Civil delictual liability for erroneous EU funding eligibility: appeal dismissed, damages award upheld

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE - AGENŢIA PENTRU FINANŢAREA INVESTIŢIILOR RURALE şi CENTRUL REGIONAL DE PLĂŢI PENTRU FINANŢAREA INVESTIŢIILOR RURALE ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi aceştia la plata sumei de 202.455 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a rezilierii contractului de finanţare din 30 aprilie 2014 încheiat cu Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale; să fie obligaţi pârâţii la plata dobânzilor legale aferente debitului principal, calculate de la data de 28 decembrie 2015 şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 241 din 29 iunie 2017 Tribunalul Satu Mare respinge atât excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cât şi acţiunea.

Prin decizia nr. 138/C/2018 din 24 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal este admis apelul reclamantei, schimbându-se în parte sentinţa primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâţilor la plata sumei de 202.455 RON reprezentând despăgubiri, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data rămânerii definitive a deciziei şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată, fiind menţinută în rest.

Împotriva deciziei din apel declară recurs pârâtul MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE - AGENŢIA PENTRU FINANŢAREA INVESTIŢIILOR RURALE. Recursul a fost iniţial înregistrat pe rolul secţiei I a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie iar prin încheierea nr. 1725 din 9 octombrie 2019 a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii, declinându-se competenţa de soluţionare în favoarea secţiei a II-a Civile.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (3) a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care a fost comunicat părţilor, iar în şedinţa din camera de filtru din 4 martie 2020 recursul a fost admis în principiu, fixându-se termen pentru judecare în şedinţă publică.

La data de 20 iulie 2020 numiţii B., C. şi D. au depus la dosarul cauzei cereri de intervenţie accesorie în sprijinul recurentului pârât, solicitând instanţei să constate că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 61 şi următoarele din C. proc. civ. şi să dispună introducerea lor în cauză în calitate de intervenienţi. Urmare a admiterii cererilor de intervenţie se solicită de către cei trei intervenienţi admiterea recursului formulat de MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE - AGENŢIA PENTRU FINANŢAREA INVESTIŢIILOR RURALE şi casarea deciziei atacate, cu rejudecarea cauzei.

În şedinţa publică din 14 octombrie 2020 au fost admise în principiu cererile de intervenţie accesorie.

Recurenta, prin cererea de recurs, invocă un singur motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor legale care reglementează antrenarea răspunderii civile delictuale coroborate cu cele care reglementează acordarea fondurilor nerambursabile prin FEADR.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta susţine că în cauză nu există faptă ilicită întrucât cererea de chemare în judecată şi modalitatea în care reclamanta a înţeles să introducă această cerere reprezintă o eludare a normei legale, respectiv modalitatea în care o societate care a avut încheiat un contract de finanţare comunitară poate solicita despăgubiri.

Arată recurenta că, deşi cererea de chemare în judecată a avut drept temei răspunderea civilă delictuală, în cauză, punctul de plecare îl reprezintă contractul de finanţare încheiat în baza unei proceduri specifice de verificare între părţi, fiind vorba despre un contract administrativ guvernat de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, precum şi de dispoziţii legale speciale aplicabile în materia obţinerii şi utilizării fondurilor europene.

Astfel, în opinia recurentei, intimata reclamantă, pentru a obţine despăgubirile solicitate, trebuia să urmeze procedura prevăzută de O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene (...). Potrivit acestui act normativ societatea reclamantă avea obligaţia să atace presupusele acte vătămătoare (procesul-verbal de constatare, decizia de soluţionare a contestaţiei şi notificarea emisă) prin sesizarea instanţei de contencios administrativ competentă, în sensul anulării în tot sau în parte a acestora, precum şi repararea pagubei cauzate.

Se invocă şi dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora în cazul în care persoana care a solicitat anularea actului administrativ nu a formulat şi cerere de despăgubiri poate formula această cerere tot la instanţa de contencios administrativ într-un anumit termen stabilit.

În opinia recurentei cererea de despăgubiri întemeiată pe acte, contracte sau operaţiuni administrative este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care a fost admisă cererea îndreptată împotriva actului administrativ, acţiunea în despăgubiri fiind o latură intrinsecă a litigiului administrativ.

Se susţine că în situaţia în care nu se dovedeşte nelegalitatea actului administrativ emis în executarea legii, nu se poate face dovada faptei ilicite.

În subsidiar, recurenta susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, niciuna dintre cele patru condiţii nefiind îndeplinită.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Intimata reclamantă a solicitat obligarea recurentei pârâte la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a rezilierii unui contract de finanţare încheiat cu aceasta din urmă în anul 2014 în vederea obţinerii unui sprijin financiar pentru achiziţionarea de utilaje.

În baza contractului de finanţare încheiat între recurentă, în calitate de autoritate contractantă şi intimată, în calitate de beneficiar, aceasta din urmă începe procedurile de achiziţii utilaje şi încheie un contract la 5 decembrie 2014 cu o societate comercială prin care cumpără trei utilaje, pentru care este achitat un avans.

După ce la data de 27 martie 2015 recurenta îi avizează dosarul de achiziţie bunuri, intimata formulează cerere de plată a primei tranşe potrivit contractului de finanţare, ocazie cu care, procedând la reverificarea criteriilor de eligibilitate şi selecţie, recurenta constată că intimata a fost punctată în mod eronat la unul dintre criteriile de selecţie, iar după recalcularea punctajului se constată că proiectul acesteia nu ar fi putut benefica de finanţare, dacă această eroare ar fi fost sesizată de la început.

