CHF Loan Currency Clause Excluded from Unfairness Review as Reflecting Statutory Nominalism; Recourse Dismissed

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, la data de 19 noiembrie 2014, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 3 lit. d) şi art. 4 din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/04.06.2007 şi al clauzelor de la art. 3.1.2 lit. c), art. 3.2, art. 3.5, art. 3.6, art. 3.7, art. 3.8, art. 3.10, art. 3.11 din condiţiile generale, al clauzelor de la art. 5 lit. a), b), c), d), e), f) din condiţiile speciale, art. 8.1 lit. c) şi d), art. 8.2, art. 8.3 din condiţiile generale, art. 10.1 şi 2 din condiţiile generale, să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. Totodată, s-a solicitat să se dispună denominarea plăţilor în moneda naţională, restituirea sumelor plătite cu titlu de comisioane şi diferenţele dintre dobânda fixă prevăzută în contract şi cea variabilă percepută de bancă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 190/1999, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2008, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva 93/13/CEE a Consiliului Comunităţii Europene.

În motivare, s-a arătat că părţile au încheiat contractul de credit nr. x/04.06.2007 având ca obiect un credit în sumă de 166.347 CHF.

Prin sentinţa civilă nr. 1670 din 26 februarie 2015, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, raportat la dispoziţiile art. 94, art. 95 pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 101 alin. (1) acelaşi Cod şi obiectul cererii care este unul evaluabil în bani, peste pragul de 200.000 RON.

Prin precizările depuse la dosar, reclamanţii au arătat că valoarea obiectului cererii este în sumă de 320.000 RON, aceasta fiind compusă din comision de risc, comision de gestiune, diferenţa în urma stabilizării cursului de schimb.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2395 din 14 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea clauzelor de la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x/04.06.2007 precum şi a clauzelor 3.5, art. 8 lit. c) şi d), art. 10 din condiţiile generale la contract.

Totodată, s-a dispus restituirea către reclamanţi a sumei de 8258,18 CHF achitată cu titlu de comision de risc/administrare, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective. Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse celelalte capete ale cererii.

Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că nu s-a probat negocierea clauzelor contestate şi că fac parte din obiectul principal al contractului atât dobânda cât şi comisioanele.

A reţinut prima instanţă că prevederile art. 4 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 193/2000 nu erau în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, însă Legea nr. 193/2000 în vigoare la acea dată trebuie interpretată în lumina Directivei nr. 93/13/CEE a cărei transpunere a fost realizată prin acest act normativ.

Tribunalul a motivat că are caracter abuziv clauza 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţie de credit, cu denumirea marginală data ajustării dobânzii, întrucât nu a fost exprimată în mod clar şi inteligibil, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor contrar exigenţelor bunei credinţe, în condiţiile în care noţiunea "schimbări semnificative pe piaţa monetară" este lipsită de claritate, iar pârâta şi-a rezervat posibilitatea modificării unilaterale a ratei dobânzii în condiţiile în care pentru consumator nu este prevăzută o clauză similară în cazul modificării semnificative a veniturilor acestuia.

Prima instanţă a reţinut că cererea accesorie de restituire a diferenţei dintre dobânda fixă prevăzută în contract şi cea variabilă percepută de bancă este nefondată, motivat de faptul că reclamanţii nu au indicat conform dispoziţiilor art. 194 lit. c) C. proc. civ. valoarea obiectului cererii şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.

Cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 4 lit. a) din contractul de credit, ce reglementează comisionul de penalizare, a argumentat tribunalul, este nefondată, întrucât nu se aplică două sancţiuni pentru aceeaşi neexecutare.

Prima instanţă a reţinut că cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor care reglementează comisionul de risc este întemeiată, iar aceasta are ca efect naşterea în sarcina pârâtei a obligaţiei de plată a sumelor percepute cu acest titlu.

