Judicial administrator tort liability: failure to meet gross negligence or bad faith standard for missing insolvency table objection deadline

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 12 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare R.A. prin lichidator judiciar A.., în contradictoriu cu pârâtul B., succesoare în drepturi şi obligaţii a B., a solicitat instanţei obligarea pârâtului la plata sumei de 200.574,04 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs RAAN prin fapta proprie, constând în sumele de 15.792,15 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, de 20.270,45 RON beneficiu nerealizat aferent contractului nr. x/L/2008 şi de 164.511,44 RON, reprezentând plăţi nelegale aferente contractului nr. x/L/2008.

În drept, au fost invocate prevederile art. 20 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 85/2006, art. 1349 şi urm., art. 1357-1358 C. civ., art. 194 şi art. 113 pct. 9 C. proc. civ.

2. Prin sentinţa nr. 70/2018 din 18 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare R.A. prin lichidator judiciar A.., fiind obligat pârâtul la plata sumei de 200.574,04 RON către reclamantă, reprezentând despăgubiri.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin fapta sa de a nu formula, potrivit art. 73 din Legea nr. 85/2006 şi în termen legal, contestaţie împotriva tabelului preliminar al creanţelor constituit împotriva debitoarei Energoconstrucţia, pârâtul a încălcat atribuţiile expres stabilite în cuprinsul art. 20 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 85/2006 şi a provocat un prejudiciu acesteia, constând în suma pretinsă prin acţiunea dedusă judecăţii, a cărei certitudine nu a mai putut fi supusă cenzurii unei instanţe.

Constatând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, existând fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi culpa pârâtului, tribunalul, în temeiul articolului 1357 C. civ., cu aplicarea articolului 20 din Legea nr. 85/2006, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul la plata sumei de 200.574,04 RON către reclamantă, reprezentând despăgubiri.

3. Împotriva sentinţei nr. 70/2018 din 18 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pârâtul B. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova.

Prin decizia nr. 278/2019 din 18 aprilie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva acestei sentinţe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, şi a respins, totodată, acţiunea reclamantei ca nefondată.

Prin încheierea din 22 mai 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în ultimul alineat al considerentelor deciziei nr. 278/18.04.2019, în sensul că în loc de "în consecinţă, se apreciază că sunt nefondate criticile", cum din eroare s-a menţionat, se v-a consemna "în consecinţă, se apreciază că sunt fondate criticile."

În considerentele deciziei nr. 278/2019 din 18 aprilie 2019, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de apelantul-pârât, că este tardiv formulată, în condiţiile în care această excepţie nu a fost invocată şi la prima instanţă, ci direct în calea de atac a apelului.

Pe fondul cauzei, instanţa de apel a motivat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi în consecinţă sunt fondate criticile apelantului pârât. Astfel, pe lângă existenţa faptei, în cauză, trebuie cumulativ îndeplinite şi alte condiţii respectiv vinovăţia şi legătura de cauzalitate. Fapta imputată apelantului constă în nedepunerea de către acesta a contestaţiei la tabelul preliminar de creanţă al debitoarei Energoconstrucţia, or, în cauză, e necesar a se dovedi atât vinovăţia cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Instanţa de apel a reţinut că există reglementări în legea insolvenţei, atât în Legea 85/2006, cât şi ulterior în Legea 85/2014, referitoare la răspunderea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, art. 22 din Legea 85/2006, respectiv art. 60 din Legea 85/2014 şi că legiuitorul a apreciat în sensul că acesta poate fi tras la răspundere numai în ipoteza în care îşi exercită atribuţiile cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, respectiv culpă. Or, în speţă, instanţa de apel a considerat că nu s-a făcut dovada faptului că apelantul-pârât ar fi săvârşit fapta care i se impută cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă, astfel încât să subziste condiţiile vinovăţiei acestuia.

În plus, instanţa de apel a arătat că nu este îndeplinită nici legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că în cauză nu s-a dovedit existenţa unui prejudiciu concret şi implicit, a legăturii de cauzalitate cu presupusa faptă, în condiţiile în care chiar în ipoteza în care Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare R.A. ar fi avut înscrisă creanţa sa în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei Energoconstrucţia, nu s-a dovedit că în concret i s-ar fi şi distribuit efectiv această sumă, având în vedere caracterul creanţei pe care îl deţinea aceasta.

