Insurance claim limitation period under Decree 167/1958 and effect of partial payment on prescription interruption

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Brăila la data de 12.12.2013 sub nr. x/2013 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A. Bucureşti şi S.C. C. S.A. Bucureşti, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 60.000 euro, a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi până la momentul plăţii, la cursul euro la momentul plăţii efective, sume rezultate din asigurarea încheiată de S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., conform poliţei sr. B nr. 177502/26.01.2011 precum şi din contractul subsecvent de servicii nr. x/28.01.2011.

Prin sentinţa civilă nr. 219/13.03.2014 pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia aI civilă în dosarul nr. x/2013 a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzeiîn favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2014, care prin încheierea nr. 436/15.05.2014 a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 16 octombrie 2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. S.A. Bucureşti şi S.C. C. S.A. Bucureşti, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 60.000 euro, a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi până la momentul plăţii, la cursul euro de la momentul plăţii efective, sume rezultate din asigurarea încheiată de S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., conform poliţei seria x nr. x/26.01.2011, precum şi din contractul subsecvent de servicii nr. x/28.01.2011. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2199, cu referire la art. 2227 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 42 din 11 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Brăila şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 6 aprilie 2015 sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4274 din 14 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei S.C. B. S.A. şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de A. împotriva acestei pârâte ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă, calitatea de pârâtă în cauză având-o S.C. B. S.A.. Totodată, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a fost respinsă acţiunea ca prescrisă, fiind obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 3720 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 1052 din 14 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 4274/14.07.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A., a fost anulată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1281 din 25 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 s-a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a S.C. B. S.A., s-a constatat că în cauză are calitate de pârâtă S.C. B. S.A.. Totodată, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., s-a respins excepţia prescripţiei ca neîntemeiată şi s-a admis cererea, astfel cum a fost precizată. Au fost obligate pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. B. S.A., în solidar, la plata către reclamant a sumei de 60.000 de euro, cu titlu de indemnizaţie de asigurare. Au fost obligate pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. B. S.A., în solidar, la plata către reclamant a penalităţilor de 0.1% pe zi întârziere începând cu data de 30.01.2012 şi până la data plăţii. De asemenea, au fost obligate pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. B. S.A., în solidar, la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.131,1 RON, reprezentând taxă de timbru în valoare de 6.231,1 RON şi onorariu de avocat de 4.900 de RON. Au fost obligate pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. B. S.A., în solidar, la plata sumei de 6.233,76 RON către contul rezervat plăţii taxelor de timbru al unităţii administrativ teritoriale în care reclamantul îşi are domiciliul, respectiv Brăila.

Prin decizia civilă nr. 2389 din 19 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis apelul declarat de apelantele - pârâte S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1281 din 25 aprilie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.. S-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins acţiunea ca prescrisă. Au fost păstrate dispoziţiile sentinţei atacate cu privire la celelalte excepţii soluţionate. S-a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată a apelantelor-pârâte şi a fost obligat intimatul-reclamant la plata către acestea a sumei de 8.364,12 RON, cu acest titlu.

În ceea ce priveşte greşita respingere de către instanţa de fond a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, Curtea a constatat că aceasta este nefondată, prin indicarea şi individualizarea concretă a unei liste a prepuşilor care intră sub ocrotirea juridică a dispoziţiilor contractuale negociate de minister fiind evident că aceştia pot fi beneficiarii asigurării, în cazul îndeplinirii situaţiei asigurate. Îndeplinirea sau nu a cazului asigurat invocat este însă o situaţie de fond, pentru dobândirea calităţii procesuale fiind suficientă identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios; or, în speţă, reclamantul a afirmat tocmai producerea uneia dintre aceste circumstanţe, acest aspect legitimând constatarea calităţii sale procesuale active.

Referitor la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Curtea a considerat apelul fondat, soluţia primei instanţe fiind greşită. Astfel, în speţă, faţă de data naşterii dreptului este aplicabil regimul juridic al Decretului 167/1958. Sub imperiul Decretului 167/1958 dispoziţiile în materie de prescripţie extinctivă, cu privire la momentele de început ale curgerii termenelor şi durata acestora erau supuse unui regim juridic imperativ de ordine publică, aşa cum arăta expres art. 1 alin. (3) din Decretul167/1958 "clauza care se abate de la reglementarea legala a prescripţiei este nulă"; în aceste condiţii, părţile nu puteau deroga de la durata legală a termenului de prescripţie, fiind de altfel fără relevanţă că beneficiarul (reclamantul) nu a participat la negocierea şi încheierea contractului.

