Apportionment of fault between consumer and professional in delictual liability for injury in store; limits of cassation review over evidence and moral damages quantification

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă la 7 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea acesteia la plata sumelor în cuantum de 40.000 RON, cu titlu de daune materiale, constând în cheltuielile efectuate cu intervenţia medicală pentru îmbunătăţirea stării de sănătate, 500 RON lunar pentru toată viaţa, reprezentând daune sub forma de prestaţii periodice, ca urmare a infirmităţii, 150.000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru suferinţa fizică şi psihică pe care a avut-o ca urmare a accidentului petrecut în magazinul pârâtei.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1349, art. 1357, art. 1391, art. 253 C. civ., art. 194 C. proc. civ.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. C. S.A. Iaşi, în temeiul art. 72 C. proc. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 88 din 27 martie 2018, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. Bucureşti, şi a obligat pârâta să-i achite reclamantei sumele de 922,5 RON, cu titlu de daune materiale şi de 3.000 de euro, cu titlu de daune morale, echivalent în RON la data plăţii. A fost respinsă cererea de acordare prestaţii periodice şi a fost obligată pârâta să-i achite reclamantei suma de 61 RON, cu titlu de taxă expertiză. De asemenea, a fost obligată pârâta să restituie în favoarea statului suma de 879,5 RON reprezentând taxe judiciare de timbru, restul taxelor judiciare de timbru de achitat rămânând în sarcina statului şi au fost compensate onorariile de avocat suportate de părţi.

Totodată, a respins ca nefondată cererea de chemare în garanţie a S.C. C. S.A. Iaşi, formulată de pârâta S.C. B. S.R.L.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă solicitarea reclamantei A. de obligare a pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumelor în cuantum de 40.000 RON, cu titlu de daune materiale, constând în cheltuielile efectuate cu intervenţia medicală pentru îmbunătăţirea stării de sănătate, 500 RON lunar pentru toată viaţa, reprezentând daune sub forma de prestaţii periodice, ca urmare a infirmităţii, 150.000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru suferinţa fizică şi psihică pe care a avut-o ca urmare a accidentului petrecut în magazinul pârâtei.

În considerentele sentinţei, a reţinut tribunalul, că reclamanta, acţionând în mod voluntar, cu ignorarea măsurilor de utilizare şi aşezare a mărfii, şi-a asumat sau trebuia să prevadă posibilitatea unui accident, deci culpa principală, în proporţie de 70%, îi aparţine, fiind astfel întrunite parţial condiţiile răspunderii civile delictuale proporţional cu culpa fiecărei părţi, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1349 şi următoarele C. civ.

Prima instanţă a argumentat că, deşi pârâta a susţinut că a luat toate măsurile de informare şi prevenire, pe lângă măsurile de afişaj pârâta, în calitate de profesionist, are obligaţia să-i asigure consumatorului asistenţă de specialitate prin asigurarea unui personal calificat pentru înlăturarea oricărei posibilităţi de producere a accidentelor. Prin urmare, a apreciat tribunalul, trebuie reţinută o culpă a pârâtei, care nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii.

Cât priveşte chemarea în garanţie, tribunalul a arătat că pârâta şi asiguratorul aveau încheiată o convenţie de asigurare a răspunderii, însă aceasta cuprinde o limită a despăgubirilor cu o franşiză de 15.000 euro pentru daune materiale iar contractul de asigurare nu acoperă şi situaţia daunelor morale.

Referitor la despăgubirile solicitate, prima instanţă a reţinut că acestea sunt dovedite pentru suma de 3.699 de RON, prin urmare aplicând procentul culpei proprii a admis cererea de acordare a daunelor materiale pentru suma de 922,5 RON.

În ceea ce priveşte daunele morale, tribunalul a argumentat că trebuie să aplice filtrul echităţii prin raportare la îmbogăţirea fără justă cauză, astfel încât, apreciind asupra persoanei reclamantei, cât şi a modului de viaţă al acesteia, coroborat cu suferinţele la care este expusă, a considerat, aplicând procentul de culpă reţinut, că suma de 3.000 de euro este de natură să asigure o justă compensaţie.