4. Împotriva deciziei nr. 278/2019 din 18 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, reclamanta Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare R.A. prin lichidator judiciar A.. a declarat recurs, la 28 mai 2019, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei instanţei de apel.

Recurenta-reclamantă a subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. critici cu privire la greşita soluţionare a acţiunii privind răspunderea civilă delictuală, susţinând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile referitoare la vinovăţie, prejudiciu şi legătura de cauzalitate.

Astfel, referitor la vinovăţie s-a arătat că fapta, constând în neexercitarea de către administratorul judiciar B.. a contestaţiei la tabelul preliminar al Energoconstrucţia S.A., reprezintă o nerespectare a obligaţiilor stabilite prin art. 20 din Legea nr. 85/2006, in sarcina acestuia, existenţa vinovăţiei fiind prezumată.

Considerentele instanţei de apel cu privire la lipsa vinovăţiei sunt rezultatul aplicării greşite a legii, deoarece administratorul judiciar este un profesionist care îşi cunoaşte obligaţiile, culpa acestuia constând în obligaţiile care îi sunt conferite de legiuitor, iar art. 22 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2006 prevede că acesta va fi sancţionat dacă din culpă sau cu rea-credinţă nu îşi îndeplineşte sau îndeplineşte cu întârziere atribuţiile prevăzute de lege.

Prin urmare, raţionamentul instanţei de apel cu privire la vinovăţia administratorului judiciar, în sensul că trebuie să îmbrace forma neglijenţei grave sau a relei-credinţe pentru a putea fi sancţionat nu este susţinută cu luarea în considerare şi a art. 1357 alin. (2) C. civ., potrivit căruia autorul faptei răspunde pentru culpa uşoară.

Prejudiciul efectiv, cert şi concret suferit de reclamantă rezidă în neînscrierea creanţei în tabelul creditorilor, această creanţă fiind pierdută.

Referitor la legătura de cauzalitate, recurenta-reclamantă a susţinut că acest element al răspunderii civile delictuale nu se probează în mod necesar printr-un mijloc de probă, existenţa legăturii fiind statuată de către judecător prin aprecierea elementelor de fapt şi a probelor administrate în cauză.

Prin urmare, constatarea instanţei de apel în sensul că reclamantul nu a făcut proba legăturii de cauzalitate nu reprezintă o aplicare justificată a prevederilor legale.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că prin hotărârea dată, instanţa de apel nu a reţinut normele legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1357 alin. (2) şi art. 1358 C. civ.

Considerentele reţinute de instanţa de apel doar cu privire legea specială, în lipsa precizării unei distincţii între forma vinovăţiei cerută de norma generală şi cea specială, lipsa precizării care este vinovăţia cerută de legea specială şi concluzia juridică prin care se consideră că se aplică una sau cealaltă dintre norme, echivalează cu o lipsa de motivare, dar şi cu o motivare superficială în cauză.

Hotărârea recurată cuprinde considerente confuze şi superficiale, în sensul că pe de o parte se reţine lipsa existenţei legăturii de cauzalitate ca şi condiţie premisă a concluziei care urmează, concluzie care la rândul său este greşită prin inserarea unei noi premise constând în lipsa prejudiciului.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că nu se poate reţine o astfel de finalitate a raţionamentului, întrucât nu se prezintă o motivare logică.

Stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate este lăsată la aprecierea instanţei, existenţa ei este indisolubil legată de existenţa unei fapte şi a prejudiciului produs, iar lipsa probei legăturii de cauzalitate nu poate reprezenta un motiv pur si simplu. Lipsa legăturii de cauzalitate este o consecinţă.

Recurenta a mai susţinut că motivarea lipseşte, deoarece condiţionează existenţa prejudiciului produs prin neînscrierea creanţei reclamantei de evoluţia gestionării acesteia în ipoteza că ar fi fost admisă în procedura de insolvenţă a debitoarei Energoconstrucţia S.A.

Situaţia ipotetică, neprodusă, nu poate fi probată şi ca atare aceasta nu poate reprezenta un motiv în argumentarea deciziei apelate, în sensul lipsei prejudiciului, cu consecinţa inexistenţei legăturii de cauzalitate.

În continuare, recurenta a reiterat argumentele care conduc la îndeplinirea condiţiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

5. Intimatul-pârât B.. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală, susţinând în esenţă că sunt neîntemeiate criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece argumentele recurentei vizează fie aspecte ce ţin de construirea frazei, fie aspecte ce antamează fondul litigiului.