În continuare, tribunalul a motivat că cererea de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii clauzelor referitoare la comisionul de rambursare anticipată, prevăzute la art. 5 lit. c) din cerinţele speciale şi 3.7 din condiţiile generale, este nefondată, întrucât comisionul face parte din obiectul principal al contractului, iar clauzele care îl reglementează sunt exprimate într-un limbaj clar şi uşor inteligibil.

Prima instanţă a argumentat că cererea de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii clauzei 8.1 lit. c) şi d) din Condiţiile generale ale convenţiei de credit este întemeiată, întrucât nu sunt prevăzute în contract criterii obiective pe baza cărora banca să declare scadenţa anticipată a creditului. De asemenea şi clauza 10 din contract are un caracter abuziv, având în vedere că aceasta implică un drept exclusiv de interpretare consacrat în favoarea băncii, fiind astfel incidente dispoziţiile pct. 1 lit. g) din anexa Legii nr. 193/2000.

Tribunalul a reţinut că cererile de stabilizare a cursului valutar la momentul încheierii contractului, de denominare a creditului în moneda naţională sunt nefondate.

În acest sens, a motivat prima instanţă că, întrucât părţile au încheiat un contract de credit bancar, care reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel încât achitarea ratelor în moneda în care creditul a fost acordat, indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită. A reţinut tribunalul că nu s-a făcut dovada existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi, în condiţiile în care, părţile au făcut aplicaţia principiul nominalismului prin contract, instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor şi nici înlocui principala obligaţie aflată în sarcina debitorului. Chiar dacă în prezent restituirea împrumutului în CHF poate fi considerată împovărătoare pentru consumator, a argumentat prima instanţă, ea nu reprezintă un câştig pentru bancă, în schimb îngheţarea cursului de schimb la valoarea de la momentul încheierii contractului de credit este o pierdere pentru bancă şi înfrânge principiul nominalismului monetar reglementat expres de C. civ. de la 1864.

Tribunalul a mai reţinut că, întrucât a contractat un credit într-o monedă străină, consumatorul a acceptat, în deplină cunoştinţă de cauză, variaţia cursului valutar, iar această variaţie, în sensul aprecierii sau deprecierii, este o împrejurare previzibilă şi cu caracter de notorietate, care este cunoscută chiar şi de cel mai puţin avizat consumator, astfel că nu era necesară o informare sau o avertizare specială în acest sens. Revenea consumatorului sarcina de a proba că la momentul încheierii contractului de credit banca avea cunoştinţă de faptul că valoarea CHF se va aprecia considerabil în raport cu moneda naţională şi că a acţionat în consecinţă pentru a-şi asigura foloase necuvenite, a argumentat prima instanţă.

Tribunalul a reţinut că nu este aplicabilă teoria impreviziunii reglementată de Noul C. civ., adoptat ulterior încheierii contractului de credit. Totodată, a motivat că măsura fixării cursului de schimb la cel de la momentul încheierii contractului şi de denominare a plăţilor în moneda naţională sunt nefondate şi prin prisma faptului că se solicită modificarea condiţiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului convenite de părţi prin contract.

3. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 1918A din 2 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. formulat în contradictoriu cu intimata D. S.A..

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de prim control judiciar a constatat că, în apel, criticile apelanţilor-reclamanţi se referă la greşita apreciere a inexistenţei caracterului abuziv al clauzei care obligă împrumutaţii să suporte riscul valutar şi la respingerea cererii de ajustare a contractului ca urmare a constatării intervenirii impreviziunii în derularea contractului.

În aprecierea caracterului nefondat al acestor critici, instanţa de apel pornind de la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a reţinut în referire la clauza privind rambursarea împrumutului în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul, adică CHF, că aceasta face parte din obiectul principal al contractului de credit, precum şi că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia care se referă la acele clauze care reflectă acte cu putere de lege, obligatorii.

În speţă, a motivat instanţa de apel, convenţia de credit supusă cenzurii instanţei face aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, iar părţile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit, astfel că şi sub acest aspect, clauza contestată este exclusă de la analiza caracterului abuziv în temeiul Legii nr. 193/2000.

