Statute of limitations for civil liability claims: start date independent of audit report

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 10 mai 2017 sub nr. x/2017, reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A., în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi C., a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 147.434,03 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat constând în servicii medicale achitate în mod nelegal pentru membrii de familie ai salariaţilor şi ai directoratului, precum şi obligarea la plata în solidar a beneficiului nerealizat de reclamant, ca urmare a cheltuielilor efectuate cu serviciile menţionate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1084 C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 7240 din 2 octombrie 2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 31/1990.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 7 noiembrie 2017 sub nr. x/2017.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

Pentru a pronunţa această încheiere instanţa a reţinut, cu privire la excepţia inadmisibilităţii, că aceasta este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 nu sunt incidente, în speţa, acţiunea în răspundere fiind îndreptată împotriva membrilor directoratului al căror mandat a încetat în anul 2013.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a motivat că în raport cu dispoziţiile art. 2528 C. civ. şi art. 2532 pct. 7 C. civ. termenul de prescripţie nu a început să curgă de la data comunicării Raportului de control către reclamanta, respectiv 28.03.2014.

Având în vedere Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, respectiv prevederile de la pct. 120, 124, 165, 181, 204 şi 210, prima instanţă a reţinut că reclamanta a formulat obiecţiuni la Raportul de control la data de 14.04.2014 şi, de asemenea, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 22/29.04.2014, emisa în temeiul Raportului de control, contestaţie ce a fost soluţionata prin încheierea nr. 78/08.07.2014.

Faţă de dispoziţiile art. 2532 pct. 7 C. civ., tribunalul a argumentat că doar la împlinirea unui termen de 3 luni de la data comunicării Raportului de control emis la 28.03.2014 a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., respectiv de la 28.06.2014, astfel că prescripţia s-ar fi împlinit la 28.06.2017, or, acţiunea a fost introdusă la data de 04.05.2017, în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani.

Prin sentinţa civilă nr. 735 din 14 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea reclamantului Fondul Român de Contragarantare S.A., ca nefondată.

Totodată, a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului A. suma de 4.165 RON, pârâtei C. suma de 4.165 RON, iar pârâtului B. suma de 2.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că prin Raportul de Control al Curţii de Conturi întocmit la data de 28.03.2014 s-a constatat că în contractele colective de muncă încheiate la nivelul Fondului Român de Contragarantare, valabile în perioada 2011-2013, au fost stabilite o serie de drepturi băneşti şi alte avantaje de natură salarială printre care şi asigurarea medicală pentru fiecare salariat şi un membru al familiei sale. S-a constatat că au fost acceptate în mod nelegal prin contractul colectiv de muncă drepturi ce nu decurg din raporturi de muncă, fapt ce a condus la efectuarea de cheltuieli cu servicii medicale şi de medicina muncii plătite pentru membrii familiei salariaţilor şi membrii familiilor directoratului, în sumă estimată de 151.751 RON.

Tribunalul a argumentat că includerea în contractul colectiv de muncă a clauzelor care acordă drepturi de medicina muncii şi alte servicii medicale membrilor de familie ai salariaţilor şi ai directoratului nu poate atrage răspunderea pârâţilor, în calitate de membri ai directoratului, în condiţiile în care aceştia doar negociază clauzele contractelor colective de muncă, în conformitate cu prevederile art. 31 lit. h) din Actul constitutiv şi art. 5 lit. i) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al reclamantului, decizia de aprobare a contractului colectiv de muncă revenind Consiliului de Supraveghere. S-a subliniat că prin Decizia nr. 5/29.03.2010 Consiliul de Supraveghere a aprobat contractul colectiv de muncă pentru anul 2011, iar prin decizia Consiliului de Supraveghere nr. 35/29.03.2012 a aprobat contractul colectiv de muncă pentru anul 2012-2013. Obligaţia reclamantului de a achita servicii medicale pentru membrii de familie ai salariaţilor şi ai directoratului s-a născut ca efect al deciziilor emise de Consiliul de Supraveghere din care pârâţii nu au făcut parte.

Pe de altă parte, a motivat tribunalul, nu se poate reţine că prevederile contractuale în discuţie încalcă dispoziţiile din materia dreptului muncii, fiind lovite de nulitate, în condiţiile în care nu există o hotărâre judecătorească în acest sens.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 735 din 14 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat apel reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A., iar pârâtul B. a declarat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 484/A din 19 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul principal declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva sentinţei civile nr. 735 din 14 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată.

A fost admis apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 735 din 14 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind schimbată în parte încheierea din 17 ianuarie 2018 şi sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinsă acţiunea reclamantului ca prescrisă.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale încheierii şi ale sentinţei.

