperarea acestor sume.

4. Împotriva deciziei civile nr. 2570A de la 20 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deşi a indicat numai motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a formulat în preambulul cererii de recurs şi o critică privind motivarea contradictorie a deciziei atacate, aceasta putând fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Argumentând această critică, recurentul a susţinut că, în ceea ce priveşte motivarea deciziei recurate, instanţa de apel a fost inconsecventă, date fiind neconcordanţele existente în cuprinsul considerentelor acesteia. Astfel, s-a arătat că, deşi într-o primă parte a motivării constată caracterul nenegociat al clauzei şi apreciază că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este legală, ulterior instanţa de prim control judiciar interpretează în mod eronat dispoziţiile legale aplicabile în speţă, apreciind că întreaga acţiune este nefondată.

Raportându-se la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE.

În motivarea recursului, cu privire la comisionul de acordare, recurentul a susţinut că, contrar celor reţinute de instanţa de prim control judiciar, în situaţia în care plata acestui comision constituie o obligaţie, aceasta este vădit disproporţionată şi în defavoarea debitorului, faţă de obligaţiile asumate de părţi. S-a arătat că aceasta clauză nu a fost negociată, iar în raport cu drepturile şi obligaţiile asumate de recurent se constată un dezechilibru evident şi contrar bunei credinţe, în defavoarea sa, prin plata acestui comision.

Obligaţia de a verifica dacă o persoană întruneşte condiţiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii, deci costurile acestor activităţi trebuie suportate de cel ce impune aceste verificări. Operaţiunile realizate de angajaţii băncii sunt anterioare creditării efective, iar viitorul client nu are niciun control asupra activităţilor astfel desfăşurate. Prestaţiile băncii sunt anterioare întrunirii acordului de voinţă, consimţământul consumatorului intervenind după efectuarea acestora. Acest cost nu este suportat decât de către persoanele ce obţin creditul solicitat, deşi aceleaşi resurse se consumă şi în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.

S-a precizat că acest comision nu este definit în contract, iar interpretarea acestuia este lăsată exclusiv la aprecierea băncii. Clauza referitoare la comisionul de acordare nu poate fi apreciată ca având un caracter inteligibil, câtă vreme aceasta cuprinde doar cuantumul comisionului pe care împrumutatul are obligaţia de a-1 achita, fără a fi indicat şi motivul pentru care a fost perceput de către bancă sau serviciile prestate de bancă, pe care acest comision are scopul să le acopere. Simpla menţionare a denumirii şi a cuantumului comisionului nu este în măsură să satisfacă aceasta exigenţă, indicând din această perspectivă hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Kasler, C-26/13, pct. 67-73.

A arătat recurentul că, deşi a cunoscut de la data încheierii contractului valoarea acestui comision, nu a avut nicio posibilitate de a-1 modifica sau de a-1 exclude din contractul de credit.

Astfel, prin prisma acestei reglementari, recurentul a apreciat clauza referitoare la comisionul de acordare ca fiind o clauză abuzivă întrucât, în calitate de consumator, nu a avut posibilitatea reală de a negocia conţinutul acesteia, fiind constrâns, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia, astfel cum a fost prestabilit. În) aprecierea dezechilibrului contractual a arătat că trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, ori, clauza referitoare la comisionul de acordare, ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului, denaturează raportul juridic obligaţional, prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului, conferind băncii un avantaj economic vădit disproporţionat.

De asemenea, s-a arătat, în considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie luată în calcul şi aptitudinea acesteia de a îndepărta conţinutul contractului în favoarea celui care a impus clauza, comisionul de acordare materializându-se în obţinerea de către bancă a unui câştig injust, în detrimentul consumatorului, contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, principii ce trebuie să guverneze relaţiile contractuale. Aceste obligaţii legale instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar, sunt menite să protejeze interesele consumatorilor, care sunt expuşi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor şi intereselor legitime, prin contractarea unor servicii sau produse în lipsa unei informări reale cu privire la acestea. Chiar dacă s-ar considera că existenţa acestui comision este justă, cuantumul său ar trebui să fie fix, iar nu proporţional cu creditul, deoarece analiza este aceeaşi pentru fiecare viitor împrumutat.

Cu privire la clauza privind comisionul de administrare, recurentul a apreciat că nici în legătură cu acesta nu s-a realizat o negociere, contractele fiind de tip adeziune, semnate şi discutate doar cu privire la suma împrumutată. Astfel, prin prisma acestei reglementări, clauza referitoare la comisionul de administrare este o clauza abuzivă, întrucât recurentul, în calitate de consumator, nu a avut posibilitatea reală de a negocia conţinutul acestei clauze, fiind constrâns, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.

Disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă de necontestat a relei-credinţe a intimatei întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienţilor, prin prezentarea de dobânzi avantajoase, în raport cu ofertele altor bănci care acţionau pe aceeaşi piaţa relevantă şi, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite ale comercianţilor.

