Civil liability for failure to secure environmental permit: mischaracterization of contractual price as tortious damage in highway project documentation dispute

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 577 din 1 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.. în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România ca nefondată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta invocă doar răspunderea civilă delictuală a pârâtei prevăzută de art. 998 - 999 din vechiul C. civ., respectiv săvârşirea de către pârâtă a unei fapte ilicite constând în nerespectarea de către pârâtă a unei obligaţii legale de a concepe întregul proiect de investiţie, inclusiv a caietului de sarcini, al autostrăzii Târgu Mureş - Iaşi - Ungheni în aşa fel încât să nu facă imposibilă obţinerea acordului de mediu de către reclamantă.

Obţinerea acordului de mediu a fost prevăzută ca o obligaţie de executat în sarcina reclamantului conform Contractul de servicii nr. x din 3 februarie 2010 având ca obiect elaborarea documentaţiei pentru Studiul de Fezabilitate şi liste de cantităţi pentru obiectivul de investiţie Autostrada Târgu Neamţ - Ungheni, reprezentând parte (sectorul 3) a proiectului autostrăzii Târgu Mureş - Iaşi - Ungheni.

Neobţinerea acestui aviz ar fi cauzat imposibilitatea reclamantului de a factura restul de 40% din preţul ce trebuia plătit de către pârâtă dacă reclamantul şi-ar fi îndeplinit toate obligaţiile şi ar fi fost în măsură să predea proiectul. Imposibilitatea de realizare a proiectului din culpa pârâtei i-a produs un prejudiciu constând în neîncasarea restului de preţ ce ar fi fost datorat. De asemenea, s-a mai arătat că neobţinerea avizului de mediu ar fi fost cauzată de împărţirea greşită de către pârâtă în trei secţiuni a proiectului autostrăzii şi respectiv de nestabilirea de către pârâtă a punctului de trecere la graniţa cu Republica Moldova.

Aşadar - a reţinut prima instanţă - o pretenţie întemeiată pe o răspundere delictuală, dar care, în realitate, nu şi-ar putea avea temei decât în contract, nu ar putea fi primită.

Împotriva sentinţei civile nr. 577 din 1 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat apel A.. care a fost respins prin decizia civilă nr. 447A din 13 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 447A din 13 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs A..

În motivarea cererii de recurs recurenta după prezentarea succintă a situaţiei de fapt a arătat că: 1. instanţa a încălcat atribuţiile puterii judecătoreşti prin invocarea unor prevederi legale inaplicabile în prezenta cauză (art. 488 pct. 4 C. proc. civ.); 2. decizia recurată încalcă regulile de procedură, respectiv art. 22 alin. (4), în sensul că nu a pus în discuţia părţilor schimbarea temeiului juridic al cauzei, art. 14 alin. (4), (5) şi (6) C. proc. civ. în sensul că au fost încălcate principiile contradictorialităţii, oralităţii, art. 9 principiul disponibilităţii (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.); 3. decizia recurată este lacunară şi nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.); 4. instanţa de apel a încălcat normele de ordine publică în materia aplicării în timp a legii civile - art. 6 alin. (1) şi (2) noul C. civ. şi a normelor privind repararea prejudiciului - art. 998 C. civ. (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Intimata Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat tardivitatea recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În prezenta cauză a fost întocmit raportul în temeiul art. 493 alin. (1)-(3) care a fost comunicat părţilor în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În şedinţa publică din 1 iulie 2020 a fost respinsă excepţia tardivităţii invocată de intimată faţă de data comunicării deciziei recurate, respectiv 15 aprilie 2019 şi data la care a fost înregistrat recursul, 14 mai 2019.

La aceeaşi dată a fost admis în principiu recursul declarat de A.. şi s-a acordat termen pentru soluţionare la 30 septembrie 2020.

Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de motivele de recurs invocate şi apărările formulate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit art. 488 pct. 4 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Acest motiv de casare are în vedere depăşirea de către judecători a atribuţiilor conferite prin lege, incursiunea lor în domeniul puterii legislative sau a puterii executive în dauna ordinii constituţionale sau a interesului public.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti ci a motivat în funcţie de motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia. Faptul că instanţa de apel a făcut distincţie între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală nu înseamnă că a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, dimpotrivă rezultă că această distincţie a fost făcută prin raportare la pretenţiile formulate de către reclamantă.

