Survivability of mortgage accessory rights after extinction of principal claim by limitation under 1864 Civil Code

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă la 9 mai 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A. şi C., solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate intervenţia prescripţiei şi stingerea dreptului creditorului C. de recuperare a creanţei izvorâtă din contractul de credit nr. x/25.09.2008 pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice, stingerea ipotecii instituite prin contractul de ipotecă autentificat de B.N.P. D., sub nr. x/25.09.2008, ca urmare a stingerii debitului principal, consecinţă directă a admiterii primului capăt, radierea ipotecii înscrise asupra terenurilor intabulate în CF nr. x Paleu având nr. cadastral x, CF nr. x Paleu, având nr. cadastral x, CF nr. x Paleu având nr. cadastral x, CF nr. x Paleu având nr. cadastral x.

În drept, au fost invocate prevederile art. 35 C. proc. civ., art. 1555, art. 1837, 1800 C. civ. de la 1864, art. 1 din Decretul nr. 167/1958, art. 781 din Legea nr. 71/2011.

2. Prin sentinţa nr. 222/LP din 9 noiembrie 2018, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A. si, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B. S.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei C. şi, în consecinţă:

S-a constatat că dreptul de a cere executarea silită a contractului de credit pentru nevoi personale nr. x8 din 25 septembrie 2008 încheiat între B. S.A. şi A. s-a prescris.

A fost respins capătul de cerere privind solicitarea de a se constata stingerea ipotecii instituite prin Contractul de ipotecă autentificat de B.N.P. D. sub numărul x din 25 septembrie 2008.

A fost respins capătul de cerere privind solicitarea de a se dispune radierea ipotecii înscrise asupra terenurilor intabulate în CF nr. x Paleu, nr. cadastral x; CF nr. x Paleu, nr. cadastral x; CF nr. x Paleu, nr. cadastral x; CF nr. x Paleu, nr. cadastral x.

A fost obligată pârâta C. să plătească reclamantului A. suma de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale justificate cu taxa judiciară de timbru şi onorariu avocat.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A. invocată de aceasta prin întâmpinare, în temeiul art. 36 şi 38 din C. proc. civ. şi în baza dispoziţiilor art. 2.4. si art. 4.1 din contractul de cesiune, şi, în consecinţă, respingerea acţiunii iniţiate de reclamantul A. împotriva pârâtei B. S.A. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Tribunalul a arătat că, raportat la data încheierii contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice numărul x8 din data de 25.09.2008 şi a Contractul de ipotecă autentificat de BNP D., sub numărul x din data de 25 septembrie 2008, având în vederile prevederile art. 6 alin. (4) din C. civ., în cauză sunt incidente prevederile Decretului Lege nr. 167/1958 şi a C. civ. de la 1864, dreptul civil substanţial aplicabil fiind cel dat de Legea 99/1999 şi de C. civ. de la 1864, in vigoare la momentul încheierii titlurilor executorii.

Tribunalul a reţinut că raportat la titlul executoriu reprezentat de contractul de credit bancar, termenul de prescripţie a început să curgă, imediat după declararea scadenţei anticipate, respectiv la 26.09.2014, acesta împlinindu-se la data de 25.09.2017.

Însă, în ceea ce priveşte titlul executoriu dat de contractul de ipotecă, titlu executoriu conform art. 17 titlul VI din Legea 99/1999, instanţa a reţinut că termenul general de prescripţie de 3 ani se aplică atâta timp cât legea nu prevede un termen special de prescripţie. Or, în cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani, conform art. 405 C. proc. civ., în vigoare la momentul încheierii contractului de ipotecă, 25.09.2008, preluat şi de actualul C. proc. civ., prin art. 706, si se aplică în materia drepturilor reale, indiferent daca acestea sunt hotărâri judecătoreşti sau alte hotărâri ori înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare, a conchis prima instanţă.

Tribunalul a motivat că dreptul de ipotecă este un drept real patrimonial şi prescriptibil în termen de 10 ani, iar dreptul la acţiunea ipotecară nu se stinge odată cu stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune privind creanţa principală, fiind o excepţie de la regula potrivit căreia "accesoriul urmează soarta principalului".

Aşadar, deşi acţiunea principală referitoare la valorificarea creanţei s-a stins prin efectul prescripţiei, aceasta nu are consecinţe asupra prescripţiei garanţiei ipotecare, ce supravieţuieşte stingerii prin prescripţie a acţiunii principale.