A fost obligat reclamantul la plata către pârâtul A. a sumei de 2.380 RON, către pârâta C. a sumei de 2.380 RON, iar către pârâtul B. a sumei de 2.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În considerentele acestei decizii, cu privire la apelul formulat de reclamant, instanţa de prim control judiciar a reţinut că apelantul reclamant afirmă că fapta ilicită a intimaţilor pârâţi constă în plata unor drepturi ce nu decurg din raporturi de muncă, fapt ce a condus la efectuarea unor cheltuieli cu servicii medicale şi de medicina muncii plătite pentru membrii familiei salariaţilor şi membrii de familie ai directoratului Fondului Român de Contragarantare, în sumă estimată de 151.751 RON, cheltuieli neprevăzute de legislaţia în vigoare a se suporta de către entitate. Plata serviciilor de medicina muncii incluse în pachetul de servicii medicale de care au beneficiat persoanele nesalariate ale Fondului Român de Contragarantare, membrii ai familiilor salariaţilor şi decontate de reclamant Centrului Medical D. nu sunt justificate în condiţiile în care aceste persoane nu aveau contract individual de muncă încheiat cu reclamantul.

Instanţa de apel a reţinut că fapta, astfel cum a fost descrisă, nu poate fi imputată intimaţilor pârâţi, întrucât membrii directoratului nu au efectuat plăţi privind servicii medicale, atribuţiile acestora privind doar negocierea contractelor colective de muncă valabile în perioada 2011-2013, iar împrejurarea că aceştia au negociat drepturile anterior descrise şi le-au inclus în proiectul de contract colectiv este o chestiune distinctă, faţă de care instanţa de prim control judiciar a constatat, în acord cu soluţia pronunţată de către prima instanţă, că nu justifică antrenarea răspunderii patrimoniale a acestora.

În ceea ce priveşte prejudiciul pretins încercat de către reclamant, s-a arătat că acesta a fost cuantificat ca reprezentând valoarea plăţilor efectuate de cu titlu de contravaloare servicii medicale pentru membrii de familie ai salariaţilor şi ai directoratului, întinderea acestuia a fost precizată explicit şi a fost probată, însă instanţa de apel a considerat că sumele nu au fost achitate ca efect nemijlocit al faptei pârâţilor.

Cu referire la legătura de cauzalitate, instanţa de apel a motivat că plata a fost efectuată în baza contractelor colective, astfel cum acestea au fost aprobate prin Deciziile nr. 5/29.03.2010 şi nr. 35/29.03.2012 ale Consiliului de Supraveghere, astfel încât obligaţia de a achita servicii medicale pentru membrii de familie s-a născut ca efect al deciziilor emise de Consiliul de Supraveghere din care pârâţii nu au făcut parte.

În ceea ce priveşte vinovăţia, instanţa de apel, raportându-se la condiţiile speciale instituite de art. 1441 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990, dar şi la conţinutul integral al dispoziţiilor art. 6 alin. (2) lit. b) şi c) din contractele de mandat, a reţinut că răspunderea membrilor directoratului nu poate fi angajată în măsura în care decizia adoptată de aceştia nu este consecinţa unei judecăţi neglijente şi a fost luată în conformitate cu informaţiile pe care aceştia le deţineau, cu aparenţa că măsura avea urmări profitabile pentru societate.

Cu referire la apelul incident formulat de către pârâtul B., instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de reclamant, ca neîntemeiată, reţinând că, deşi, în mod formal, cererea de apel incident indică drept obiect încheierea din data de 17.01.2018, solicitarea apelantului pârât B. priveşte nemijlocit şi soluţia instanţei cu referire la cererea de chemare în judecată, adoptată prin sentinţa ce face obiectul apelului principal.

Instanţa de apel a arătat că în motivarea căii de atac incidente, apelantul-pârât a susţinut că prima instanţă a interpretat eronat dispoziţiile art. 2528 C. civ., care reglementează momentul obiectiv de început al curgerii prescripţiei extinctive, precum şi dispoziţiile art. 2532 pct. 7 C. civ., prin care se reglementează suspendarea cursului prescripţiei.

Instanţa de apel a argumentat că, în concret, tribunal a arătat în legătură cu momentul obiectiv al cunoaşterii pagubei şi persoanei vinovate de producerea acesteia nu diferă de cel afirmat de apelantul pârât, respectiv 28.03.2014, diferenţa de opinii decurgând numai din valorificarea cazului de suspendare reglementat de prevederile art. 2532 pct. 7 din noul C. civ.