A considerat recurentul că, dacă acest comision ar fi perceput pentru grija băncii în rambursarea creditului, indiferent de valoarea soldului, ar fi fost normal ca pentru toţi clienţii băncii să existe acelaşi comision fix de administrare. Banca percepe un comision nu prin raportare la operaţiunile de administrare efectuate, deşi toţi consumatorii care încheie acelaşi tip de contract de credit in cadrul aceleiaşi instituţii se afla intr-o situaţie similară iar operaţiunile efectuate de bancă sunt aceleaşi.

S-a arătat că imperativul protecţiei consumatorilor impune eliminarea unor clauze care atrag costuri considerabile şi disproporţionate cu serviciile prestate, cu atât mai mult cu cât acestea au fost deja cuantificate în calculul dobânzii, iar specificul activităţii unui profesionist îl reprezintă organizarea pe riscul său, cuantumul unui comision introdus printr-o clauză a cărei negociere nu este posibilă neputând să aibă semnificaţia transferării asupra consumatorilor a tuturor costurilor de activitate a băncii legata de activitatea de creditare.

Cu privire la clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată, recurentul a susţinut că acesta nu poate fi menţinut în forma actuală întrucât este ilegal şi abuziv în raport cu dispoziţiile legale în materie.

Referitor la restituirea sumelor achitate în plus, drept consecinţă firească a constatării caracterului abuziv al clauzelor menţionate şi la dobânda legală aferentă acestora, recurentul a considerat că, în aplicarea art. 992 şi a art. 1092 C. civ., în cauză sunt întrunite condiţiile plăţii nedatorate.

Cu privire la acordarea dobânzii legale, recurentul a arătat că sunt incidente prevederile art. 1082 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1088 C. civ. şi sunt îndeplinite pe deplin condiţiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzii penalizatoare.

Recurentul a solicitat şi cheltuieli de judecată în temeiul art. 453 C. proc. civ.

5. La data de 22 iulie 2019 intimata B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivat de faptul că din memoriu de recurs nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 7 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, pentru motivele reţinute în cuprinsul acelei încheieri, şi a admis în principiu recursul, fiind, totodată, stabilit termen de judecată la 3 noiembrie 2020.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În cererea de recurs, recurentul-reclamant a indicat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deşi a indicat numai acest motiv de nelegalitate, recurentul a formulat în preambulul cererii de recurs şi o critică privind motivarea contradictorie a deciziei atacate, critică pe care Înalta Curte o încadrează în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest motiv de nelegalitate poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Argumentând această critică, recurentul a arătat că, în ceea ce priveşte motivarea deciziei recurate, instanţa de apel a fost inconsecventă, date fiind neconcordanţele existente în cuprinsul considerentelor acesteia. Astfel, s-a arătat că, deşi într-o primă parte a motivării constată caracterul nenegociat al clauzei şi apreciază că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este legală, ulterior instanţa de prim control judiciar ajunge să interpreteze în mod eronat dispoziţiile legale aplicabile în speţă, apreciind că întreaga acţiune este nefondată.

Critica nu este fondată.

Nu se poate reţine o inconsecvenţă în motivare, aşa cum susţine recurentul, în condiţiile în care instanţa de apel a procedat la o analiză atentă a condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, aşa cum acestea sunt reglementate de legislaţia privind protecţia consumatorului prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93 şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauza C-26/13, fiind indicată în acest sens.

Astfel, verificările ce se impun a fi realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală a fost sau nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi dacă a fost sau nu a fost respectată cerinţa bunei-credinţe, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aşa cum a procedat instanţa de apel în speţa de faţă.

De asemenea, aşa cum reiese din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a examinat caracterul abuziv al clauzelor contestate prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (2)-(6) din Legea nr. 193/2000 şi printr-o analiză minuţioasă şi atentă a ajuns la concluzia că acestea nu sunt abuzive, fiind formulate într-un limbaj clar şi inteligibil pentru reclamant în calitate de consumator interesat de contractarea unui credit bancar.

Cum motivarea hotărârii este, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă, conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. constituindu-se într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor ce au făcut obiectul judecăţii, nu este fondată critica recurentului în sensul că într-o primă parte a motivării, instanţa constată caracterul nenegociat al clauzei şi apreciază că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este legală, pentru ca apoi să interpreteze în mod eronat dispoziţiile legale aplicabile în speţă, apreciind că întreaga acţiune este nefondată.

Critica recurentului vizează în realitate nemulţumirea acestuia cu privire la soluţia pronunţată, aspect ce nu poate fi asimilat unei nemotivări sau unei motivări contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Raportându-se la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE.