Prima instanţă a argumentat că împlinirea termenului de prescripţie extinctivă nu duce la stingerea obligaţiei, ci la transformarea ei din una civilă în una naturală nesusceptibilă de valorificare prin recurgerea la forţa de constrângere a statului şi, prin urmare, nu este aplicabil principiul accesorium sequitur principale. A reţinut, totodată, că, dacă debitorul nu aduce la îndeplinire obligaţia garantată, creditorul ipotecar poate trece la urmărirea bunului ipotecat, potrivit art. 62 titlul VI Legea nr. 99/1999, până la valoarea menţionată în contractul de ipotecă şi în limita valorii bunului ipotecat.

Văzând dispoziţiile art. 461 şi urm. vechiul C. civ., art. 462, art. 1746 alin. (1), art. 1800 pct. 1 şi art. 1890 din acelaşi cod, tribunalul a concluzionat că stabilirea unui termen identic de prescripţie pentru cele două categorii mari de drepturi, reale şi de creanţă, face firească reglementarea efectului extinctiv în ipoteza stingerii obligaţiei principale şi că disocierea dintre cele două este însă firească ca efect al reglementării diferite a termenului de prescripţie extinctivă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., pârâta C. a fost obligată să plătească reclamantului A. suma de 15.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând taxa de timbru şi onorariu de avocat.

3. Împotriva acestei sentinţe atât reclamantul A., cât şi pârâta C. au declarat apel.

Prin decizia nr. 156/C/2019 din 25 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 222/LP din 9 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a Cviilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A fost admisă în totalitate acţiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei C..

S-a constatat stingerea ipotecii instituite prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/25.09.2008, ca urmare a stingerii debitului principal.

A fost dispusă radierea ipotecii înscrise în favoarea pârâtei asupra terenurilor intabulate în CF nr. x Paleu cu nr. cadastral x, CF nr. x cu nr. cadastral x, CF x Paleu cu nr. cadastral x şi CF x Paleu cu nr. cadastral x.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 29.272,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi de 1.885 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut faţă de dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 461 alin. (2) din acelaşi cod, că analiza temeiniciei capetelor de cerere accesorii, ce fac obiectul apelului declarat de apelantul reclamant, trebuie raportată la legea aplicabilă prescripţiei, respectiv C. civ. de la 1864 şi Decretul nr. 167/1958, astfel cum a reţinut prima instanţă.

A arătat instanţa de prim control judiciar, având în vedere dispoziţiile art. 1 şi art. 6 din Decretul nr. 167/1958, că împlinirea termenului de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită a contractului de credit, a condus la prescrierea dreptului de realizare a creanţei derivate din acest contract, astfel încât nu mai poate fi valorificat ulterior pe nici o cale.

În ceea ce priveşte dreptul de ipotecă, ca drept real accesoriu unui drept de creanţă, în conformitate cu prevederile art. 1746 C. civ. de la 1864, una dintre modalităţile de stingere a acestui drept este stingerea obligaţiei principale. În acest sens instanţa de apel a reţinut aplicarea în cauză a prevederilor art. 1800 alin. (1) pct. 1 C. civ. de la 1864, dar şi a prevederilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, dispoziţii care conduc la concluzia că, stingerea prin prescripţie a dreptului personal de creanţă decurgând din contractul de credit conduce la stingerea dreptului de ipotecă, ca drept accesoriu, care nu poate supravieţui obligaţiei principale, a cărei executare o garanta.

Nu s-a reţinut incidenţa în speţă a prevederilor art. 2504 din Noul C. civ., deşi intimata-pârâtă B. S.A. a invocat, prin întâmpinarea formulată, prevederea legală amintită, având în vedere limitele efectului devolutiv raportat la ceea ce s-a apelat şi la autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinţei vizând actul normativ aplicabil prescripţiei extinctive, care este aplicabil şi efectelor prescripţiei, a conchis instanţa de apel.

Instanţa de apel a arătat că aceste apărări nu puteau fi valorificate doar prin întâmpinare, ci, întrucât acestea vizează însăşi considerentele decizorii care sprijină capătul principal de cerere, tranşând legea aplicabilă prescripţiei, cu consecinţe şi în ceea ce priveşte cererile accesorii, care constituie un efect al prescripţiei, pârâta trebuia să declare apel împotriva considerentelor.

