Exclusion of currency-indexed loan clauses from Unfair Terms review under nominalism principle per Directive 93/13/EEC and CJUE Case C-81/19

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 16 octombrie 2014 sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. România S.A., S.C. C. - Sucursala Buzău, au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contactul de credit încheiat şi eliminarea acesteia, prevăzută în condiţiile speciale ale convenţiei în Secţiunea 6, stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, 10.03.2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, respectiv 1CHF=2.363,4, denominarea in moneda naţionala a plăţilor, având la baza principiul consacrat de regulamentului valutar, în concret solicita individualizarea în RON a ratei lunare, pe care urmează împrumutatul să o achite, prin conversia valutara a creditului făcută la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda exprimata în convenţie, în funcţie de soluţia dispusă de instanţa, faţă de primele capetele ale acţiunii, constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 4.314 CHF, achitat la data tragerii creditului şi restituirea acestuia, în RON, suma actualizată cu dobânda legala, prevăzută în Condiţiile Speciale ale Convenţiei în art. 1.3 lit. a), obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1062 din 30 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014 a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. România S.A. şi C. - Sucursala Buzău.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B., au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 561/A din 20 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1062 din 30 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind obligaţi apelanţii la plata sumei de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată.

Împotriva deciziei civile nr. 561/A din 20 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi rejudecând pe fond cererea, fie admisă cerere formulată ca fiind întemeiată.

Critica de nelegalitate vizează faptul că instanţa de control a verificat caracterul abuziv al clauzelor în discuţie doar sub un singur aspect şi anume acela al excluderii prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Astfel, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi prin urmare, aplicabile ope legis.

Sub aceasta critică, recurenţii precizează ca instanţa nu a interpretat în litera legii principiul nominalismului monetar oferind o interpretare plasată în afara sferei pe care a avut-o în vedere legiuitorul la redactare prevederilor legale invocate.

Caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar este fără echivoc, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 62/2017, punctul 37, conform căruia "textul legal (art. 1584 C. civ. de la 1864) are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în atest sens.

Nominalismul a apărut în contextul stabilităţii monetare eliminând necesitatea oricărui calcul suplimentar în determinarea la momentul plăţii a cuantumului sumei liberatorii.

Aşa cum s-a relevat în doctrină, aspectul cel mai simplu al nominalismului îi constituie constanţa juridică a monedei în timp, a cuantumului sumei liberatorii, indiferent de instabilitatea faptică a valorii sale reale.

Tocmai pentru că a avut în vedere alterarea intrinsecă a speciei aflată în curs la data plăţii (leul românesc) şi cunoscând limitările ce decurgeau din principiul nominalismului, profesionistul a apelat la remediile ce consolidează teza valorismului, inserând o clauză prin, care riscul valutar era lăsat exclusiv în sarcina împrumutatului.

Prin raportare la aceste considerente, clauza contestata nu transpune principiul nominalismului, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă şi deci să suporte singur riscul valutar. Prin urmare, ea poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

În acest sens, recurenţii susţin că instanţa de control a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect riscul valutar îmbracă aplicarea principiului nominalismului, dar faţă de caracterul supletiv al acestei norme excepţia prevăzută de art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, subzistă obligaţia instanţei naţionale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Instanţa avea sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractul" şi "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În opinia recurenţilor, doar convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Deşi forţa contractului este comparată cu legea, contractul nu poate deroga de la legea imperativă.

In materia dreptului consumului, obligaţia de informare ce incumbă profesionistului face parte din categoria obligaţiilor legale explicite.

Ca atare, părţile nu pot înlătura această obligaţie prin convenţia lor, aspect din care rezultă natura de ordine publică a normelor care o reglementează.

Astfel, obligaţia ce incumbă profesionistului potrivit legii speciale justifică "exercitarea oficiului de ordine publică conferind abilitate judecătorului de a utiliza instrumente de control/cenzură a clauzelor stipulate în contractele de consum în scopul realizării dezideratelor ordinii publice.

Din acest motiv, chiar dacă s-ar aprecia faptul că clauza de indexare, care vizează strict moneda de plată este mecanismul care asigură respectarea principiului nominalismului în ce priveşte moneda de cont-valută, excepţia prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi reţinută de plano, întrucât abuzul de putere economică la profesionist nu este exclus.