Art. 488 pct. 5 C. proc. civ. prevede că, se poate cere casarea unei hotărâri când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea.

Motivul de casare prevăzut în punctul 5 al art. 488 C. proc. civ. cuprinde cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Din această perspectivă recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat principiile rolului activ al judecătorului (art. 22 alin. (4), contradictorialităţii şi oralităţii (art. 14 alin. (4), (5) şi 6), disponibilităţii (art. 9) realizând o denegare de dreptate (art. 5).

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că recurenta nu se poate prevala de încălcarea dispoziţiilor legale menţionate deoarece instanţa de apel a constatat că prima instanţă a fost învestită cu o cerere în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală conform art. 998 - 999 C. civ. şi tocmai invocarea răspunderii civile delictuale potrivit voinţei A.. a fost motivul principal al soluţiei de respingere a cererii pronunţate prin sentinţa apelată.

Nu este lipsit de relevanţă a sublinia în acest context că în motivele de apel la punctul V apelanta A.. conchide că sunt îndeplinite condiţiile legale privind atragerea răspunderii civile delictuale a CNADNR.

De asemenea, Înalta Curte reţine că deşi prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, A.. nu a invocat prin cererea de apel nerespectarea principiului rolului activ al judecătorului, în sensul că instanţa avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor calificarea juridică a cererii, critica respectivă fiind invocată direct prin cererea de recurs.

Aşadar, instanţa de apel nu a realizat o denegare de dreptate, şi nici nu a încălcat principiile rolului activ judecătorului, contradictorialităţii, oralităţii, disponibilităţile întrucât aceasta a judecat în limitele investirii, părţile fiind legal citate, iar apelanta A.. prin avocat a pus concluzii scrise şi orale în susţinerea apelului.

În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la faptul că decizia recurată este lacunară şi nu cuprinde motivele pe care se sprijină încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte o va înlătura pentru motivele ce urmează a fi arătate.

Potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă că viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii, şi anume, lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că aceasta satisface cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat convingerea instanţei, în sensul că în cauză nu este aplicabilă instituţia răspunderii civile delictuale.

Decizia recurată cuprinde argumentele care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, aceste argumente fiind prezentate într-o manieră concisă şi clară, instanţa de apel raportându-se la răspunderea civilă delictuală potrivit voinţei apelantei-reclamante.

Faptul că silogismul juridic al instanţei de apel privind modalitatea prin care aceasta a argumentat soluţia nu corespunde cu raţionamentul recurentei, nu înseamnă că este aplicabil art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte va înlătura şi criticile recurentei referitoare la încălcarea normelor de ordine publică în materia aplicării în timp a legii civile (art. 6 alin. (1) şi (2) din C. civ. şi a art. 998 din vechiul C. civ.,încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Doctrina a statuat că textul are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă în litera sau în spiritul lor, fie le aplică în mod greşit.

Din această perspectivă rezultă fără echivoc că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din C. civ. care se referă la aplicarea în timp a legii civile şi nici dispoziţiile art. 998 din vechiul C. civ. care reglementează repararea prejudiciului.

Din considerentele deciziei recurate reiese că instanţa de apel a analizat raportul juridic încheiat între părţile litigante sub imperiul C. civ. de la 1864, motivând că răspunderea civilă delictuală nu este incidentă în raporturile dintre părţi prin raportare la pretenţiile formulate - 40% din preţul contractului, care este însă datorat de achizitor numai în condiţiile art. 18 din convenţia părţilor - pentru că se opun dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că pentru pretenţiile eventual create ca urmare a unei conduite ilicite a cocontractantului în etapa precontractuală persoana care se consideră vătămată are deschisă calea acţiunii în despăgubire pe tărâm delictual, însă cu condiţia dovedirii prejudiciului efectiv creat ca urmare a faptei ilicite imputate, care nu se poate identifica cu însuşi preţul contractului.

Aşadar, în mod corect a reţinut instanţa de apel că prejudiciul ca cerinţă a răspunderii civile delictuale nu este îndeplinită în cauză, deoarece în realitate, prejudiciul invocat este reprezentat de preţul contractual şi nu de o pagubă patrimonială generată de conduita cocontractantului în etapa prealabilă încheierii contractului.

Având în vedere considerentele arătate, coroborate cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A.. împotriva deciziei civile nr. 447A/2019 din 13 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 28 octombrie 2020.