Prima instanţă a arătat în mod expres că, în cauză sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958 şi ale vechiul C. civ., nefiind incident art. 2504 din Noul C. civ., astfel încât aceste acte normative se aplică şi în cazul stingerii ipotecii, ce constituie un efect al prescripţiei dreptului principal şi care trebuie raportat la legea aplicabilă prescripţiei dreptului de creanţă însuşi.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie de 10 ani aplicabil titlurilor emise în materia drepturilor reale, reglementat de art. 405 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. de la 1865, care se regăseşte şi în art. 706 alin. (1) teza a II-a din Noul C. proc. civ., instanţa de apel a considerat că acesta nu poate fi reţinut în cauza de faţă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, în reglementarea vechiul C. civ., acţiunile reale imobiliare au fost definite ca fiind acele acţiuni prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real asupra unui imobil. Din această perspectivă, instanţa de prim control judiciar a argumentat că titlurile emise în materia acţiunilor reale imobiliare nu pot fi decât hotărâri judecătoreşti prin care sunt soluţionate astfel de acţiuni reale, nefiind incluse în această sferă actele juridice ce dau naştere unui drept real accesoriu, cum este contractul de ipotecă. Convenţiile care dau naştere unor drepturi reale accesorii, chiar dacă au caracter executoriu, nu pot fi supuse executării în condiţiile art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ. de la 1865. Pe de altă parte, s-a reţinut că acţiunea ipotecară este una personală, care serveşte creditorului ipotecar la recuperarea creanţei sale prin urmărirea bunului ipotecat, astfel că nu se înscrie în categoria acţiunilor reale vizate de norma supusă analizei.

Raportat la aceste considerente, instanţa de apel a conchis că nu se poate reţine incidenţa în speţă a termenului de prescripţie de 10 ani pentru valorificarea garanţiei imobiliare, ci, în baza art. 1800 C. civ., în aplicarea principiului de drept conform căruia accesoriul urmează principalul, stingerea creanţei din contractul principal prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită conduce la stingerea ipotecii în acelaşi mod.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut, în temeiul art. 34 pct. 3 din Legea 7/1996, în vigoare la data încheierii contractului de ipotecă, că, întrucât au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, stingerea ipotecii determină şi radierea acesteia din toate cărţile funciare ale imobilelor aparţinând reclamantului, în care a fost înscrisă.

4. Împotriva deciziei nr. 156/C/2019 din 25 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pârâta C. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

Criticile recurentei relevă în esenţă faptul că instanţa de apel a dat mai mult decât s-a cerut, a interpretat într-un mod superficial normele de drept, nu a analizat în mod temeinic documentele depuse la dosarul cauzei, astfel că nu a înţeles situaţia de fapt.

Astfel, având în vedere situaţia de fapt, respectiv data la care întregul credit a fost declarat exigibil datorită restanţelor înregistrate, rezultă că dreptul de a cere executarea silită, în temeiul contractului de credit si al contractului de ipotecă, având caracter accesoriu al contractului de credit, s-a născut la data de 26.09.2014, când a fost cesionată creanţa.

Recurenta a solicitat instanţei de recurs să constate că acţiunea reclamantului este neîntemeiată prin raportare la dispoziţiile art. 2518 pct. 1 C. civ., care instituie în favoarea creditorului un termen de prescripţie de 10 ani pentru dreptul la acţiune privind acele drepturi reale nedeclarate prin lege ca imprescriptibile sau care nu sunt supuse unui alt termen de prescripţie, iar art. 2504 alin. (1) C. civ., prevede că prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage si stingerea dreptului la acţiunea ipotecară, situaţie în care creditorul poate urmări bunurile ipotecate în limita valorii acestora.

Împlinirea termenului de prescripţie extinctivă nu duce la stingerea obligaţiei, ci la transformarea ei din una civilă în una naturală nesusceptibilă de valorificare prin recurgerea la forţa de constrângere a statului. Prin urmare, în speţă nu este aplicabil principiul accesorium sequitur principale.

Astfel că, deşi acţiunea principală referitoare la valorificarea creanţei s-a stins prin efectul prescripţiei, aceasta nu are consecinţe asupra prescripţiei garanţiei ipotecare, ce supravieţuieşte stingerii prin prescripţie a acţiunii principale, concret, bunurile ipotecate putând fi urmărite în continuare.

