Insurer's cassation appeal allowed and case remanded based on legal representation rights under special motor insurance law

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 24 februarie 2017, sub număr de dosar x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. prin D. S.R.L. şi cu intervenientul E., au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 94.000 Euro, calculată în RON la cursul BNR din data plăţii, reprezentând compensarea în bani a prestaţiei periodice, realizată prin transformarea prestaţiei periodice în cuantum de 500 Euro/lună acordată de instanţa de judecată defunctului F. prin sentinţa penală nr. 450/20.10.2015, pronunţată în dosarul penal nr. x/2014 al Judecătoriei Piatra Neamţ, într-o sumă globală. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei totale de 25.938,81 RON compusă din 3.000 RON reprezentând contravaloarea unui împrumut acordat la data de 30.10.2013 de către numitul G., 5.000 RON reprezentând contravaloarea unui împrumut acordat la data de 24.02.2016 de numitul H., 13.500 RON reprezentând onorariul de avocat plătit în cursul judecării dosarului penal, 2.926.65 RON reprezentând contravaloarea medicamentelor şi a tratamentelor medicale, 1512,16 RON reprezentând contravaloarea serviciilor de transport.

Au mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 Euro, calculată în RON la cursul BNR din data plăţii, reprezentând contravaloarea unui împrumut acordat la data de 05.11.2015 de numitul I., obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Prin sentinţa civilă 969/C din 27 septembrie 2017 Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor faţă de primul capăt de cerere, ca neîntemeiată, admiterea în parte a acţiunii civile şi obligarea pârâtei la plata către reclamantul B. a sumei de 2.000 euro aferentă perioadei martie 2016 - iunie 2017, precum şi, în continuare, a sumei de 125 euro/lunar până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de 26 de ani. S-a dispus de asemenea, plata către reclamanta A. a sumei de 13.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/2014 al Judecătoriei Piatra Neamţ, a sumei de 710 RON, reprezentând contravaloare tratamente medicale şi a sumei de 494,1 RON, reprezentând contravaloare servicii de transport, la care se vor adăuga penalităţi de întârziere în cuantum de 0, 2% pe zi în cazul neachitării, care se vor calcula începând cu a 11-a zi de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri. Au fost respinse celelalte pretenţii civile, ca neîntemeiate.

3. Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. prin D. S.R.L. BUCUREŞTI.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, la data de 28 martie 2018.

La data de 18 iunie 2018, Curtea de Apel Bacău a reţinut cauza spre soluţionare şi, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 25 iunie 2018, iar apoi pentru 27 iunie 2018.

La termenul din 27 iunie 2018, instanţa de apel a repus, din oficiu, cauza pe rol, în temeiul art. 400 C. proc. civ., pentru a pune în discuţie inadmisibilitatea formulării cererii de apel şi a reprezentării convenţionale a persoanei juridice în faţa instanţei de apel conform dispoziţiilor art. 482 şi art. 84 alin. (1) din C. proc. civ. aşa cum a fost interpretat prin decizia 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin decizia nr. 800/2018 din 26 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, a fost respins ca inadmisibil, apelul promovat de pârâta C. prin D. S.R.L. BUCUREŞTI, în contradictoriu cu intimatul E..

Prin aceeaşi decizie a fost admis apelul promovat de A. şi B., în contradictoriu cu acelaşi intimat-reclamant. A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul a fost obligată pârâta C. prin D. S.R.L. BUCUREŞTI şi la plata sumei de 239,85 RON către reclamanta A., cu titlu de despăgubiri materiale. Au fost menţinute din sentinţă dispoziţiile care nu sunt contrare prezentei decizii.