Cât priveşte aplicarea teoriei impreviziunii invocată de apelanţi, respectiv constatarea împrejurării că pe parcursul contractului a intervenit devalorizarea drastică a monedei contractului şi că obligaţia de rambursare a ratelor de credit a devenit extrem de împovărătoare pentru debitor, instanţa de apel a reţinut că atât în faţa instanţei de fond, cât şi în calea de atac, reclamanţii s-au limitat la invocarea impreviziunii fără a susţine şi cu atât mai puţin fără a aduce vreo dovadă că obligaţia de plată a ratelor de credit a devenit pentru aceştia extraordinar de greu de executat pentru a se putea aprecia asupra intervenirii unei schimbări cu caracter excepţional care să facă incidentă teoria impreviziunii şi să conducă la o eventuală ajustare a prestaţiilor contractuale ale părţilor.

Instanţa de apel a reţinut că, oricum, pretenţia apelanţilor reclamanţi de convertire a creditului în RON şi de stabilizare a cursului chf-leu la valoarea de la data încheierii contractului, solicitată ca remediu al impreviziunii, nu poate fi primită, aşa cum în mod judicios a constatat şi prima instanţă, întrucât aceste modificări nu sunt veritabile ajustări ale contractului pentru că nu reprezintă o soluţie echitabilă, justă care să aibă ca efect reechilibrarea obligaţiilor contractuale.

4. La data de 19 ianuarie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii capetelor de cerere ale acţiunii cu privire la stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor.

În cuprinsul recursului, recurenţii au arătat că, în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, dispoziţia contractuală ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului prevăzută în contract reprezintă o clauză ce nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, fiind stabilită de bancă fără a da posibilitatea reclamantului să influenţeze natura ei. S-a mai arătat că această dispoziţie contractuală este abuzivă în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prin prisma faptului că prin ea înseşi şi în lipsa altor prevederi contractuale creează în detrimentul reclamantului şi contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibru care este dat de suportarea în întregime a riscului valutar de către reclamanţi, risc valutar nereglementat în contract.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că se impune a se reţine statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Arpad Kasler C-26/13, având în vedere că este vorba de o situaţie identică cu cea pendinte.

Au mai susţinut recurenţii-reclamanţi că, în urma analizei efectuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, s-a constatat că riscul valutar nu intră în termenul de obiect principal al contractului.

Astfel, s-a arătat, articolul 4 aliniatul 2 din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 8 din aceasta permite statelor membre să prevadă, în legislaţia prin care se transpune această directivă, că "aprecierea caracterului abuziv" nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziţie, respectiv cele care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Or, obiectul principal al unui contract de împrumut, cel de credit bancar fiind o specie a acestuia, se rezumă la acordarea unei sume de bani pentru care împrumutatul trebuie să plătească o dobândă ca preţ al împrumutului, celelalte obligaţii contractuale fiind adiacente, accesorii.

Prin urmare, clauzele care au un caracter accesoriu, cum ar fi moneda şi modalitatea de plată, în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii de "obiect principal al contractului" în sensul articolului 4 aliniatul 2 din directivă.

Apoi, chiar dacă această interpretare nu ar fi acceptată, aceea că moneda şi modalitatea de plată au un caracter accesoriu, recurenţii-reclamanţi au susţinut că atât art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, cât şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 139/2000 prevăd că excepţia se aplică doar în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.

Prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, cât şi a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 139/2000, au susţinut recurenţii, în ce priveşte clauza în discuţie şi problema riscului valutar, nu au fost în nici un fel informaţi în cadrul negocierilor contractului că, în viitor, costul creditului poate creşte foarte mult din cauza evoluţiei pe piaţa valorilor mobiliare a cursului de schimb la vânzare şi a cursului de schimb valutar la cumpărare ale monedei străine CHF astfel încât să poate evalua consecinţele economice.