Cu această ocazie recurenta întocmeşte un proces-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, emite şi o decizie de soluţionare a contestaţiei formulate de către intimată, acte pe care le comunică acesteia din urmă printr-o notificare emisă în 2 decembrie 2015 şi în baza căreia contractul de finanţare încetează.

Potrivit reţinerilor făcute de instanţa de apel şi necontestate de către recurentă, neregula sesizată în declararea eronată a eligibilităţii proiectului a intervenit la momentul analizării documentaţiei aferente cererii de finanţare, analiză care s-a făcut cu nerespectarea procedurilor legale de către intervenienţii din prezenta cauză, în calitate de funcţionari însărcinaţi în acest sens, nefiind imputată intimatei vreo culpă în privinţa modului în care a întocmit cererea de finanţare şi documentaţia aferentă. Proiectul a fost declarat ca fiind unul eligibil tocmai pentru că nu au fost respectate prevederile legale de către funcţionarii recurentei.

Intimata, beneficiarul declarat eronat eligibil, nu a mai primit rambursarea fondurilor solicitate, însă aceasta are dreptul la dezdăunare pentru cheltuielile efectuate în baza contractului de finanţare anulat din culpa cocontractantului său.

În esenţă recurenta susţine că acţiunea în răspundere civilă delictuală formulată de către intimata reclamantă este inadmisibilă întrucât trebuia urmată calea prevăzută de legea contenciosului administrativ, atât pentru contestarea actului cât şi pentru obţinerea de despăgubiri. Aceleaşi susţineri se regăsesc şi în cuprinsul celor trei cereri de intervenţie accesorie.

Cu ocazia acordării cuvântului pe recurs, precum şi prin notele scrise depuse la dosar, recurenta invocă un nou motiv de recurs care nu se regăseşte în cererea de recurs şi mai mult, aceste susţineri se constată că nu au fost invocate niciodată în faţa instanţelor de fond până în acest moment.

Prin acest nou motiv recurenta solicită instanţei de recurs să constate că intimata a reziliat contractul de furnizare echipamente cu o lună înainte ca acesteia să i se comunice oficial poziţia asupra retragerii finanţării acordate, deci această reziliere nu s-a datorat culpei recurentei.

Această susţinere a recurentei nu poate fi primită pe de-o parte pentru că nu constituie un veritabil motiv de casare care să fie încadrat în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind în realitate o critică de netemeinicie, care vizează probatoriile administrate în cauză, situaţia de fapt, motiv care nu poate fi analizat în cadrul unui recurs.

Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Recurenta nu s-a aflat în niciuna dintre ipotezele prevăzute de textul de lege arătat astfel încât să determine analizarea susţinerilor sale ca şi un motiv de recurs veritabil.

Susţinerile recurentei cu privire la modalitatea în care intimata reclamantă solicită despăgubiri în baza unui contract de finanţare comunitară, nu pot fi primite.

De reţinut este faptul că intimata reclamantă nu a contestat niciodată cele trei acte administrative emise de către recurentă (procesul-verbal de constatare a neregulilor, contestaţia administrativă şi notificarea prin care intimata, în calitate de beneficiară, a fost înştiinţată despre încetarea contractului de finanţare) întrucât consemnările cuprinse erau cele reale, astfel încât aceasta nu avea motive pentru care să solicite anularea actelor.

Cele trei acte administrative la care face referire recurenta sunt ulterioare comiterii faptei culpabile de către angajaţii acesteia (neglijenţa în analiza documentelor depuse de către intimată) şi acestea au fost emise în scopul remedierii greşelii comise anterior, greşeală comisă de însuşi emitentul acestor acte.

Intimata nu a solicitat să primească suma de care ar fi trebuit să beneficieze în baza contractului de finanţare şi în considerarea căruia a încheiat, ulterior, un contract de achiziţii de utilaje, ci solicită să primească despăgubiri pentru prejudiciul reprezentat de sumele de bani achitate în baza acestui din urmă contract şi pe care nu le mai poate recupera întrucât s-a aflat în imposibilitate de a achita diferenţa de preţ.

Legea contenciosului administrativ reglementează procedura jurisdicţională pe care o vor urma persoanele vătămate într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumite de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu au primit niciun răspuns în termenul prevăzut. Doar aceste persoane pot sesiza instanţa de contencios administrativ competentă pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului ori repararea pagubei cauzate şi eventual, reparaţii pentru daune morale (art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ).

Intimata reclamantă a formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală pe care instanţa de apel a admis-o în mod corect, constatând că în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor prevăzute de lege, condiţii care au fost analizate.

Înalta Curte reţine că intimata-reclamantă nu se află în ipotezele prevăzute de legea specială, temeiul acţiunii sale fiind răspunderea civilă delictuală, formă de răspundere care nu este condiţionată de formularea în prealabil a unei acţiuni în anularea actului administrativ.

Faţă de cele mai sus arătate în temeiul art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat reţinând că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut în cauză.

Având în vedere caracterul accesoriu al celor trei cereri de intervenţie, cereri care au fost formulate pentru sprijinirea apărărilor recurentei, aceste cereri vor primi aceeaşi dezlegare ca şi cererea de recurs, în sensul respingerii lor.

Referitor la cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată de către intimată, cerere formulată prin întâmpinarea depusă, urmează a fi respinsă întrucât nu a fost depus niciun înscris care să justifice ori să facă dovada acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE - Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale împotriva deciziei nr. 138/C/2018 din 24 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., privind obligarea recurentului-pârât MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE - Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 octombrie 2020.