Or, a reţinut Curtea, conform art. 3 alin. (2) din Decretul 167/1958:

"Prin derogare de la dispoziţiile alineatului precedent în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare". Cum în mod evident în această asigurare obligaţiile n-au devenit exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare, iar prevederea legală în sensul termenului de 2 ani este imperativă de ordine publică, este evident că termenul de prescripţie aplicabil este cel de 2 ani.

Acest termen a început să curgă la data de 28.02.2011 şi, termenul fiind pe ani, s-a împlinit la 28.02.2013, cu mult înainte de data formulării cererii de chemare în judecată, la 15.10.2014.

În ceea ce priveşte susţinerea că prescripţia a fost întrerupetă prin plată parţială, instanţa de apel a reţinut că art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul 167/1958 vorbeşte de recunoaşterea dreptului a cărui acţiune seprescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia însă plata nu a fost făcută de pârâtă cu titlu de plată parţială a obligaţiei invocate în speţă, decurgând din art. 9.4. din contract, ci cu titlu de plată integrală a alteiobligaţii, decurgând din art. 9.5 raportat la 9.3 din contract.

La data de 22 aprilie 2019, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2389 din 19 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi, constatând că dreptul material la acţiune nu este prescris, să se dispună trimiterea cauzei spre competentă soluţionare aceleiaşi instanţe pentru judecarea apelului promovat împotriva sentinţei civile nr. 1281 din 25.04.2018 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că dreptul material la acţiune nu este prescris, raportat la dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, în speţa dedusă judecăţii fiind vorba despre o prescripţie începută, dar neîmplinită la data intrării în vigoare a noului C. civ.

S-a susţinut că termenul de prescripţie este de 2 ani şi, având în vedere că riscul asigurat a avut loc la data de 28 februarie 2011, însă dreptul material la acţiune nu s-a stins la data de 28 februarie 2013 deoarece la data de 30 ianuarie 2012 s-a efectuat o plată parţială de către intimată, ceea ce a întrerupt cursul prescripţiei, devenind incidente dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la întreruperea cursului prescripţiei şi, respectiv, dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ.

S-a mai învederat că, la data de 12 decembrie 2013, în cadrul termenului de prescripţie, reclamantul a formulat o primă cerere de chemare în judecată prin care a solicitat aceleaşi pretenţii ca şi în cauza dedusă judecăţii.

Prin încheierea nr. 436/15.05.2014 pronunţată în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, cererea de chemare în judecată a fost anulată ca urmare a neîndeplinirii de către reclamant a obligaţiilor stabilite de acea instanţă. Acest aspect a fost de altfel reţinut şi de instanţa de apel, numai că nu a fost verificat şi termenul la care această hotărâre judecătorească a rămas definitivă pentru că, raportat la dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ. şi art. 204 din Legea nr. 71/2011 se putea observa că dreptul material la acţiune nu era prescris.

În opinia recurentului, având în vedere dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., ceea ce ar fi trebuit să verifice instanţa de apel era dacă cererea introductivă de instanţă a fost depusă în termenul de 6 luni de la momentul rămânerii definitive a încheierii nr. 436/15.05.2014 pronunţată în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x 0/3/2014 al Tribunalului Bucureşti şi nu doar să reţină în practică faptul că prin această încheiere s-a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamant şi înregistrată sub nr. x/2014 la Tribunalul Bucureşti.

La data de 24 iulie 2019, intimatele-pârâte S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală, raportat la faptul că instanţa de apel a aplicat în mod corect normele de drept material în concordanţă cu natura cauzei.