Inexistenţa informării este evidentă şi prin faptul că banca, în calitate de profesionist, nu a adus la cunoştinţă reclamanţilor cursul valutar al francului elveţian pe perioadele anterioare contractării creditului, au mai susţinut recurenţii.

În speţă, banca nu a informat reclamanţii cu privire la instabilitatea valutară a francului elveţian şi nici nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părţi, fiind evident faptul că, dacă banca şi-ar fi îndeplinit aceste obligaţii legale, reclamanţii ar fi cunoscut consecinţele economice.

Instanţa de apel, în mod greşit, a interpretat dispoziţiile teoriei impreviziunii, au opinat recurenţii, subliniind, totodată, că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1271 din Noul C. civ., întrucât materia dreptului consumatorului conţine dispoziţii de ordine publică.

În accepţiunea reclamanţilor, în cauză, se impune adaptarea contractului ca soluţie la această impreviziune şi ca soluţie la restabilirea echilibrului real dat de necesitatea egalităţii dintre părţile contractante în ipoteza existenţei unei clauze abuzive şi înlăturării ei din contract, un alt argument în sprijinul acestei susţineri fiind şi cel referitor la fundamentul adoptării de către Parlamentul European şi a Consiliului a Directivei 2014/17/UE.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 2 aprilie 2019, când, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cauza C-81/19 a fost soluţionată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 9 iulie 2020, prin hotărârea nr. 89, în şedinţa din 3 noiembrie 2020, instanţa constatând că au încetat motivele suspendării.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Analiza recursului este limitată la criticile formulate de recurenţii-reclamanţi cu privire la rambursarea împrumutului în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul, adică franci elveţieni, la stabilizarea cursului de schimb franc eleveţian-leu la momentul semnării contractului, precum şi la criticile privind impreviziunea.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prioritar, se impune precizarea că motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a fost invocat formal, având în vedere că recursul nu cuprinde critici referitoare la ipotezele în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.", astfel încât incidenţa acestuia nu poate fi analizată.

Motivele invocate de recurenţii-reclamanţi se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cuprinsul recursului, recurenţii au arătat că, în raport cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, dispoziţia contractuală ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului prevăzută în contract reprezintă o clauză ce nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, iar această dispoziţie este abuzivă şi în raport art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât creează în detrimentul reclamanţilor şi contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibru care este dat de suportarea în întregime a riscului valutar de către reclamanţi, risc valutar nereglementat în contract.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că riscul valutar nu intră în termenul de obiect principal al contractului, arătând, totodată, că nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului, în sensul articolului 4 aliniatul 2 din directivă clauzele care au un caracter accesoriu, cum ar fi moneda şi modalitatea de plată, precum şi că, prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, cât şi a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 139/2000, nu au fost în nici un fel informaţi în cadrul negocierilor contractului că, în viitor, costul creditului poate creşte foarte mult din cauza evoluţiei pe piaţa valorilor mobiliare a cursului de schimb la vânzare şi a cursului de schimb valutar la cumpărare ale monedei străine CHF astfel încât să poate evalua consecinţele economice.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speţei, şi a condiţiilor care trebuie să fie verificate de instanţa naţională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, precum şi cu respectarea condiţiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, având în vedere că prevederea contractuală referitoare la acordarea unui credit într-o monedă străină şi la rambursarea împrumutului în aceeaşi monedă, nu poate face obiectul examinarii caracterului abuziv fiind vorba chiar despre moneda creditului.

Criticile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate întrucât soluţia instanţei de apel respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A.., precum şi condiţiile reglementate de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva F. a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce se impun a fi realizate de către instanţa naţională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepţia menţionată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32 Cauza C-186/16. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46 din aceeaşi decizie a instanţei europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56 Cauza C-186/16.

