Validity of CHF mortgage clauses reflecting suppletive nominalism principle under EU Directive 93/13/EEC Article 1(2) exclusion

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 2 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa: I) să se constate nulitatea absolută a clauzelor din art. 1.1., 1.4 din condiţiile speciale, art. IV 1, art. VI 1.3.2. (4) din condiţiile generale cuprinse în contractul de credit ipotecar nr. 21436 din 22 aprilie 2008 pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii: (i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; (ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; (iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit; II) să se dispună obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- leu din acea zi; III) să se dispună obligarea băncii la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 1313/2016 din 2 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 866 din 17 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta împotriva sentinţei civile nr. 1313/2016 din 2 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Împotriva deciziei civile nr. 866 din 17 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, reclamanta A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivat de faptul că decizia a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material la care va face referire în continuare.

Conform prevederilor art. 490 alin. (2) C. proc. civ., recurenta menţionează că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat de către completul de filtru, în condiţiile art. 493 alin. (6) din C. proc. civ.

În argumentarea cererii de recurs, recurenta susţine că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material, adică punctul 8 de casare al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Or, raportat la exigenţele deciziei CJUE, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută. Astfel, analiza, în afară de faptul că a fost de-a dreptul haotică, nu respectă nici mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, motiv pentru care se impune casarea hotărârii.

Principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dispoziţia din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece aşa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepţia este de strictă interpretare. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat la alin. (13), teza a II-a că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie".

Analizând excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, prin prisma explicaţiilor de mai sus, rezultă că dispoziţiile directivei nu se aplica clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă) dar, evident, sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive.

In cazul de faţă, principiul nominalismului, aşa cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Mai mult, o asemenea decizie ar expune consumatorii în cauză unei nepermise discriminări faţă de cetăţenii altor state membre UE în care legislaţia respectă acest minim de protecţie.

De altfel, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-a pronunţat inclusiv Curtea Constituţională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

Prin urmare, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Din acest paragraf rezultă o primă consecinţă pentru speţa de faţă şi astfel de litigii, în general. Chiar dacă instanţa constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

In primul rând, instanţa are sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Cerinţa privind redactarea clară şi inteligibilă şi transparenţa clauzei trebuie înţeleasă în mod extensiv, astfel, contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului Ia care se referă clauza respectivă (paragraf 45).

Astfel, contractul trebuia să expliciteze că, în condiţiile în care împrumutatul are veniturile în RON, lună de lună va trebui să cumpere cantitatea necesară de CHF, pentru a achita ratele, iar în condiţiile aceluiaşi venit în RON, capacitatea sa de a cumpăra lunar CHF şi, deci, de a-şi plăti ratele, depinde exclusiv de fluctuaţiile cursului valutar al CHF4. Or, clauzele contestate nu respectă aceste cerinţe, pentru că nu expun în mod transparent cum funcţionează acest mecanism de a restitui creditul în CHF, în condiţiile în care împrumutatul înregistrează venituri în RON.

Informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, privind consecinţele economice ale clauzei pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală.

Mai susţine recurenta, că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esenţială.

Cursul valutar poate fi, într-adevăr, fluctuant, adică crescător sau descrescător. Dar profesionistul şi consumatorul nu se află pe o poziţie de egalitate nici din punct de vedere economic, juridic, tehnic şi de rezervă de timp, nici din punct de vedere informaţional.

Altfel spus, ce îşi poate asuma şi suporta banca, nu îşi poate asuma şi suporta un consumator, în plus, impactul fluctuaţiei de curs valutar asupra profesionistului dintr-un contract de credit este nesemnificativ şi nu prezintă absolut niciun risc, mai ales în condiţiile în care prestaţia acestuia, punerea sumei de bani la dispoziţie, a fost executată dintr-o dată (uno ictu).

Pe de altă parte, consumatorul se confruntă cu posibilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului şi a executării silite, în cazul în care fluctuaţia îl pune în situaţia de a nu-şi putea plăti ratele. Riscul este cu atât mai mare cu cât este suficientă o fluctuaţie semnificativă de curs timp de numai 3 luni consecutive din cele 360 de luni ale contractului, pentru a determina consecinţele de mai sus.

CJUE se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii.

Recurenta, susţine că în mod greşit arată banca-pârâtă că nu putea previziona evoluţia cursului valutar, că nu putea "prevedea imprevizibilul" şi, în consecinţă, nu putea informa consumatorii cu privire la elementele de hazard viitor, acest argument greşit a fost însuşit şi de instanţa de apel.

Potrivit CJUE, banca trebuie să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variaţii de curs şi efectele acestor variaţii.

Atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare.