Reţinând incidenţa prevederilor art. 2528 alin. (1) teza a II a din C. civ., instanţa de apel a considerat că la data comunicării Raportului de control al Curţii de Conturi, 28.03.2014, Fondul de Contragarantare S.A. a cunoscut atât paguba, cât şi pe cei vinovaţi de producerea acesteia.

În ceea ce priveşte valorificarea de către tribunal a cazului de suspendare prevăzut de art. 2532 pct. 7 din C. civ., instanţa de apel a motivat că aceasta este rezultatul greşitei aplicări a legii, întrucât, din economia textului legal menţionat rezultă că acest caz de suspendare operează numai în legătură cu desfăşurarea unei proceduri prealabile sau administrative între părţi, respectiv, reclamant şi membrii directoratului, nicidecum în cazul unei proceduri administrative faţă de care una dintre părţile litigiului este terţ.

În condiţiile art. 452 şi art. 453 C. proc. civ., ca efect al respingerii apelului reclamantului, dar şi a admiterii apelului incident al pârâtului B., instanţa de apel a obligat apelantul reclamant la plata către intimaţii-pârâţi A., C. şi B. a sumei de 2380 RON cheltuieli de judecată în apel, pentru primii doi apelanţi, respectiv a sumei de 2200 RON cheltuieli de judecată în apel către cel din urmă.

4. Împotriva deciziei civile nr. 484/A din 19 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii.

Recurentul-reclamant a solicitat instanţei de recurs să dispună suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2014, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în rejudecare, ce are ca obiect contestaţia formulată împotriva legalităţii Deciziei Curţii de Conturi nr. 22/29.04.2014, decizie care stă la baza prezentei acţiuni.

După prezentarea situaţiei de fapt referitoare la controlul Curţii de Conturi şi emiterea Deciziei nr. 22/29.04.2014, recurentul a susţinut că în mod eronat a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind aplicate greşit prevederile art. 2528 C. civ.

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit legislaţia care reglementează prescripţia extinctivă, stabilind greşit că prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantului începe să curgă de la data comunicării Raportului Curţii de Conturi.

Recurentul a invocat decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/2019, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv a art. 2526 din C. civ., prin care s-a statuat că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plătii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

În cauză, recurentul a susţinut că termenul de prescripţie a început să curgă de la momentul la care a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, aşadar ulterior comunicării Deciziei Curţii de Conturi.

A mai arătat recurentul că, potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi şi pct. 181 din Regulament de organizare si funcţionare a Curţii de conturi, entităţii auditate îi revine obligaţia de a stabili valoarea prejudiciului, persoanele responsabile si masurile pentru recuperare.

Or, a susţinut recurentul, doar după comunicarea Deciziei nr. 22/29.04.2014, a demarat procedurile interne pentru determinarea prejudiciului si pentru stabilirea persoanelor responsabile, fiind emisă decizia nr. 134/04.05.2017 în baza căreia Consiliul de Supraveghere a aprobat angajarea răspunderii membrilor directoratului.

Prin urmare, a arătat recurentul, această dată reprezintă momentul la care a cunoscut paguba si persoanele responsabile, moment de la care a inceput sa curgă termenul de prescripţie.

5. Intimaţii-pârâţi A. şi C., prin întâmpinarea depusă la dosar, au solicitat respingerea cererii de suspendare a judecării recursului, deoarece între cele două cauze, respectiv prezentul litigiu şi dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, nu există un raport de interdependenţă, nefiind incidente prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, intimaţii au solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală, fiind aplicate în mod corect dispoziţiile legale privind prescripţia extinctivă.

Sub acest aspect, s-a susţinut că în conformitate cu art. 2532 C. civ., dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut în momentul efectuării cheltuielilor, reprezentând servicii medicale achiziţionate pentru membrii de familie ai salariaţilor şi membrii de familie ai Directoratului.

Astfel, termenul de 3 ani prevăzut de lege a fost depăşit, deoarece acţiunea a fost promovată la 04.05.2017, iar Raportul Curţii de Conturi a fost emis la 28.03.2014.

Intimatul-pârât B., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.. Referitor la cererea de suspendare a judecării cauzei, s-a solicitat respingerea acesteia deoarece nu sunt întrunite cerinţele art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală, întrucât este neîntemeiată susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia momentul de la care curge prescripţia dreptului material la acţiune este reprezentat de data 5.05.2014, data comunicării deciziei nr. 22/2014 a Curţii de Conturi.

Recurentul-reclamant a formulat răspunsuri la întâmpinările intimaţilor-pârâţi, prin care a solicitat respingerea argumentelor dezvoltate în cadrul acestora, fiind reiterate criticile expuse în cererea de recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, iar la 28 februarie 2020, intimaţii-pârâţi A. şi C. au formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a prorogat discutarea excepţiei nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât B. prin întâmpinare. Totodată, a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, acesta fiind preschimbat din oficiu la 3 noiembrie 2020.

