Jurisdiction over post-annulment tax damages: civil delictual liability versus administrative jurisdiction

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal la februarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin B. împreună cu C., în calitate de administrator al S.C. A. S.R.L. şi deţinător de părţi sociale la această societate, a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Craiova şi Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: a) obligarea pârâţilor la plata cu titlu de despăgubiri a sumei totale de 4.292,254 RON (reprezentând prejudiciu reprezentat de pierderea afacerii, în cuantum de 2.562.671 RON şi profitul nerealizat în cuantum de 1.729.583 RON) prejudiciu cauzat reclamantelor prin fapta ilicită a pârâţilor.

Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 62/2020 din 15 mai 2020 a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Gorj, secţia Civilă, constatând că în cauză, raportul juridic dedus judecăţii are natură civilă, astfel încât competenţa de soluţionare a litigiului aparţine instanţei de drept comun, respectiv Tribunalul Gorj, secţia Civilă, raportat la valoarea obiectului cererii (4.292.254 RON) şi la sediul pârâtelor, potrivit art. 95 pct. 1 raportat la art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 112 alin. (1) raportat la art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă la 4 iunie 2020, sub dosar nr. x/2020.

Prin sentinţa nr. 117/2020 din 15 septembrie 2020, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de reclamante şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, luând în considerare faptul că, pretenţiile reclamantelor derivă din efectele produse de acte administrative-fiscale desfiinţate sau contestate care, sunt peste valoarea prag de 3.000.000 RON prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, sens în care a apreciat că, competenţa de soluţionare a litigiului în primă instanţă revine Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă şi Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 7 octombrie 2020, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între instanţele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Gorj, secţia a II-a civilă.

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii formulate, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin B. împreună cu C., în calitate de administrator al S.C. A. S.R.L. şi deţinător de părţi sociale la această societate, au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Craiova şi Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâţilor la plata cu titlu de despăgubiri a sumei totale de 4.292.254 RON (reprezentând prejudiciu reprezentat de pierderea afacerii, în cuantum de 2.562.671 RON şi profitul nerealizat în cuantum de 1.729.583 RON) prejudiciu cauzat reclamantelor prin fapta ilicită a pârâţilor.

În motivare, s-a arătat că la sediul societăţii reclamante au fost demarate controale de către organele fiscale finalizate prin întocmirea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/17.04.2015, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere nr. x/17.04.2015 prin care s-a stabilit în sarcina societăţii o obligaţie fiscală suplimentară în cuantum total de 13.640.127 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată şi impozit pe profit, acte contestate la data 29.05.2015 în procedura prealabilă.

Ulterior, prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 322/02.08.2019 emisă de pârâta ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, s-a decis:

"1. Desfiinţarea parţială a Deciziei de impunere nr. x/17.04.2015, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/17.04.2015, de către organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Gorj, pentru suma de 13.637.567 RON, reprezentând: impozit pe profit în sumă de 3.622.110 RON, TVA în suma de 6.049.934 RON, accesorii aferente în sumă de 3.965.523 RON, urmând ca organul emitent, printr-o altă echipă de inspecţie fiscală decât cea care a încheiat actul desfiinţat, să procedeze la refacerea inspecţiei fiscale, care trebuie să respecte strict perioada fiscală, precum şi considerentele care au condus la desfiinţare, reţinute în motivarea prezentei decizii de soluţionare a contestaţiei.

2. Respingerea ca nemotivată a contestaţiei formulată de A. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. x/17.04.2015, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/17.04.2015, de către organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Gorj, pentru suma de 2.560 RON, reprezentând: impozit pe profit în sumă de 384 RON; TVA în sumă de 574 RON, accesorii în sumă de 1.602 RON."

Societatea reclamantă a solicitat instanţei anularea parţială a pct. 1 din dispozitivul Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 322/02.08.2019, respectiv anularea măsurii refacerii inspecţiei fiscale de către o altă echipă decât cea care a încheiat actul desfiinţat - Decizia de impunere nr. x/17.04.2015.

Prin sentinţa nr. 423 din 22 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, nerecurată potrivit sistemului Ecris, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin această sentinţă s-a stabilit că măsura refacerii inspecţiei fiscale este corectă în raport cu soluţia adoptată în temeiul art. 279 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, faţă de probele administrate şi faţă de cele reţinute de pârâta ANAF în decizia de soluţionare a contestaţiei.

Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, din notele scrise depuse la dosar, precum şi din susţinerile orale formulate în şedinţa de judecată, reclamantele îşi grefează cererea pe faptul că prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 322/02.08.2019 emisă de pârâta ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, s-a admis contestaţia pentru suma totală de 13.640.127 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., "judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire", astfel că, instanţa nu e ţinută în stabilirea competenţei de temeiul juridic, invocat formal de parte, ci determinarea competenţei urmează a se face după calificarea acţiunii deduse judecăţii în raport de cauza juridică a cererii de chemare în judecată.