În acelaşi sens, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, în paragrafele 27 -31, astfel:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a statuat, printr-o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că, în speţă, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, instanţa de apel a reţinut, pornind de la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în referire la clauza privind rambursarea împrumutului în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul, adică franci elveţieni, că aceasta face parte din obiectul principal al contractului de credit, precum şi că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia care se referă la acele clauze care reflectă acte cu putere de lege, obligatorii.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că este exclusă clauza contestată de la analiza caracterului abuziv în temeiul Legii nr. 193/2000, întrucât convenţia supusă cenzurii instanţei face aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, iar părţile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, franci elveţieni, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva F., respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, franci elveţieni, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită şi cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanţa de prim control judiciar a reţinut că prevederea contractuală referitoare la faptul că se acordă un credit într-o monedă străină, franci elveţieni, şi că rambursarea împrumutului se va face în aceeaşi monedă, nu poate face obiectul examinarii caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, întrucât această clauză face aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, iar părţile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit.

Aşadar, prin prisma acestor considerente, argumentele recurenţilor-reclamanţi care vizează lipsa unei negocieri individuale a dispoziţiei contractuale referitoare la modalitatea de rambursare a împrumutului prevăzută în contract, caracterul abuziv al acesteia întrucât creează în detrimentul reclamanţilor şi contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nerespectarea de către bancă a obligaţiei de informare în legătura cu variaţia cursului şi riscurile aferente, în condiţiile în care prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, nu sunt fondate.

Este neîntemeiată critica recurenţilor în sensul că nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului clauzele privind moneda şi modalitatea de plată, în sensul articolului 4 aliniatul 2 din directivă, având în vedere că în contract se prevede în mod clar faptul că se acordă un credit într-o monedă străină, respectiv franci elveţieni, şi că rambursarea împrumutului se va face în aceeaşi monedă, fiind vorba chiar despre moneda creditului.

Susţinerea recurenţilor-reclamanţi în sensul că se impune a se reţine statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Arpad Kasler C-26/13, nu este fondată. Astfel, hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene in cauza C-26/13 nu priveşte şi nu tranşeaza chestiunea riscului valutar, in aceasta cauza fiind vorba despre acordarea unui imprumut in moneda naţională care urma să fie restituit în functie de CHF şi nu se aplică în speţa dedusă judecaţii unde împrumutul a fost acordat în CHF.

Criticile recurenţilor-reclamanţi în sensul că instanţa de apel, în mod greşit, a interpretat dispoziţiile teoriei impreviziunii şi că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1271 din Noul C. civ., întrucât materia dreptului consumatorului conţine dispoziţii de ordine publică, nu sunt fondate.

Astfel, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare şi/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea sau inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Faţă de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a reţinut că atât în faţa primei instanţe, cât şi în calea de atac, reclamanţii s-au limitat la invocarea impreviziunii fără a susţine şi cu atât mai puţin fără a aduce vreo dovadă că obligaţia de plată a ratelor de credit a devenit pentru aceştia dificil de executat pentru a se putea aprecia asupra intervenirii unei schimbări cu caracter excepţional care să facă incidentă teoria impreviziunii şi să conducă la o eventuală ajustare a prestaţiilor contractuale ale părţilor şi că, oricum, pretenţia apelanţilor reclamanţi de convertire a creditului în RON şi de stabilizare a cursului CHF-LEU la valoarea de la data încheierii contractului, solicitată ca remediu al impreviziunii, nu poate fi primită, întrucât aceste modificări nu sunt veritabile ajustări ale contractului pentru că nu reprezintă o soluţie echitabilă, justă care să aibă ca efect reechilibrarea obligaţiilor contractuale.

În raport de aceste considerente, prin citarea dispoziţiilor art. 1271 C. civ. şi reluarea susţinerilor privind caracterul excesiv de oneros al obligaţiei de restituire a creditului, recurenţii în absenţa dezvoltării unor critici concrete referitoare la interpretarea instanţei de apel care a argumentat că nu este incidentă teoria impreviziunii, Înalta Curte va reţine că în realitate, recurenţii tind spre o reevaluare a stării de fapt, analiză exclusă în această etapă procesuală, în considerarea specificului recursului care, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1918A din 2 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.