Pentru a respinge apelul pârâtei ca inadmisibil, instanţa de apel a constatat că sunt incidente considerentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept prin decizia nr. 9/2016, redându-se paragrafele 33-36 ale acesteia potrivit cărora, "33. Contractul de mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului material, nu şi în planul dreptului procesual, guvernat, în materia reprezentării, de norme legale imperative. 34. Folosirea adverbului "numai" din textul art. 84 alin. (1) din C. proc. civ. subliniază exclusivitatea modalităţii de reprezentare convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor, ce poate fi realizată doar de cele două categorii de reprezentanţi nominalizaţi de text. Această concluzie reiese şi din sintagma "în condiţiile legii", care face trimitere la legile ce reglementează profesiile de consilier juridic şi avocat. 35. Activitatea de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaţilor şi consilierilor juridici. Or, dacă s-ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie reprezentată de o altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar putea constitui obiect de activitate al mandatarului. 36. Având în vedere caracterul imperativ al normei de procedură, interpretarea potrivit căreia persoana juridică ar putea fi reprezentată în faţa instanţei printr-o altă persoană juridică, inclusiv sub aspectul formulării cererii de chemare în judecată, este lipsită de fundament legal".

Instanţa de apel a reţinut că nu are relevanţă sub aspectul reprezentării în faţa instanţei, contractul de mandat încheiat la 16 aprilie 2008 între Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din Romania şi S.C. D. S.R.L., inclusiv art. 6.2.1 lit. c) din acest contract, el având relevanţă exclusiv sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor născute din contractul de asigurare, sub acest aspect fiind relevante cauzele C-558/15 şi C-306/12, soluţionate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la 15 decembrie 2016, respectiv 10 octombrie 2013.

După expunerea considerentelor reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-558/15, la paragrafele 31-38, şi în cauza C-306/12, la paragrafele 30-31, instanţa de apel a conchis că, faţă de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, rezultă că nu trebuie confundat dreptul persoanei vătămate de a notifica mandatarul persoanei direct responsabile, pentru a facilita victimei demersul în obţinerea despăgubirilor, cu dreptul acestui mandatar de a sta în judecată în calitate de reprezentant al persoanei juridice răspunzătoare directă.

A arătat instanţa de apel că, pentru a nu se impune o sarcină excesivă victimei, s-a considerat că mandatarul din statul membru poate fi notificat de către victimă, însă aceasta nu echivalează nici cu un drept de a solicita despăgubiri direct reprezentantului persoanei responsabile, dar nici cu instituirea unei calităţi de reprezentant al Biroului Asiguratorilor de Autovehicule din Romania prin D. S.R.L. Prin urmare, interpretarea dată de către instanţa supremă prin decizia 9/2016 nu este de natură a încălca cele reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

În consecinţă, a reţinut instanţa de prim control judiciar, este inadmisibilă cererea de apel formulată de către un mandatar, care nu este avocat, pentru C. SpA.

Privitor la cererea de apel formulată de către reclamanţi, instanţa de apel a motivat că, în contextul în care reclamanţii nu au solicitat în nume propriu repararea prejudiciului personal, soluţia primei instanţe de a obliga pârâta la continuarea plăţii după decesul lui F. către fiul victimei, până la terminarea studiilor dar nu mai mult de 26 de ani este nelegală faţă de dispoziţiile art. 1388 coroborat cu art. 1393 care privesc prejudiciul victimei înseşi.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, deşi primul capăt de cerere trebuia în totalitate respins, în lipsa unui apel legal formulat de către debitor, nu poate reforma soluţia primei instanţe.

Cu privire la despăgubirile materiale, instanţa de apel a reţinut că doar suma de 239,85 RON este datorată în plus faţă de cele dispuse de prima instanţă, pentru acest produs reclamanta făcând atât dovada achiziţiei cât şi a necesităţii, conform prescripţiei din scrisoarea medicală. Criticile vizând celelalte cheltuieli, de transport, medicamente au fost constatate ca fiind nefondate, întrucât, nu s-a făcut dovada certă că sunt în legătură directă cu accidentul din 18 august 2013.