Aşadar, omisiunea informării şi dezinformarea nu numai că aduc atingere intereselor economice ale consumatorilor, dar sunt şi exemple clare de iresponsabilitate managerială care nu numai că nu trebuie premiate, ci sancţionate deosebit de dur pentru a preveni astfel de comportamente viitoare ale comerciantului în cauză sau comportamente mimetice ale partenerilor săi la jocul concurenţial, care ar putea fi tentaţi şi ei de profit uşor (easy money) şi ultradimensionat.

Imprevizibilitatea unui eveniment nu este o cauză de înlăturare a responsabilităţii civile, contravenţionale sau penale a unui comerciant care vinde produse sau servicii populaţiei. Dimpotrivă, apariţia imprevizibilă a unui pericol generat de consumul sau utilizarea produsului sau serviciului pus pe piaţă de comerciant este chiar declanşatorul obligaţiei de avertizare publică asupra pericolelor produsului sau serviciului pus pe piaţă, obligaţie care îi incumba comerciantului.

În conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit. Aceasta este obligaţia de avertizare, în temeiul căreia consumatorul trebuie avertizat cu privire la măsurile de precauţie pe care trebuie să şi le ia anterior contractului care are ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât şi riscurile potenţiale, excepţionale.

În ceea ce priveşte sancţiunea încălcării obligaţiei de informare şi avertizare, recurenta apreciază că Banca şi-a încălcat în mod evident obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor.

Pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, întrucât suntem în prezenţa unor norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii sunt lovite de nulitate absolută.

Referitor la caracterul abuziv al clauzelor, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În această privinţă, revine instanţei de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13".

În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ, recurenta susţine că a existat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor încă de la încheierea contractului, însă în mod esenţial trebuie reţinut că, în contractele comercianţilor cu consumatorii (şi mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat.

Contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor este funciarmente inegalitară.

Nefiind negociate şi nefiind echilibrate, aceste contracte inegalitare pot degenera în aservirea sau menţinerea în stare de captivitate contractuală a consumatorilor care, atunci când contractează cu comercianţii, se găsesc într-o situaţie juridică de cvadruplă inferioritate - economică, tehnică, juridică şi temporală - în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie determinată de nevoia de a consuma.

In mod principial, CJUE a stabilit că protecţia conferită consumatorului de legislaţia clauzelor abuzive permite judecătorului naţional să aprecieze chiar şi din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Existenţa unui "dezechilibru semnificativ" nu necesită o incidenţă economică semnificativă a costurilor puse în sarcina consumatorului printr-o clauză contractuală în raport cu valoarea operaţiunii în cauză, ci poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat acest consumator, în calitate de parte la contract.

Omisiunea informării sau ocultarea informaţiei confirmă dezechilibrul contractual şi probează reaua-credinţă a băncii.

Obligaţia de informare a consumatorului nu este îndeplinită de comerciant printr-o simplă referire la aşa-numitele "condiţii generale de afaceri" (n.n.: acestea sunt preformulate chiar de către comerciant, nefiind negociabile), la un text legislativ sau la o normă administrativă care prevede drepturile şi obligaţiile părţilor, căci această referire nu îndeplineşte cerinţa de a aduce la cunoştinţa consumatorului metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri şi motivele acestei variaţii, precum şi dreptul său de a rezilia contractul.

Transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislaţia protecţiei consumatorului.

Astfel, contractele comercianţilor cu consumatorii sunt în mod natural contracte comutative, adică efectele generate de contract, inclusiv riscul contractului sau al produsului, sunt determinate sau determinabile (certe, cuantificabile), cel ce semnează un contract cu comerciantul sau aderă fără rezerve la oferta de a contracta a comerciantului fiind conştient de întinderea obligaţiilor şi de amplitudinea riscurilor pe care şi le asumă.

Consumatorii pot încheia cu comercianţii şi contracte de asigurare care teoretic, după natura lor, sunt contracte aleatorii.

Contractul de asigurare este aleatoriu doar pentru comerciant întrucât, în sensul art. 1173 alin. (2) C. civ., el oferă doar comerciantului (asigurătorul) "şansa unui câştig şi îl expune totodată la riscul unei pierderi, câştig sau pierdere ce depinde de un eveniment viitor şi incert" în timp ce consumatorul are obligaţia certă, determinată, de a achita periodic prima de asigurare, pentru a putea pretinde plata îndemnizaţiei de asigurare în caz de eveniment asigurat.

De aici rezultă că un contract de asigurare, deşi este aleatoriu pentru comerciant, este comutativ pentru consumator, ceea ce nu este deloc surprinzător, întrucât, aşa cum rezultă din art. 1173 alin. (2) C. civ., contractul poate fi aleatoriu numai pentru una dintre părţi.