Astfel, o interpretare a nominalismului în sensul acreditat de creditor nu se bazează pe circumstanţele avute în vedere la edictarea normei, este străină de scopul în care a fost adoptată şi nu exclude abuzul de putere economică.

În acest sens, clauza în discuţie nu este exclusă de la cenzură şi nu absolvă profesionistul de obligaţia de informare prevăzută de legea specială.

A admite contrariul ar însemna ca profesionistul să fie exonerat de obligaţia de informare care îi incumbă în baza legii speciale, exonerare operabilă tocmai apelând la "virtutea dreptului comun".

Consecinţa unei astfel de interpretări ar fi aceea că profesionistul poate oferi orice produs fără a explica într-o manieră clară, inteligibilă ce sarcini poate genera în patrimoniul consumatorului şi implicit poate beneficia de pe urma acestei conduite nedeontologice ceea ce nu poate fi acceptat întrucât exigenţele bunei-credinţe nu ar fi respectate.

Profesionistul nu se poate apăra invocând simplu numai beneficiile nominalismului.

Tocmai de aceea trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar şi inteligibil prin raportare la dispoziţiile legii speciale. Numai în măsura îndeplinirii condiţiilor clarităţii şi inteligibilităţii imunitatea la revizuirea judiciară a caracterului său abuziv este asigurată pentru că doar în aceste circumstanţe se poate aprecia că o clauză de risc valutar face parte din obiectul principal al contractului.

Profesionistul deţine controlul conţinutului contractului.

Or, predicţiile legate de volatilitatea cursului ţin exclusiv de portofoliul profesionistului.

Astfel, asumarea de către consumator a riscului pentru variaţiile de curs ale monedei de plată trebuie să fie expresă şi conştientă să aibă la bază simulări exprimate în limite matematice de profesionist aşa încât consumatorul să aibă capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variaţiile non liniare ale cursului de schimb valutar, iar variaţiile cursului previzionat să fie corelate cu gradul de îndatorare permis îndatorare care să-şi păstreze proporţia agreată de părţi pe parcursul derulării contractului în conformitate cu predicţiile avute în vedere.

Consumatorul trebuie să cunoască şi să accepte valoarea maximă rambursabilă în moneda de plată în care obţine veniturile curente. Numai în aceste condiţii o clauză privind riscul valutar în ce priveşte moneda de plată ar putea fi calificată drept clară şi inteligibilă.

O clauză cum este cea în discuţie care nu are ca premise evaluarea impactului posibil al riscului valutar are caracter abuziv nefiind validă şi se impune a fi înlăturată din contract, întrucât prin natura sa este o sursă a dezechilibrului.

Suportarea riscului valutar în mod natural de către debitor reprezintă o asumare implicită a riscului valutar în întregul tranzacţiei contractuale, tranzacţie a cărei natură şi consecinţe patrimoniale să fie înţelese pe deplin şi asumate în mod conştient de către consumator.

Asumarea voluntară a riscului inerent are drept corolar numai contractul compatibil în integrum cu exigentele impuse Directiva 93/13.

Din perspectiva legislaţiei privind protecţia consumatorului soluţia atribuirii naturale a riscului valutar în sarcina consumatorului poate avea drept premise o tranzacţie ale cărei posibile consecinţe patrimoniale sunt pe deplin cunoscute, înţelese şi acceptate de consumator.

Împrumutătorul are şi trebuie să aibă interesul ca debitorul său să fie solvabil pentru a rambursa creditul.

Imposibilitatea împrumutatului de a aprecia, evalua avantajele şi inconvenientele care pot rezulta din contract echivalează implicit cu imposibilitatea finanţatorului de a estima la data încheierii convenţiei dacă este sau nu în măsură să realizeze la rându-i interesul partenerului său contractual.

De aceea, singura dispoziţie care se bucură de previzibilitate, claritate şi care corespunde exigenţelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu bună credinţă a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

În opinia recurenţilor, nu este nici raţional nici echitabil ori moral ca din jocul fluctuaţiei monetare cu privire la care consumatorul nu a fost corect informat valoarea prestaţiei sale să fie dublată, triplată în timp ce starea economică avută în vedere pentru determinarea eligibilităţii consumatorului a rămas neschimbată.