În esenţă, s-a susţinut că, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, în cauză este aplicabil termenul de prescripţie prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia "În raporturile de asigurare, termenul de prescripţie este de 2 ani", iar potrivit art. 7 "prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ. însă părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 31 martie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2389 din 19 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. Totodată, s-a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, la termenul din 3 noiembrie 2020, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din această perspectivă, recurentul a susţinut că, în mod greşit, a fost soluţionată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune având în vedere, pe de o parte, faptul că pârâta a efectuat o plată parţială a sumei pretinse, prin urmare a avut loc întreruperea prescripţiei iar, pe de altă parte, au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a din noul C. civ.

Criticile sunt nefondate, instanţa de apel reţinând în mod corect că litigiului îi sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, sub aspectul regulilor instituite de acest act normativ.

Acest aspect rezultă în mod expres din dispoziţiile Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. Astfel, potrivit art. 201 din acest act normativ, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Contractul de asigurare a fost încheiat la 26 ianuarie 2011, data la care era în vigoare Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În ceea ce priveşte contractul care a generat litigiul, potrivit art. 146 al Legii nr. 71/2011, contractul de asigurare este supus legii în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare, a certificatului de asigurare ori a notei de acoperire, după caz.

Potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.

Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, în conformitate cu prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 dacă este voluntară, neîndoielnică, pură şi simplă, nefiind afectată de nicio condiţie sau rezervă din partea autorului ei.

Recurentul a susţinut că plata efectuată de pârâtă la 30.01.2012 are aptitudinea de a întrerupe prescripţia întrucât reprezintă o plată parţială, însă această calificare nu a fost reţinută de instanţa de apel întrucât plata nu a fost făcută de pârâtă cu titlu de plată parţială a obligaţiei invocate în speţă, ci cu titlu de plată integrală a altei obligaţii, decurgând din art. 9.5 raportat la 9.3 din contract, ca atare nu reprezintă un act de recunoaştere în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere că plata efectuată de pârâtă la 30.01.2012 nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 pentru a fi act de recunoaştere, rezultă că nu a întrerupt cursul prescripţiei, aspect reţinut corect de către instanţa de apel.

Nu vor fi reţinute nici criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a din noul C. civ.

Deşi conform art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, prin art. 204 din acelaşi act normativ, legiuitorul a prevăzut cu titlu de excepţie că dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ.

Potrivit art. 2.539 alin. (2) C. civ., prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotarâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotarârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere sa fie admisă.

Astfel cum rezultă din actele dosarului, recurentul a introdus la data de 12 decembrie 2013 o acţiune identică cu cea care formează obiectul prezentului dosar, care însă a fost anulată prin încheierea nr. 436/15.05.2014 pronunţată în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, ca urmare a neîndeplinirii de către reclamant a obligaţiilor stabilite de acea instanţă.

Cererea de chemare în judecată ce formează obiectul litigiului a fost introdusă la 16 octombrie 2014 ceea ce, raportat la data pronunţării încheierii nr. 436/15.05.2014, respectă termenul de 6 luni prevăzut de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ.

Motivul care împiedică aplicarea acestui text de lege este acela că prima acţiune, finalizată cu încheierea nr. 436/15.05.2014 pronunţată în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, a fost formulată cu depăşirea termenului de prescripţie de 2 ani.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Decretul 167/1958:

"Prin derogare de la dispoziţiile alineatului precedent (care indicau termenul general de 3 ani, n.n.), în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare". Cum obligaţiile n-au devenit exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare, iar prevederea legală în sensul termenului de 2 ani este, în concepţia vechiul C. civ., de ordine publică (nesusceptibilă de modificare prin convenţii private), termenul de prescripţie aplicabil este cel de 2 ani.

Termenul de prescripţie privind dreptul material la acţiune a început să curgă la data producerii evenimentului asigurat respectiv, 28.02.2011 iar cum termenul este calculat pe ani, acesta s-a împlinit la 28 februarie 2013, cu mult înainte de data formulării primei cereri de chemare în judecată, respectiv 12 decembrie 2013.

Astfel, în cauză nu a operat întreruperea termenului de prescripţie pentru motivul special reglementat de art. 2539 alin. (2) teza a II-a din noul C. civ., susţinerile recurentului pe acest aspect fiind nefondate, atâta timp cât prima cerere de chemare în judecată a fost introdusă cu depăşirea termenului de prescripţie.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2389 din 19 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2389 din 19 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.