Faţă de culpa procesuală comună reţinută, prima instanţă a redus cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, iar în baza art. 453 C. proc. civ. a compensat cheltuielile de asistenţă juridică.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 88 din 27 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, atât reclamanta A., cât şi pârâta B. au declarat apel.

Prin decizia nr. 89 din 21 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva acestei sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, cu consecinţa obligării pârâtei S.C. B. S.R.L. să-i plătească reclamantei suma de 10.000 de euro, cu titlu de daune morale, în loc de 3.000 euro, în echivalentul RON la data plăţii. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei. A fost obligată pârâta să plătească statului suma de 801,85 RON, reprezentând ajutorul public de care a beneficiat reclamanta, în raport de pretenţiile admise, diferenţa până la suma de 3.050,67 RON rămânând în sarcina statului; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Totodată, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva aceleaşi sentinţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a arătat, în esenţă, în ceea ce priveşte apelul reclamantei A., că nu poate fi reţinută culpa exclusivă a pârâtei în producerea accidentului, întrucât aceasta a făcut dovada existenţei consilierilor de vânzare, chiar dacă în număr insuficient pentru o perioadă aglomerată.

De asemenea, a reţinut că nu poate fi redusă sau înlăturată culpa reclamantei, întrucât aceasta a ignorat măsurile generale de prevenire afişate.

Critica reclamantei vizând neacordarea unei despăgubiri echivalentă unei activităţi remunerate în plan particular a fost înlăturată de instanţa de apel faţă de dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi alin. (3) din C. proc. civ.

Instanţa de apel a arătat că motivul de apel prin care reclamanta a criticat cuantumul redus al daunelor morale este întemeiat, reţinând că stabilirea întinderii acestor daune morale se circumscrie unor sume de bani rezonabile, care, pe de o parte, nu pot înlocui valoarea lezată şi, pe de altă parte, nu pot conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor, iar pentru realizarea unui echilibru se are în vedere principiul proporţionalităţii între echitate şi nevoia socială, repere la care doctrina Curţii Europene a Drepturilor Omului mai adaugă încă un principiu, cel al raportării nivelului daunelor morale la nivelul salariului mediu net pe economie din ţara de origine a persoanelor vătămate.

Astfel, instanţa de apel a argumentat că suma de 10.000 euro respectă principiul proporţionalităţii între trauma fizică şi psihică şi psihică provocată de accident şi sarcina impusă pârâtei.

În ceea ce priveşte apelul pârâtei S.C. B. S.R.L. Bucureşti, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nu este întemeiată critica vizând culpa exclusivă a reclamantei în producerea accidentului, neputând interveni o exonerare de răspundere în sensul art. 1352 C. civ., în condiţiile în care există sincope şi neajunsuri în modul de organizare a activităţii pârâtei - profesionist.

Cu privire la aprecierea vinovăţiei, instanţa de apel, având în vedere dispoziţiile art. 1358 din C. civ., a motivat că, prin Regulamentul intern pârâta-apelantă şi-a asumat atât dreptul de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii în sensul stabilirii structurii organizatorice a normelor de lucru, a sarcinilor şi atribuţiilor de sarcini, art. 24 pct. 1, dar şi obligaţia de a stabili normele de muncă şi parametrii tehnico-funcţionali şi de calitate, precum şi modul de aplicare a acestora, art. 25 pct. 4. În acest context, a considerat instanţa de apel, apărarea apelantei în sensul imposibilităţii asigurării unei scheme de personal adecvată cerinţelor pieţei nu poate fi primită, astfel că este corectă reţinerea culpei în sarcina pârâtei în proporţie de 30%.

Instanţa de apel a mai reţinut că nu este întemeiată nici critica referitoare la cuantificarea greşită a prejudiciului, întrucât reclamanta a solicitat şi a dovedit daunele materiale în cuantum de 3690 RON, la această sumă judecătorul fondului aplicând procentul culpei proprii a reclamantei, respectiv 70%, în mod corect pârâta fiind obligată să-i plătească daune materiale în sumă de 922,5 RON.