Pe de altă parte, consumatorul este avertizat asupra acestui caracter (unilateral) aleatoriu al contractului de asigurare, atât prin intermediul titulaturii contractului, cât şi prin natura intrinsecă a acestuia, ceea ce înseamnă că este (sau ar trebui să fie) în cunoştinţă de cauză când semnează asemenea contracte esenţialmente aleatorii.

Mai mult chiar, atunci când bunul sau serviciul este în mod natural riscant, consumatorul trebuie să fie avertizat, individual şi concret, asupra riscurilor serviciului (art. 48 din Codul consumului).

În cazul creditelor în CHF (sau în alte valute pentru care debitorul nu este acoperit natural la riscul valutar, adică nu îşi obţine majoritatea veniturilor în acea valuta) trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plata, acord dat exclusiv pentru motivul ca debitorul primeşte în schimb un preţ al produsului sau serviciului, sub forma dobânzilor, mai mic decât al unor produse similare.

Cu referire la consecinţele constatării nulităţii abuzive a clauzelor contestate, recurenta arată că prin cererea de chemare în judecată a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor contestate, ca urmare a nerespectării de către banca pârâtă a următoarelor obligaţii: obligaţia de informare şi de avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

Având în vedere cele arătate referitoare la vicierea consimţământului consumatorilor, pe motiv de omisiune a informării, ocultare a informaţiilor sau dezinformare, precum şi consideraţiile relative la pervertirea caracterului comutativ al contractului de credit de retail, se poate analiza, chiar şi din oficiu, eventuala nulitate a întregului contract de credit.

Răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat cu costurile şi în condiţiile contractuale contemporane încheierii contractelor.

Pentru toate motivele evocate, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă B. S.A., la 21 noiembrie 2018 s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin cererea formulată de recurentă, la 9 noiembrie 2018, s-a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) din Legea nr. 1354/2010 şi a deciziei nr. 52/2018.

Prin notele scrise depuse, la 13 februarie 2019, C. S.A. aduce la cunoştinţa Înalte Curţi despre fuziunea prin absorbţie dintre C. S.A. şi B. S.A. şi preluarea calităţii procesuale în temeiul art. 38 coroborat cu art. 39 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate evocată de recurentă cu privire la dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 1354/2010, se solicită respingerea acesteia, iar cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a deciziei nr. 52/2018, se apreciază că aceasta este inadmisibilă.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2019, Înalta Curte a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) din Legea nr. 1354/2010 şi a deciziei nr. 52/2018.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 14 martie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 26 martie 2019 părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 866 din 17 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 12 martie 2020.

Prin încheierea pronunţată la 12 martie 2020, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în acest sens, se arată că instanţa de control a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect clauzele contestate îmbracă aplicarea principiului nominalismului, dar faţă de caracterul supletiv al acestei norme excepţia prevăzută de art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, subzistă obligaţia instanţei naţionale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

In cazul de faţă, se susţine că principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Prin urmare, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă, având în vedere că clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanţat acest principiu când în discuţie apar consumatorii în raporturile cu profesioniştii.

Această ipoteză este confirmată şi de decizia pronunţată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reţinut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituţiei de credit pentru că, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

De asemenea, se constată că nu este fondată nici critica prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.), iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C 81/19 respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ. respectiv art. 1578 C. civ., ce reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

În acest sens, se reţine că instanţa a făcut o corectă aplicare paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C186/16, concluzionând că instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, Curtea a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste consideraţii rezultă că nu se face distincţia între norme dispozitive şi norme imperative, deoarece dacă dispoziţiile imperative sunt obligatorii independent de voinţa părţilor, dispoziţiile supletive devin, şi ele, obligatorii după alegerea efectuată de părţile contractante de a nu deroga de la ele, aşadar distincţia nu prezintă importanţă sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor consideraţii se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părţile nu au încheiat un acord diferit.

Aşadar, în raport cu susţinerile recurentei, potrivit cărora, clauzele contestate nu au fost negociate, producând astfel un dezechilibru între părţi, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutatului, contrar bunei-credinţe, soluţia instanţei de apel este legală, apreciindu-se că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenta a beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

În ce priveşte aserţiunile vizând încălcarea obligaţiei precontractuale de informare şi avertizare, practicile înşelătoare şi reclamă deopotrivă şi punerea pe piaţă a unor produse toxice, Înalta Curte reţine că nu pot constitui critici de nelegalitate ale deciziei de apel, recurenta exprimând pe larg care trebuia să fie, în opinia sa, conduita profesionistului - bancă, fără a argumenta o pretinsă încălcare a normelor de drept material săvârşită de instanţa de apel.

În consecinţă, aceste aserţiuni nu pot fi valorificate în analizarea legalităţii deciziei de apel, în lipsa totală a unor critici în acest sens.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, precum şi reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurentă, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurenta este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamanta care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 866 din 17 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 866 din 17 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. S.A., E. şi C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.