4. Recurenta-pârâtă C. prin D. S.R.L. BUCUREŞTI a declarat recurs împotriva deciziei nr. 800/2018 din 26 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Recurenta-pârâtă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 6, art. 13 şi art. 84 C. proc. civ., precum şi încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor din legislaţia specială în materia asigurărilor, art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, art. 23 din O.U.G. nr. 54/2016, art. 12 şi 13 din normele RCA aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui CSA, art. 11-13 din Norma ASF nr. 23/2014, a dispoziţiilor art. 37 şi art. 21 din Directiva 2009/103/CE şi a art. 3 şi 4 din Regulamentul General al Consiliului Birourilor, ca urmare a admiterii excepţiei inadmisibilităţii şi respingerii ca inadmisibil a apelului formulat de pârâtă.

Recurenta a susţinut că, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii apelului declarat de către pârâtă, instanţa a încălcat dreptul la apărare al apelantei-pârâte, precum şi dreptul acesteia la un proces echitabil.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 84 alin. (1) C. proc. civ., nesocotind astfel caracterul special şi specializat al cauzei deduse judecăţii, pronunţând o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legislaţiei speciale naţionale şi europene aplicabile în materia asigurărilor.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a reţinut incidenţa Deciziei nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, in condiţiile in care aceasta nu era aplicabilă speţei raportat la prevederile legale speciale naţionale şi europene privind reprezentarea in materia asigurărilor obligatorii de răspundere civila auto.

De asemenea, curtea de apel a nesocotit şi prevederile art. 3 şi 4 din Regulamentul General al Consiliului Birourilor adoptat în urma încheierii la data de 30 mai 2002 la Rethymno (Creta) a "Convenţiei între birourile naţionale de asigurări ale statelor membre ale Spaţiului Economic European şi ale altor state asociate", în baza căreia s-a eliminat obligaţia de control a asigurării de răspundere civilă între statele membre. Prin Decizia 2003/564/CE România a aderat la convenţia inter-birouri prin Addendumul nr. 3 din 8 martie 2007, iar în urma aderării a fost eliminată obligaţia de control al asigurării începând cu 1 august 2007 prin Decizia 2007/482/CE, Anexa nr. 2.

Redând dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi (4), art. 4 alin. (4) şi (5) din Regulamentul General al Consiliului Birourilor, precum şi paragraful 37 din Directiva 2009/103/CE, recurenta consideră că instanţa de apel a interpretat greşit aceste dispoziţii reţinând faptul că în baza lor corespondentul ar avea un mandat limitat doar la primirea actelor judiciare fără să poată şi răspunde la acestea şi să reprezinte asigurătorul în proces formulându-i apărările necesare.

Astfel cum a precizat şi în faţa instanţei de apel, recurenta, societate de asigurare C. SpA, cu sediul în Italia, a emis poliţa de asigurare pentru autovehiculul implicat în accidentul produs pe teritoriul României şi soldat cu vătămarea autorului intimaţilor-reclamanţi, iar în baza acestei poliţe societatea are obligaţia să îi despăgubească pe intimaţii-reclamanţi pentru prejudiciile suferite, dovedite şi care au legătură de cauzalitate cu accidentul.

În cauză sunt aplicabile dispoziţiile speciale derogatorii prevăzute de legislaţia asigurărilor, iar în baza acestor prevederi, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", rezultă că în mod legal Societatea D. S.R.L. reprezintă recurenta în cauză, având calitatea de corespondent al acesteia pe teritoriul României şi dreptul de a soluţiona cererile de despăgubire şi de a o reprezenta în faţa autorităţilor, inclusiv în acţiunile judiciare, de a-i apăra interesele, inclusiv de a angaja avocaţi şi alţi specialişti, în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate.

Prin urmare, societatea D. S.R.L. are calitatea de reprezentant al societăţii de asigurare emitentă a poliţei şi depline puteri pentru gestionarea cazului asigurat atât în raport cu persoana păgubită în procedura amiabilă, cât şi în faţa autorităţilor naţionale, inclusiv în faţa instanţelor de judecată în procedura contencioasă, având dreptul de a primi notificarea actelor judiciare şi de a răspunde acestora, potrivit dispoziţiilor paragrafului 37 şi art. 21 din Directiva 2009/103/CE, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 10.10.2013 dată în cauza C-306/12 şi din 15 decembrie 2016 dată în cauza C-558/15.