La termenul din 3 noiembrie 2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât B., prin întâmpinare, precum şi cererea privind suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., formulată de recurentul-reclamant, potrivit celor reţinute în practicaua hotărârii.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge recursul ca nefondat, reţinând următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare invocat, recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 2528 C. civ., în condiţiile în care termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune a început să curgă ulterior comunicării Deciziei Curţii de Conturi.

Recurentul-reclamant îşi fundamentează raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă ulterior comunicării Deciziei Curtii de Conturi, dată la care a demarat procedurile interne pentru determinarea prejudiciului şi stabilirea persoanelor responsabile, fiind emisă decizia nr. 134/04.05.2017 în baza căreia Consiliul de Supraveghere a aprobat angajarea răspunderii membrilor Directoratului, susţinând că acesta este momentul la care a cunoscut paguba si persoanele responsabile de producerea prejudiciului.

Arată recurentul că, prin decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată într-un recurs în interesul legii, instanţa supremă a stabilit că actul de control al Curţii de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, deşi recurentul înţelege să invoce decizia nr. 19, pronunţată la 3 iunie 2019 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, acesta o interpretează greşit.

Astfel, prin această decizie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia RIL nr. 19/2019 fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-RIL nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

În considerentele deciziei s-a mai reţinut că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, precum şi că a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.

Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispoziţiile art. 1528 din C. civ.

Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei nici data comunicării deciziei Curţii de Conturi nr. 22/29.04.2014 şi nici data comunicării Raportului de control al Curţii de Conturi.

Astfel, în cazul în care prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de a recupera un prejudiciu, acesta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condiţiile şi împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susţinere echivalând cu invocarea propriei culpe.

Prin urmare, acesta trebuia să cunoască caracterul nelegal al plăţilor făcute ca urmare a aplicării deciziilor prin care a fost aprobată efectuarea de cheltuieli cu servicii medicale şi de medicina muncii plătite pentru membrii de familie ai salariaţilor şi ai directoratului din momentul efectuării acestora, astfel încât, în condiţiile în care cursul prescripţiei nu a fost întrerupt sau suspendat, iar termenul de prescripţie general de trei ani calculat de la data efectuării plăţii a fost depăşit în raport de data formulării cererii de chemare în judecată, criticile recurentului-reclamant care vizează greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune sunt nefondate.

În cauză, aspectul nelegal al plăţii a fost cunoscut de reclamant anterior controlului Curţii de Conturi, astfel încât nu se poate afirma că dreptul la acţiune pentru recuperarea sumelor s-a născut la o altă dată decât cea la care s-au efectuat plăţile privind serviciile medicale de care au beneficiat membrii de familie ai salariaţilor şi ai directoratului. Reclamantul nu se poate apăra prin invocarea propriei culpe, câtă vreme a avut la dispoziţie toate elementele necesare exercitării dreptului la acţiune cu mult înainte de controlul efectuat de Curtea de Conturi, aşa încât o eventuală pasivitate a acestuia a fost asumată în deplină cunoştinţă de cauză.

Înalta Curte reţine că în privinţa prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, legiuitorul stabileşte regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ.

Stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă se determină prin raportare la dispoziţiile art. 2528 C. civ.

Conform acestui text de lege, "(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri".

Acest text de lege instituie două momente alternative în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie, în cazul acţiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractele de mandat încheiate de cei trei pârâţi cu societatea.

Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv.

Cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Recurentul-reclamant îşi fundamentează motivul de recurs pe concluzia că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la data la care a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Ca atare, recurentul se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracţie că art. 2528 alin. (1) C. civ. reglementează şi un moment obiectiv, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie extinctivă.

Termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plăţii, când recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cei care răspund de ea, conform art. 2528 alin. (1) C. civ.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul Roman De Contragarantare S.A.

Constatând culpa procesuală a recurentului în declanşarea litigiului de faţă, în raport cu cererile formulate de intimaţii-pârâţi, urmează a se face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga pe reclamantul Fondul Roman de Contragarantare S.A. la plata sumei de 11.900 RON către fiecare dintre intimaţii-pârâţi A. şi C., precum şi la plata sumei de 1.500 RON către intimatul-pârât B., reprezentând cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 484/A din 19 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant Fondul Roman de Contragarantare S.A. să achite intimaţilor-pârâţi A. şi C. câte 11.900 RON, reprezentând cheltuieli de judecată şi intimatului-pârât B. suma de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.