Instanţa de apel a înlăturat şi susţinerile pârâtei-apelante care vizează neîndeplinirea condiţiei existenţei legăturii de cauzalitate între faptul prejudiciabil şi prejudiciu, prin raportare la probele administrate în cauză.

4. Împotriva deciziei nr. 89 din 21 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate.

În motivarea recursului, după prezentarea stării de fapt, recurenta-pârâtă a susţinut că nu există faptă ilicită care să atragă răspunderea sa nici măcar în proporţie de 30%, culpa exclusivă în producerea accidentului aparţinând reclamantei, astfel că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1349 şi art. 1352 C. civ.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că prima instanţă a reţinut în sarcina sa drept faptă ilicită insuficienţa personalului de supraveghere, iar instanţa de apel a reţinut ca faptă ilicită aceea că, în calitate de profesionist, pârâta nu a asigurat toate condiţiile pentru desfăşurarea activităţii economice în parametri optimi, prin respectarea măsurilor de diligenţă, consiliere adecvată şi nu în ultimul rând, a siguranţei cumpărătorilor, fiind reţinut procentul de 30% privind culpa în producerea sau survenirea accidentului.

În continuare, recurenta a mai susţinut că din administrarea probelor încuviinţate nu rezultă că ar fi încălcat o normă legală sau că ar fi exercitat în mod abuziv un drept, care să conducă la stabilirea proporţiei de culpă în cuantum de 30% în sarcina sa, statuările instanţei de apel fiind subiective şi neavând la bază criteriile obiective de evaluare reprezentate de prevederile legale aplicabile.

Astfel, în mod eronat instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 1349 C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că nu i se poate imputa faptul că nu a luat măsurile necesare pentru a preveni accidentele pe care clienţii şi le cauzează singuri din intenţie sau culpă, dată fiind activitatea magazinului de tip autoservire, pentru care nu există norme legale care să impună o anumită conduită pârâtei şi pe care pârâta să nu le fi respectat.

Având în vedere obiectul activităţii de comerţ cu amănuntul, conform art. 4 din O.G. nr. 99/2000, nu există nicio prevedere care să impună existenţa unui angajat pentru fiecare raft sau client, iar o astfel de obligaţie ar fi imposibil de implementat şi ar împiedica activitatea oricărui spaţiu comercial de acest tip.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a dovedit că au fost respectate pe deplin normele legale în materie, astfel că nu poate fi reţinută în sarcina sa vreo culpă în producerea accidentului suferit de reclamantă, care a folosit un cărucior fără defecţiuni, iar aşezarea incorectă a unor mărfuri grele într-un alt tip de cărucior a condus la producerea accidentului, culpa aparţinând în exclusivitate acesteia, fiind incidente prevederile art. 1352 C. civ.

Referitor la daunele morale acordate reclamantei, recurenta-pârâtă a susţinut că acestea nu pot fi acordate pe baza unei mărturii, în condiţiile în care o astfel de hotărâre trebuie susţinută de probe şi expertize medicale, de existenţa unei fapte ilicite din partea celui căruia i se solicită aceste daune, iar acordarea despăgubirilor să nu se facă exclusiv în mod subiectiv de către instanţa de judecată, ci prin aplicarea unor criterii de evaluare, pe care practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi practica instanţelor de judecată naţionale le indică drept puncte de reper.

În continuare, recurenta-pârâtă a relevat practica judiciară cu privire la criteriile ce sunt avute în vedere de instanţa de judecată în aprecierea cuantumului despăgubirilor, în sensul că se raportează la o serie de elemente obiective şi că trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, astfel încât să se observe dacă există în mod real o suferinţă care să justifice acordarea daunelor morale, sau acestea sunt pretinse în mod abuziv şi excesiv.