Recurenta a mai susţinut ca fiind eronat un raţionament contrar, în condiţiile în care chiar dispoziţiile speciale din dreptul intern sunt în deplin acord cu reglementările dreptului Uniunii, sens în care a invocat prevederile art. 11, art. 12 şi art. 13 alin. (1) din normele RCA aprobate prin Ordinul preşedintelui CSA nr. 14/2011, conform cărora asigurătorul RCA este obligat să numească un reprezentant de despăgubiri în fiecare stat membru.

Intimatul-intervenient a depus note de şedinţă, prin care a arătat, în esenţă, că recursul pârâtei este întemeiat, astfel că se impune admiterea acestuia.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat de pârâta C. prin D. S.R.L. şi a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, acesta fiind preschimbat din oficiu la 3 noiembrie 2020.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Analiza recursului este limitată la criticile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la soluţia instanţei de apel asupra respingerii ca inadmisibil a apelului pe care aceasta l-a promovat, respectiv cu privire la soluţionarea greşită a calităţii de reprezentant, autoarea căii extraordinare de atac neformulând critici sub aspectul soluţiei pronunţate de instanţa de prim control judiciar asupra apelului reclamanţilor.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

Critica recurentei-pârâte prin care aceasta susţine încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 6, art. 13 şi art. 84 C. proc. civ., ca urmare a admiterii excepţiei inadmisibilităţii şi respingerii ca inadmisibil a apelului formulat de pârâtă, vizează modul de interpretare a instanţei de prim control judiciar cu privire la dovada calităţii de reprezentant a societăţii D. S.R.L.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii apelului pe care l-a declarat, instanţa a încălcat dreptul său la apărare, precum şi dreptul acesteia la un proces echitabil.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a reţinut incidenţa Deciziei nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, in condiţiile in care aceasta nu era aplicabilă speţei raportat la prevederile legale speciale privind reprezentarea in materia asigurărilor obligatorii de răspundere civila auto.

Analizând criticile recurentei, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. prin D. S.R.L. şi cu intervenientul E., iar în faţa primei instanţe nu a fost invocată excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

De asemenea, Înalta Curte reţine că cererea de apel este formulată de apelanta-pârâtă C. prin D. S.R.L. fiind semnată de avocat J., care a depus împuternicire avocaţială la dosarul de apel, având inserate menţiunile impuse de Anexa II la Statutului profesiei de avocat.

În conformitate cu art. 82 alin. (2) C. proc. civ., "Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac".

Cu toate acestea, instanţa de prim control judiciar la termenul din 27 iunie 2018, în temeiul art. 400 C. proc. civ., a repus cauza pe rol, din oficiu, pentru a pune în discuţie inadmisibilitatea formulării cererii de apel şi a reprezentării convenţionale a persoanei juridice în faţa instanţei de apel conform dispoziţiilor art. 482 şi art. 84 alin. (1) din C. proc. civ., aşa cum a fost interpretat prin decizia 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, iar apoi, a admis excepţia inadmisibilităţii din această perspectivă, deşi pârâta C. prin D. S.R.L. a fost parte în proces la prima instanţă, iar la dosarul de apel este depusă împuternicirea avocaţială, potrivit legii.

De asemenea, în dosarul de apel, la filele x, a fost depus, în copie, şi contractul cadru de mandat din 16 aprilie 2008, încheiat între mandant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în calitatea sa de Birou Naţional din România şi mandatar S.C. D. S.R.L., gestionar de daune, în cadrul căruia la art. 6.2.2 lit. c) se reţine că gestionarul de daune are obligaţia să reprezinte în faţa instanţelor de judecată, interesele asigurătorilor a căror răspundere este angajată în cazurile de daună pe care sunt mandataţi să le gestioneze, cu respectarea însă a dreptului la despăgubire a persoanelor vătămate. De asemenea, se prevede că reprezentarea se poate face inclusiv prin avocaţi.