În acest sens, cu privire la comisionul de acordare, recurentul a arătat că aceasta clauză nu a fost negociată, iar în raport cu drepturile şi obligaţiile asumate de recurent faţă de bancă, se constată un dezechilibru evident şi contrar bunei-credinţe, în defavoarea sa, prin plata acestui comision, precum şi că nu poate fi apreciată ca având un caracter inteligibil această clauză, în condiţiile în care cuprinde doar cuantumul comisionului pe care împrumutatul are obligaţia de a-1 achita, fără a fi indicat şi motivul pentru care a fost perceput de către bancă sau serviciile prestate de bancă, pe care acest comision are scopul să le acopere.

A arătat recurentul că, deşi a cunoscut de la data încheierii contractului valoarea acestui comision, nu a avut posibilitatea reală de a negocia conţinutul acestei clauze, fiind constrâns, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia, astfel cum a fost prestabilit, subliniind că în aprecierea echilibrului sau dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor.

Aceste critici nu sunt fondate, întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de dispoziţiile legale menţionate în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/200, care transpune art. 4 alin. (2) cuprinse în Directiva nr. 93/13/CEE, "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil."

Înalta Curte constată că prin decizia recurată instanţa de apel a argumentat că, deşi tribunalul a reţinut în mod corect aplicarea dispoziţiilor legale stipulate pentru protejarea intereselor consumatorilor subliniind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale din litigiu, a aplicat greşit aceste dispoziţii legale.

În consecinţă, reţinând caracterul nenegociat al contractului de credit încheiat între părţi, a procedat la verificarea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi a argumentat, în mod corect că menţionarea în contract a obligaţiei de plată a comisionului de acordare s-a făcut într-un limbaj clar şi inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existenţa obligaţiei de plată, a cuantumului datorat şi contraprestaţia băncii, dedusă din chiar denumirea comisionului, coroborată cu data exigibilităţii, fiind, de asemenea, certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, atât timp cât s-a ajuns la perfectarea contractului de credit.

Astfel, critica recurentului potrivit căreia nu poate fi apreciată ca având un caracter inteligibil această clauză, în condiţiile în care cuprinde doar cuantumul comisionului pe care împrumutatul are obligaţia de a-1 achita, fără a fi indicat şi motivul pentru care a fost perceput de către bancă sau serviciile prestate de bancă, pe care acest comision are scopul să le acopere, nu este fondată.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, or, în condiţiile în care obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se cuantumul comisionului datorat şi scadenţa acestuia, nu se poate considera ca împrumutatul a fost prejudiciat, fiind informat chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce îi incumbă, astfel încât nu este fondată critica recurentului în sensul că există un dezechilibru evident şi contrar bunei credinţe, în defavoarea sa, prin plata acestui comision.

Cu privire la clauza privind comisionul de administrare, recurentul a susţinut că nici în legătură cu acesta nu s-a realizat o negociere, astfel încât aceasta este o clauză abuzivă, precum şi că disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă de necontestat a relei-credinţe a intimatei, iar dacă acest comision ar fi perceput pentru grija băncii în rambursarea creditului, indiferent de valoarea soldului, ar fi fost normal ca pentru toţi clienţii băncii să existe acelaşi comision fix de administrare.

În această privinţă instanţele de fond, reţinând că nu s-a realizat o negociere a contractului de credit încheiat între părţi în aprecierea caracterului abuziv al acestei clauze, au procedat la verificarea celorlalte condiţii instituite de legislaţie în materia protecţiei consumatorului prin art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi a reţinut că termenii folosiţi sunt clari în sensul determinării obligaţiei de plată a comisionului de administrare lunar şi a scadenţei acestuia, precum şi în privinţa modalităţii de calcul al comisionului, statuând că o atare clauză, coroborată cu introducerea în graficul de rambursare a sumei aferente comisionului lunar de administrare, conduce la concluzia unei corecte informări a consumatorului cu privire la obligaţiile de plată asumate în baza convenţiei de credit.

Prin urmare, în cauză, există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultă din stipulaţiile contractuale, recurentul-reclamant fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îl priveşte.

Nu pot fi reţinute criticile recurentului-reclamant potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea, administrarea, gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare şi acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva C. S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează comisionul de acordare, Înalta Curte reţine că acelaşi raţionament este valabil şi în privinţa comisionului de administrare.

Astfel, în speţă, instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi acordare şi a reţinut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, intimata-pârâtă demonstrând serviciile furnizate şi cheltuielile efectuate.

În ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată, recurentul a susţinut că acesta nu poate fi menţinut în forma actuală întrucât este ilegal şi abuziv în raport cu dispoziţiile legale în materie, fără a arăta în concret motivele pentru care consideră că decizia instanţei de apel este nelegală, astfel încât aceste susţineri nu pot fi analizate.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, în condiţiile în care capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit, comisionul de administrare şi comisionul de rambursare anticipată au fost respinse, în mod corect nu a fost primită solicitarea recurentului privind restituirea sumelor considerate a fi achitate în plus şi acordarea dobânzii legale.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin raţiuni obiective, sunt percepute în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de consumator care a avut reprezentarea acestor costuri şi faptul că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa constată că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2570A din 20 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.