Intimatul a mai relevat că instanţa de apel a procedat în concordanţă cu textele legale, atunci când a menţionat aplicabilitatea în speţă a reglementarilor privind răspunderea administratorului judiciar cuprinse în prevederile speciale ale Legii nr. 85/2006 şi nr. 85/2014, dar fără să piardă din vedere prevederile privind răspunderea civila delictuală regăsite în norma generală.

În opinia intimatului, acest motiv de casare a fost invocat în mod generic, fără a se indica în ce anume constă contradictorialitatea motivelor, ori care sunt motivele străine de natura cauzei.

Cu privire la incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi criticile subsumate acestuia, intimatul a susţinut că recurenta a indicat în mod formal prevederile art. 22 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2006 ca fiind greşit interpretate, însă fără a se dezvolta vreun argument în acest sens.

În continuare, intimatul a prezentat pe larg argumente privind neîndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale a sa.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă nu a depus punct de vedere la raport.

La 4 martie 2020, intimatul-pârât B. a depus punctul de vedere la raport, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului.

Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimatul-pârât B. prin punctul de vedere la raport, reţinând că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepţie a inadmisibilităţii, apărările formulate urmând a fi analizate odată cu soluţionarea căii extraordinare de atac.

Prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins şi excepţia nulităţii recursului, invocată de acelaşi intimat-pârât, reţinând că în conţinutul cererii de recurs au fost invocate critici de nelegalitate ce fac posibilă încadrarea în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Totodată, a admis în principiu recursul declarat de reclamantă şi a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, ulterior acesta fiind preschimbat din oficiu pentru 3 noiembrie 2020.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul reclamantei a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Din modul de expunere al criticilor rezultă că recurenta invocă nemotivarea hotărârii şi motivarea contradictorie, însă, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că aceasta cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă, instanţa de control judiciar motivându-şi hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul inexistenţei răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Susţinerile recurentei în sensul că instanţa de apel nu a reţinut normele legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1357 alin. (2) şi art. 1358 C. civ., sau că au fost reţinute prevederi vizând legea specială, nu sunt fondate, întrucât, în motivarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a avut în vedere reglementările din legea insolvenţei referitoare la răspunderea administratorului judiciar, respectiv art. 22 din Legea 85/2006, iar această normă juridică face trimitere implicită la toate elementele răspunderii civile delictuale de drept comun respectiv: prejudiciu, faptă ilicită, legătura de cauzalitate şi vinovăţie.

Nici criticile recurentei prin care se susţine că nu s-a precizat care este distincţia între forma vinovăţiei cerută de norma generală şi cea specială, care este vinovăţia cerută de legea specială şi de ce se consideră că se aplică una sau cealaltă dintre norme, ceea ce echivalează cu lipsa motivării, dar şi cu o motivare superficială în cauză, nu sunt fondate, întrucât instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada faptului că apelantul-pârât ar fi săvârşit fapta care i se impută cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă, astfel încât să subziste condiţiile de vinovăţie a acestuia.

Criticile recurentei nu susţin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată. Or, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Astfel, întrucât în considerente instanţa de apel analizează condiţiile răspunderii civile delictuale şi face aprecieri concrete cu privire la acestea şi, totodată, motivează pentru care anume considerente a apreciat că nu s-a făcut dovada faptului că apelantul-pârât ar fi săvârşit fapta care i se impută cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă, precum şi văzând că instanţa de prim control judiciar argumentează pentru care anume considerente a apreciat că nu este îndeplinită nici legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, reţinând că nu s-a dovedit existenţa unui prejudiciu concret şi implicit, a legăturii de cauzalitate cu presupusa faptă, decizia este la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Privită ca o garanţie a imparţialităţii instanţei şi ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă şi să se constituie într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părţi.

În aceeaşi măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă şi coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esenţiale în cauză şi normele incidente.

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care o susţin, astfel încât nu se poate susţine nemotivarea deciziei recurate sau existenţa unor motive contradictorii.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe acest temei vor fi respinse.

În plus, Înalta Curte constată că toate elementele prevăzute la art. 425 lit. b) C. proc. civ. se regăsesc în conţinutul hotărârii recurate.

Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat critici cu privire la greşita soluţionare a acţiunii privind răspunderea civilă delictuală, susţinând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile referitoare la vinovăţie, prejudiciu şi legătura de cauzalitate.