Recurenta a mai arătat că probatoriul administrat nu a relevat vreo pierdere a capacităţii de muncă sau a vreunui venit, expertiza medico-legală administrată în cauză nu confirmă susţinerile reclamantei referitoare la pierderea capacităţii de muncă, iar decizia de pensionare anterioară atestă faptul că reclamanta suferea de pareză de nerv sciatic.

Un criteriu important în acordarea daunelor morale în cazul acţiunii privind răspunderea civilă delictuală este caracterul permanent, ireparabil al prejudiciului, iar din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că urmare a accidentului survenit în cadrul magazinului B. Suceava, reclamanta a fost sau este împiedicată chiar şi temporar, şi cu atât mai puţin permanent, să desfăşoare activităţi de muncă.

5. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, susţinând în esenţă că recurenta-pârâtă nu a invocat în mod concret nicio normă juridică încălcată, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocat în mod generic.

Intimata-reclamantă a expus pe larg situaţia de fapt şi a apreciat că în mod corect s-a dispus obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

Intimata S.C. C. S.A., prin întâmpinarea formulată, a solicitat admiterea recursului pârâtei, având în vedere lipsa răspunderii civile delictuale a acesteia şi faptul că, din ansamblul probatoriului administrat în prezenta cauză, reiese că accidentul din data de 26.08.2016 s-a produs din culpa exclusivă a reclamantei A., ceea ce atrage incidenţa art. 1352 C. civ., conform căruia fapta victimei înseşi înlătură răspunderea.

Referitor la majorarea daunelor morale de la 3.000 Euro la 10.000 Euro, intimata a susţinut că instanţa de apel nu a motivat această soluţie, altfel decât prin redarea constatărilor expertizelor medico-legale administrate în cauză.

Sub acest aspect, intimata a apreciat că prima instanţă, în mod corect, a avut în vedere criteriile de evaluare referitoare la consecinţele negative suferite de A. în plan psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării morale, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, starea socio-economică, toate, subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, prin care a reiterat, în esenţă, argumentele expuse în cererea de recurs, răspunzând, totodată, apărărilor intimatei-reclamante.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat de pârâtă şi a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, acesta fiind preschimbat din oficiu la 3 noiembrie 2020.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat în prima parte a recursului critici cu privire la greşita soluţionare a acţiunii privind răspunderea civilă delictuală, arătând că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1349 C. civ. şi art. 1352 C. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de textul de lege indicat de recurentă poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de prim control judiciar a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei, instanţa de apel dând eficienţă juridică dispoziţiilor art. 1349 C. civ. şi art. 1352 din acelaşi cod şi făcând o corectă aplicare a acestor norme de drept prin analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale şi ale cauzelor exoneratoare de răspundere.

În argumentarea acestui motiv de nelegalitate, recurenta aduce însă şi o serie de critici care vizează situaţia de fapt şi modul de apeciere a probatoriului, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aceste argumente nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului.

Prin urmare, analiza instanţei de recurs vizează doar aplicarea dispoziţiilor art. 1349 C. civ. şi art. 1352 C. civ. la situaţia de fapt.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a respectat, aplicat şi interpretat corect normele de drept material şi analizând cu rigurozitate condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei a statuat în mod judicios că sunt îndeplinite toate elementele acestui tip de răspundere cu reţinerea unei culpe proprii a reclamantei în proporţie de 70%, respectiv a unei culpe în sarcina pârâtei în proporţie de 30%.

Criticile recurentei în sensul că instanţa de apel a imputat ca faptă ilicită aceea că, în calitate de profesionist, pârâta nu a asigurat toate condiţiile pentru desfăşurarea activităţii economice în parametri optimi, prin respectarea măsurilor de diligenţă, consiliere adecvată şi nu în ultimul rând, a siguranţei cumpărătorilor, fiind reţinut procentul de 30% privind culpa în producerea sau survenirea accidentului, urmează a fi înlăturate.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ. referitor la răspunderea delictuală "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Cu privire la aprecierea vinovăţiei, instanţa de apel prin raportare la dispoziţiile art. 1358 din C. civ., în acord cu prima instanţă, în mod legal şi temeinic a reţinut o culpă în sarcina pârâtei în proporţie de 30%.