Totodată, Înalta Curte reţine că art. 80 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte regula potrivit căreia părţile îşi pot exercita drepturile procedurale personal sau prin reprezentant şi enumeră felurile reprezentării, respectiv legală, convenţională sau judiciară.

Conform art. 84 alin. (1) C. proc. civ., reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată se poate face numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii.

Potrivit art. 151 alin. (2) C. proc. civ., avocatul şi consilierul juridic vor depune împuternicirea lor, potrivit legii, iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi text de lege, reprezentanţii persoanelor juridice de drept privat vor depune, în copie, un extras din registrul public în care este menţionată împuternicirea lor.

În conformitate cu art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, "Drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse pe teritoriul României de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în străinătate se exercită împotriva asigurătorului prin reprezentanţele de despăgubiri sau prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, după caz, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 48 alin. (2)."

În speţă, societatea D. S.R.L. este un mandatar stabilit în baza legii, iar pârâta C. prin D. S.R.L. a fost parte în proces la prima instanţă.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a aplicat greşit Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, care a interpretat dispoziţiile art. 84 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la reprezentarea convenţională a persoanei juridice statuând că, în interpretarea si aplicarea acestor prevederi legale, cererea de chemare in judecata si reprezentarea conventionala a persoanei juridice in fata instantelor de judecata nu se poate face prin mandatar persoana juridica nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urma.

Prin paragrafele 32-34 din Decizia nr. 9/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept se reţine că în faţa instanţelor de judecată persoana juridică poate opta pentru reprezentare convenţională sau se poate înfăţişa prin reprezentantul legal.

În acest sens, se reţine că, în situaţia reprezentării în faţa instanţei persoana juridică îşi poate alege reprezentantul doar din categoriile prevăzute de art. 84 alin. (1) C. proc. civ., respectiv consilier juridic sau avocat.

Pe de altă parte, potrivit paragrafului 33 din decizie, contractul de mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului material, nu şi în planul dreptului procesual, guvernat, în materia reprezentării, de norme legale imperative. În paragraful 35 se statuează că activitatea de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaţilor şi consilierilor juridici, iar, dacă s-ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie reprezentată de o altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar putea constitui obiect de activitate al mandatarului.

Din considerentele expuse rezultă că decizia analizată se referă la situaţia reprezentării convenţionale a persoanei juridice în faţa instanţei de judecată.

Or, în speţă, instituţia reprezentării nu este guvernată de prevederile art. 84 alin. (1) din C. proc. civ., care constituie norma generală în materia reprezentării convenţionale în faţa instanţelor de judecată a persoanei juridice, ci de dispoziţiile speciale ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, care instituie un caz de reprezentare legală, conferind asigurătorului dreptul de a sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la despăgubiri prin reprezentanţele de despăgubiri sau prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a susţinut corect că nu se aplică Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, pentru că în cauză este vorba de o reprezentare legală care rezultă din dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995.

Prin respingerea apelului ca inadmisibil, recurenta-pârâtă a fost vătămată în sensul prevăzut de art. 175 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a fost lipsită de un grad de jurisdicţie, fiindu-i încălcat atât dreptul la apărare, cât şi dreptul acesteia la un proces echitabil.

Aşa fiind, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este fondat, astfel încât se impune casarea deciziei atacate, în limita criticilor formulate de recurenta-pârâtă.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei-pârâte care au fost grefate pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt formulate prin raportare la calitatea de reprezentant, astfel încât acestea vizează, în realitate, ipoteza motivului de nelegalitate edictat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care a fost analizat anterior, criticile subsumate acestui motiv de casare fiind găsite întemeiate.

Având în vedere considerentele reţinute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 800/2018 din 26 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, pe care o va casa, în parte, şi va trimite cauza spre o nouă judecată a apelului pârâtei, aceleiaşi instanţe. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta C. prin D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 800/2018 din 26 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, pe care o casează, în parte, şi dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului pârâtei, aceleiaşi instanţe.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.