Territorial jurisdiction for labor wage claims: exclusive competence of place-of-work court following plaintiff's choice under alternative jurisdiction

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la 21 august 2019 sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale în cuantum total de 6.400 RON, restante pe lunile iulie respectiv august, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial şi eventualele deplasări.

Prin sentinţa civilă nr. 3/PI din 15 ianuarie 2020, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta A. împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L. Timişoara, având ca obiect pretenţii, în favoarea Tribunalului Mureş.

Analizând excepţia de necompetenţă teritorială, instanţa a reţinut că, potrivit art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii, (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Întrucât domiciliul reclamantei se află în judeţul Mureş, instanţa a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Mureş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş la data de 26 mai 2019, sub acelaşi dosar nr. x/2019.

Tribunalul Mureş, secţia Civilă, prin sentinţa nr. 551/2020 din 21 iulie 2020 a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Timiş, reţinând că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, care se completează cu prevederile Legii nr. 62/2011, în cauză fiind vorba despre un conflict de muncă privind executarea contractului individual de muncă al reclamantei.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Mureş şi Tribunalul Timiş s-a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 21 septembrie 2020, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între instanţele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Timiş.

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii formulate, Înalta Curte constată că prezentul litigiu are ca obiect un conflict de muncă privind executarea contractului individual de muncă al reclamantei A..

În acest context, se reţine că dispoziţiile art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, evocate de Tribunalul Timiş, se completează cu prevederile Legii nr. 62/2011.

Astfel, potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011 "Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal", iar potrivit art. 210 din aceeaşi lege "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Aşadar legiuitorul a stabilit că pentru conflictele individuale de muncă, în situaţia în care reclamantul este angajatul, competenţa teritorială este alternativă, instanţa (tribunalul) la care angajatul reclamant poate să introducă cererea de chemare în judecată putând fi, fie cea în a cărei circumscripţie îşi are acesta domiciliul, fie cea în a cărei circumscripţie îşi are locul de muncă.

Din datele înscrise în contractul individual de muncă şi în cererea de chemare în judecată reiese că reclamanta are domiciliul în Municipiul Târnăveni, judeţul Mureş, iar locul de muncă la sediul angajatorului, în Municipiul Timişoara, judeţul Timiş.

Faţă de dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 Înalta Curte reţine că legiuitorul, în reglementarea competenţei alternative puse la dispoziţia reclamantului-angajat, nu a făcut o distincţie în ce priveşte executarea efectivă a raportului de muncă.

În consecinţă, pentru reţinerea competenţei alternative în raport de care reclamantul are opţiunea alegerii este suficientă indicarea locului de muncă, chiar dacă serviciul nu mai este efectiv prestat.

Prin urmare, faţă de prevederile art. 116 din C. proc. civ., potrivit cărora, "reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente", trebuie observat că reclamanta a uzat de dreptul său de a alege instanţa unde doreşte să îi fie judecată pricina, aceasta alegând dintre cele două instanţe deopotrivă competente instanţa în a cărei circumscripţie se afla locul său de muncă, anume Tribunalul Timiş, astfel că, urmare a alegerii făcute de către reclamantă, competenţa teritorială a devenit exclusivă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Timiş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.