În speţă, cauza acţiunii reclamantelor asupra căreia instanţa a fost chemată să se pronunţe este aceea de a obţine o hotărâre judecătorească prin care să se dispună repararea prejudiciului pretins a fi fost cauzat reclamantelor prin fapta ilicită a pârâţilor, ca urmare a neexercitării atribuţiilor legale, în mod corespunzător, de către pârâţi, prin obligarea pârâţilor la plata cu titlu de despăgubiri a sumei totale de 4.292.254 RON (reprezentând prejudiciu reprezentat de pierderea afacerii, în cuantum de 2.562.671 RON şi profitul nerealizat în cuantum de 1.729.583 RON).

Susţinând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtelor, reclamantele au invocat în drept, atât dispoziţiile art. 1357 şi art. 1358 din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, cât şi dispoziţiile art. 1 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

"Contenciosul administrativ" este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim."

Prin Decizia nr. 22/24.06.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 22 octombrie 2019, s-a decis că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Din interpretarea coroborată a prevederilor legale arătate, rezultă că repararea pagubei în condiţiile legii contenciosului administrativ este posibilă doar ca urmare a anulării unui act administrativ tipic - art. 8 alin. (1) teza I-a sau asimilat - art. 8 alin. (1) teza a II-a.

Astfel, concluzia care se impune este aceea că, de competenţa instanţelor de contencios administrativ, nu sunt toate litigiile care implică o autoritate publică, ci doar litigiile care privesc acte administrative tipice sau asimilate.

Împrejurarea că fapta ilicită imputată pârâtelor ar consta în nerespectarea unor dispoziţii de drept administrativ şi că pârâtele sunt autorităţi publice nu este de natură a conduce la o altă concluzie, determinarea instanţei competente trebuind să fie făcută în funcţie de obiectul şi de cauza acţiunii, nu în funcţie de calitatea părţilor.

În acest context, se constată că cererea reclamantelor nu se subsumează niciuneia dintre categoriile reglementate în Legea nr. 554/2004 şi nici prin alte legi speciale, pentru ca, astfel, instanţa de contencios administrativ să fie competentă în a soluţiona acţiunea.

Aceasta deoarece, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantele au înţeles să învestească instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având obiect exclusiv patrimonial, reprezentat de solicitarea de obligare a pârâţilor la despăgubiri pentru prejudiciul reprezentat de pierderea afacerii şi profitul nerealizat, prejudiciu cauzat prin fapta ilicită a pârâţilor.

Pentru a învesti legal instanţa de contencios administrativ cu o cerere în despăgubiri, în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta ar trebui să probeze faptul că s-a adresat anterior instanţei de contencios administrativ cu o cerere în anularea actului administrativ vătămător, care să fi fost admisă.

Acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. în anularea parţială a pct. 1 din dispozitivul Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 322/02.08.2019, respectiv anularea măsurii refacerii inspecţiei fiscale de către o altă echipă decât cea care a încheiat actul desfiinţat - Decizia de impunere nr. x/17.04.2015, a fost respinsă prin sentinţa nr. 423 din 22.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, nerecurată.

Astfel, acţiunea în despăgubiri formulată în faţa unei instanţe de contencios administrativ este întotdeauna subsidiară acţiunii în contencios, neintrând în sfera de competenţă a instanţei de contencios soluţionarea unei cereri de chemare în judecată având un obiect exclusiv patrimonial, cum este situaţia în speţă.

Aşadar, raportul juridic care a condus la sesizarea instanţei nu este unul de drept public, ci unul de drept comun - acţiunea reclamantelor având ca obiect plata unor sume, astfel încât soluţionarea unei astfel de cereri intră în competenţa jurisdicţiei de drept comun şi nu a celei de contencios administrativ.

Chiar dacă, din punct de vedere procedural, reclamantele au invocat ca temeiuri de drept dispoziţiile art. 1 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, toate argumentele invocate de reclamante sunt dezvoltate pe condiţiile răspunderii civile delictuale şi sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 1357 şi art. 1358 C. civ.

Prin urmare, în raport cu dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., se constată că reclamantele au dedus judecăţii o acţiune în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, deci un raport de drept civil.

Acţiunile patrimoniale, având ca obiect obligarea unei instituţii publice la plata unei sume de bani sunt de competenţa instanţei de drept comun, atunci când nu se cere şi anularea unui act nelegal, nu se cere cenzurarea refuzului de a emite un act administrativ, ori nu au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea unui contract administrativ.

Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru ca repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ., în acest sens pronunţându-se, prin mai multe decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Aşadar, în condiţiile în care acţiunea dedusă judecăţii vizează angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, iar nu un act administrativ tipic sau asimilat, cadrul procesual în care urmează a fi soluţionată acţiunea reclamantelor este configurat de dreptul comun, competentă material fiind instanţa civilă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. în favoarea Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.