Potrivit art. 2428 alin. (1) C. civ., ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară sau prin pieirea bunului în ceea ce priveşte ipoteca, iar art. 2344 C. civ. prevăd că aceasta subzistă cât timp subzistă obligaţia pe care o garantează.

În cauză, recurenta-pârâtă a susţinut că, faţă de momentul încheierii contractului de cesiune sunt aplicabile prevederile art. 2500 şi urm. C. civ., subliniind că are un drept de ipotecă valabil, fiind îndreptăţită să procedeze la urmărirea bunului imobil pe calea executării silite şi că nu există niciunul dintre cazurile de stingere a creanţei principale, care ar putea conduce la radierea ipotecii din cartea funciară.

În final, recurenta-pârâtă a susţinut că reclamantul a dat dovadă de o vădită rea-credinţă prin promovarea prezentei acţiuni, săvârşind în acelaşi timp un abuz de drept procesual, care îi cauzează prejudicii pârâtei.

5. Intimatul-reclamant A., prin întâmpinarea depusă al dosar, a invocat excepţia insuficientei timbrări a recursului, în raport de solicitarea recurentei cu privire la respingerea pe fond a acţiunii. Totodată, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., deoarece este inadmisibilă invocarea unor motive de recurs care nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel.

Pe fondul recursului, intimatul-reclamant a solicitat respingerea criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece hotărârea primei instanţe, sub aspectul legii aplicabile a intrat în autoritatea de lucru judecat.

Ca atare, chestiunea legată de legea aplicabilă speţei nu mai poate face obiectul verificării şi analizei instanţei de recurs, în contextul în care, soluţia pronunţată asupra primului capăt de cerere referitor la intervenţia prescripţiei şi considerentele care susţin această soluţie privind legea aplicabilă prescripţiei extinctive nu au fost criticate, intrând sub autoritatea de lucru judecat.

Prin urmare, criticile recurentei vizând aplicarea prevederilor din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 nu pot fi reţinute.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţiile insuficientei timbrări şi inadmisibilităţii recursului, invocate de intimatul-reclamant A., prin întâmpinare, conform considerentelor menţionate în cuprinsul acelei încheieri. De asemenea, a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, ulterior acesta fiind preschimbat din oficiu pentru 3 noiembrie 2020.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, instanţa de apel, în raport cu art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care reclamantul a înţeles să critice doar soluţiile pronunţate asupra celor două capete de cerere accesorii, iar partea adversă nu a criticat soluţia de admitere dată asupra capătului de cerere principal, în mod corect a reţinut că analiza se va limita doar la modul de soluţionare a capetelor de cerere accesorii, întrucât ceea ce nu s-a atacat dobândeşte autoritate de lucru judecat.

De asemenea, în mod corect a a argumentat, faţă de dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 461 alin. (2) din acelaşi cod, că analiza temeiniciei capetelor de cerere accesorii, ce formează obiectul apelului declarat de reclamant, trebuie raportată la legea aplicabilă prescripţiei, respectiv C. civ. de la 1864 şi Decretul nr. 167/1958, dispoziţii a căror aplicare a fost reţinută de prima instanţă în soluţionarea primului capăt de cerere vizând prescripţia creanţei principale.

Astfel, au intrat sub autoritatea de lucru judecat atât intervenţia prescripţiei, în ceea ce priveşte dreptul de a cere executarea silită a contractului de credit, cât şi legea aplicabilă prescripţiei extinctive, în contextul în care acestea nu au făcut obiectul căii de atac.

Înalta Curte reţine că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de prim control judiciar făcând o amplă analiză a cauzei cu care a fost învestită prin raportare la legea aplicabilă prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv C. civ. de la 1864 şi Decretul nr. 167/1958, şi statuând că aceste acte normative se aplică în cazul stingerii ipotecii, ce constituie un efect al prescripţiei dreptului principal şi care trebuie raportat la legea aplicabilă prescripţiei dreptului de creanţă însuşi.

Având în vedere statuările instanţei de apel în privinţa legii aplicabile prescripţiei dreptului material la acţiune, criticile recurentei-pârâte trebuiau să vizeze aceste dispoziţii legale şi nu prevederile noului C. civ.