Acţiunea reclamantei pentru plata despăgubirilor presupune probarea în instanţă a tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciu, vinovăţia şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, or aceste elemente au fost dovedite în cauză, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut culpa exclusivă a reclamantei în producerea accidentului şi faptul că în cauză sunt incidente prevederile art. 1352 C. civ.

Conform art. 1352 C. civ., care reglementează cauzele exoneratoare de răspundere, "Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere".

Aşadar, răspunderea civilă a pârâtei este exclusă, total sau parţial, după cum fapta victimei sau fapta unui terţ a fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului sau, după caz, alături de această faptă la originea prejudiciului se află şi alte împrejurări, înlăturarea răspunderii fiind determinată de absenţa, în tot sau în parte, a raportului de cauzalitate dintre fapta pârâtei şi prejudiciul suferit de reclamantă.

În speţă, nu se poate reţine culpa exclusivă a reclamantei în producerea accidentului şi nici nu poate interveni o exonerare de răspundere în sensul art. 1352 C. civ., având în vedere că, potrivit dovezilor administrate în cauză, în modul de organizare a activităţii societăţii pârâte, în calitatea sa de profesionist, au existat o serie de deficienţe, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Faţă de aceste dispoziţiile legale, criticile recurentei-pârâte referitoare la prevederile art. 4 din O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, nu pot fi primite, întrucât sunt invocate omisso medio, fiind supuse analizei pentru prima dată în faţa instanţei de recurs. Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a motivat soluţia adoptată prin prisma dispoziţiilor art. 1349, art. 1358 şi art. 1352 C. civ. răspunzând criticilor pârâtei în limita motivelor de apel formulate de aceasta.

Înalta Curte reaminteşte că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-pârâte prin care se arată că daunele morale nu pot fi acordate pe baza unei mărturii, iar acordarea despăgubirilor se impune a fi făcută prin aplicarea unor criterii de evaluare, pe care practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a instanţelor de judecată naţionale le indică drept puncte de reper, precum şi cele prin care se susţine că în raport cu probatoriul administrat în cauză nu se poate ajunge la concluzia că, urmare a accidentului survenit în cadrul magazinului B. Suceava, reclamanta a fost sau este împiedicată chiar şi temporar să desfăşoare activităţi de muncă, deşi caracterul permanent, ireparabil al prejudiciului este un criteriu important în acordarea daunelor morale, Înalta Curte constată că acestea vizează, în realitate, modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, fiind critici de netemeinicie ale deciziei recurate.

Or, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Mai mult decât atât, în expunerea argumentelor, recurenta face trimitere la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, precum şi la cuantumul daunelor morale acordate în cauză, tinzându-se, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Susţinerile recurentei privind cuantumul daunelor morale nu reprezintă o critică de nelegalitate pentru a putea fi analizată de instanţa de recurs ci o chestiune de apreciere a instanţei de apel formată în baza materialului probator, a practicii judiciare şi în analiza respectării echilibrului între o despăgubire integrală şi echitabilă şi îmbogăţirea fără just temei.

În analiza criticilor recurentei ce vizează daunele morale, care vizează în principal cuantumul acestora, se are în vedere că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care ar presupune reevaluarea situaţiei de fapt, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac a recursului.

Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanţa de apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă aşadar, o chestiune de temeinicie iar nu de nelegalitate.

Prin urmare, din perspectiva daunelor morale, recurenta-pârâtă critică decizia recurată sub aspectul netemeiniciei, tinzând, în realitate, la reevaluarea probatoriului administrat şi la restabilirea situaţiei de fapt ceea ce nu este posibil în această etapă procesuală.

Argumentele recurentei-pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vor fi înlăturate, având în vedere că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale referitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 C. civ. şi prevederile art. 1352 C. civ., care reglementează cauzele exoneratoare de răspundere.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 89 din 21 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.