Motivul prevăzut de acest text de lege poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a normelor de drept material şi analizând cu rigurozitate condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale a administratorului judiciar a statuat în mod judicios că nu s-a dovedit existenţa unui prejudiciu concret şi implicit, a legăturii de cauzalitate cu presupusa faptă şi nici nu s-a făcut dovada săvârşirii de către pârât a faptei ilicite cu vinovăţie.

Instanţa de apel a efectuat analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale în raport cu reglementările din legea insolvenţei referitoare la răspunderea administratorului judiciar, respectiv art. 22 din Legea 85/2006, preluate ulterior şi prin art. 60 din Legea nr. 85/2014, normă juridică ce face trimitere implicită la toate elementele răspunderii civile delictuale de drept comun.

Criticile recurentei în sensul că sunt rezultatul aplicării greşite a legii considerentele instanţei de apel cu privire la lipsa vinovăţiei administratorului judiciar, precum şi cele care vizează faptul că vinovăţia acestuia trebuie să îmbrace forma neglijenţei grave sau a relei-credinţe, urmează a fi înlăturate.

Din reglementările existente în legea insolvenţei referitoare la răspunderea administratorului judiciar, art. 22 din Legea 85/2006 şi ulterior art. 60 din Legea nr. 85/2014, rezultă că acesta poate fi tras la răspundere numai în ipoteza în care îşi exercită atribuţiile cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, culpă.

Astfel, având în vedere reglementările din legea insolvenţei referitoare la răspunderea administratorului judiciar, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că administratorul judiciar poate fi tras la răspundere numai în ipoteza în care îşi exercită atribuţiile cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, culpă, şi că, în speţă, nu s-a făcut dovada faptului că pârâtul ar fi săvârşit fapta, care i se impută, cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă, astfel încât să subziste condiţiile de vinovăţie a acestuia.

De asemenea, criticile recurentei referitoare la existenţa celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciu şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, nu sunt fondate.

Prejudiciul, alături de fapta ilicită, este elementul principal pentru activarea răspunderii civile. Pentru a fi reparat, un prejudiciu trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să fie cert, în sensul că are o existenţă sigură şi totodată poate fi evaluat în prezent; să fie direct, în sensul că este legat de fapta ilicită prin legătura de cauzalitate, ceea ce semnifică fapta ilicită, drept cauză a producerii prejudiciului, ca efect; să fie personal şi să nu fi fost reparat la momentul solicitării.

Potrivit art. 249 C. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, sarcina probei revenind astfel reclamantei.

Or, şi în ipoteza în care reclamanta ar fi avut înscrisă creanţa sa în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei Energoconstrucţia, aceasta nu a dovedit că în concret i s-ar fi şi distribuit efectiv această sumă, având în vedere caracterul creanţei pe care reclamanta îl deţinea, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, Înalta Curte reţine că, prin aprecierea elementelor de fapt şi a probelor administrate în cauză, instanţa de apel a statuat temeinic şi legal asupra inexistenţei acestei legături.

Cum în cauză fapta imputată pârâtului constă în nedepunerea de către acesta a contestaţiei la tabelul preliminar de creanţă al debitoarei Energoconstrucţia, şi cum nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile a pârâtului, respectiv prejudiciu, vinovăţia şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, hotărârea instanţei de apel este la adăpost de orice critică.

De altfel, deşi, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, recurenta, prin criticile formulate constând în redarea demersurilor întreprinse de administratorul judiciar referitoare la gestionarea creanţei sale pentru a demonstra îndeplinirea condiţiile legale în sensul atragerii răspunderii civile delictuale a acestuia, tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel probelor şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Astfel, prin intermediul criticilor formulate, în realitate, recurenta contestă modul în care instanţa de apel a stabilit şi interpretat starea de fapt prin raportare la probele aflate la dosarul cauzei, înscrisurile avute în vedere la stabilirea acestei situaţii de fapt, lucru care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, ci numai netemeinicia acesteia.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt fondate, având în vedere că instanţa de apel nu a aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, motiv pentru care urmează a fi înlăturate.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod judicios, instanţa de apel a apreciat că se impune admiterea apelului pârâtului, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, fiind evocat raţionamentul în baza căruia s-a ajuns la această concluzie, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la soluţia pronunţată, conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂŢI NUCLEARE R.A., prin lichidator judiciar A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂŢI NUCLEARE R.A., prin lichidator judiciar A.., împotriva deciziei nr. 278/2019 din 18 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.