În speţă, criticile recurentei-pârâte care fac referire la dispoziţiile din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, respectiv art. 2518 pct. 1, art. 2504 alin. (1), art. 2428 alin. (1), art. 2344, art. 2500 şi următoarele, nu sunt fondate, în condiţiile în care, pe de o parte, acestea nu vizează prevederile legale aplicate de instanţa de apel, iar, pe de altă parte, recurenta nu a formulat apel cu privire la considerentele reţinute de prima instanţă prin care s-a statuat aplicabilitatea dispoziţiilor Codul civilui de la 1864 şi a Decretului nr. 167/1958.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-pârâte potrivit cărora, în speţă, nu este aplicabil principiul accesorium sequitur principale, iar stingerea prin efectul prescripţiei a acţiunii principale referitoare la valorificarea creanţei nu are consecinţe asupra prescripţiei garanţiei ipotecare, ce supravieţuieşte stingerii prin prescripţie a acţiunii principale, Înalta Curte urmează a le respinge ca nefondate, reţinând că în mod corect prin decizia recurată s-a argumentat că, potrivit art. 1746 din C. civ. de la 1864, ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii, iar în conformitate cu art. 1800 alin. (1) pct. 1 din C. civ. de la 1864, "Privilegiile si ipotecile se sting prin stingerea obligaţiei principale."

Totodată, dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prevăd că odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.

Aşadar, din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că dreptul real accesoriu de ipotecă se stinge odată cu dreptul principal de creanţă.

Aşadar, se reţine că ipoteca este un drept accesoriu, care se constituie pentru a garanta obligaţia principală, soarta ipotecii fiind intrinsec legată de soarta obligaţiei principale.

Cum trăsătură principală a ipotecii o reprezinta accesorialitatea, dreptul de ipoteca urmează soarta dreptului principal, conform principiului accesorium sequitur principale. O ipotecă nu poate supravieţui din punct de vedere legal în absenţa obligaţiei principale pe care o garanta. Ca o consecinţă logică a caracterului său accesoriu, odată cu stingerea obligaţiei principale, are loc, pe cale de consecinţă, stingerea ipotecii, astfel încât prescripţia va stinge ipoteca odată cu prescrierea obligaţiei principale.

În speţă, stingerea prin prescripţie a dreptului personal de creanţă decurgând din contractul de credit garantat cu ipotecă conduce la stingerea dreptului de ipotecă, ca drept accesoriu, care nu poate supravieţui obligaţiei principale, a cărei executare o garanta.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie de 10 ani aplicabil titlurilor emise în materia drepturilor reale, acesta nu poate fi reţinut în speţă, după cum, în mod corect, a arătat instanţa de apel.

Termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este reglementat de dispoziţiile art. 405 din C. proc. civ. de la 1865, care prevede următoarele: "Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani.", reglementare care a fost preluată şi în art. 706 alin. (1) din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010.

În cauză nu se aplică termenul de prescripţie de 10 ani prevăzut de dispoziţiile art. 405 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. de la 1865 privind titlurile executorii, deoarece contractul de ipotecă nu face parte din categoria titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, aici putând fi incluse doar hotărârile judecătoreşti cu privire la un bun imobil.

Aşadar, termenul de 10 ani se aplică exclusiv hotărârilor judecătoreşti, deoarece numai acestea sunt emise ca urmare a acţiunilor reale imobiliare.

Contractele, chiar dacă acestea constituie sau transmit un drept real, sunt supuse termenului de prescripţie de 3 ani şi, în plus, contractul de ipotecă este un accesoriu al contractului de credit.

Cum, în speţă, nu este vorba de un titlu emis în materia drepturilor reale, în mod legal şi temeinic, instanţa de apel a reţinut că nu este aplicabil termenul de prescripţie de 10 ani pentru valorificarea garanţiei imobiliare, precum şi faptul că stingerea creanţei din contractul principal, prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, conduce la stingerea ipotecii în acelaşi mod, faţă de prevederile art. 1800 din C. civ. de la 1864.

Potrivit art. 34 pct. 3 din Legea 7/1996, ca o consecinţă a stingerii ipotecii instituite prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/25.09.2008, în mod corect a reţinut instanţa de apel că se impune radierea ipotecii înscrise în favoarea pârâtei din toate cărţile funciare ale imobilelor aparţinând reclamantului.

Referitor la cererea intimatului-reclamant A. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs conform art. 494 C. proc. civ., instanţa supremă constată că intimatul-reclamant nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinarea formulată în recurs.

Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea intimatului-reclamant privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 156/C/2019 din 25 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge cererea formulată de intimatul-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.