Banca, din postura profesionistului trebuia să se manifeste cu loialitate, prudenţă, temperanţă în etapa precontractuală, să evalueze cu intenţie dreaptă, licita bonitate viitoare a clientului în cazul unei devalorizări importante ca amploare a monedei, să ia măsuri active pentru asigurarea acestui risc.

Or, obiectul unei prestaţii majorate în cauză nu a fost asigurat prin mijloace specifice.

Împrumutătorul avea obligaţia de a se abţine de la producerea prejudiciului.

Cu alte cuvinte, buna-credinţă a băncii trebuie să transpară atât în manifestări negative, constând în abstenţiune cât şi manifestări active ce presupun un anume comportament, de natura celui anterior evocat (loialitate, prudenţă, temperanţă în etapa precontractuală).

Câtă vreme nu se poate vorbi de risc natural asumat şi nici de un risc convenţional ce să fi fost constituit în mod legal în sarcina exclusivă a debitorului, este necesară intervenţia judiciară în vederea reechilibrării contractului.

Riscul valutar nu este reglementat în concret în contractul încheiat, acesta poate fi uşor dedus prin prisma titulaturii clauzei contractuale a rambursării creditului, or, în virtutea necesităţii unui echilibru contractual juridic între părţi şi a executărilor cu bună-credinţă a obligaţiilor şi drepturilor, profesionistul avea îndatorirea de a asigura o protecţie adecvată consumatorului în oferirea unui tip de contract de credit care să includă menţiuni clare şi precise referitoare la riscul valutar suport de părţile contractuale.

În cazul de faţă acest risc este suportat în exclusivitate de debitor şi având în vedere că nu este prevăzută în contract această clauză, ea putând fi doar interpretată, nu se poate aprecia asupra faptului că riscul valutar intră în termenul "obiectul principal" al contractului.

Faţă de aceste considerente, recurenţii solicită instanţei de recurs să constate ca fiind întrunite cumulativ condiţiile implementate de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reclamanta-recurenta acţionând de pe o poziţie inegală în raport cu operatorul financiar-bancar, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, consumatorul neavând posibilitatea de a negocia nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă de către bancă, motiv pentru care, instanţa naţională poate să aprecieze asupra caracterului abuziv al clauzelor stipulate din contactul perfectat.

De asemenea, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contract, cu privire la care s-a cerut constatarea acestui caracter, recurenţii solicită dispunerea derulării în continuare a contractului cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.

Prin întâmpinările depuse de intimata-pârâtă C. România S.A., la 6 şi 8 august 2018, s-a solicitat pe cale de excepţie respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât hotărârea recurată are caracter definitiv de la pronunţarea sa şi nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, precum şi excepţia nulităţii recursului faţă de împrejurarea că motivele invocate în cuprinsul cererii de recurs nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei solicită respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 9 noiembrie 2018, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 9 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate excepţiile de inadmisibilitate şi nulitate a recursului invocate de intimată. A admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 561/A din 20 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 26 septembrie 2019, cu citarea părţilor.

La termenul acordat, recurenţii au formulat cerere de suspendare a judecăţii cauzei motivat de sesizarea înregistrată pe rolul CJUE sub nr. C-81/19, sesizare ce poate determina soluţionarea prezentului litigiu.

Înalta Curte, analizând cererea recurenţilor a apreciat că se impune suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE.

Ulterior pronunţării soluţiei în cauza C-81/19, Înalta Curte a stabilit termen la data de 22 octombrie 2020, în vederea repunerii cauzei pe rol şi soluţionării recursului.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii susţin că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în acest sens, se susţine că instanţa de control a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect riscul valutar îmbracă aplicarea principiului nominalismului, dar faţă de caracterul supletiv al acestei norme excepţia prevăzută de art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, subzistă obligaţia instanţei naţionale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Din această perspectivă, trebuia să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar şi inteligibil prin raportare la dispoziţiile legii speciale. Numai în măsura îndeplinirii condiţiilor clarităţii şi inteligibilităţii imunitatea la revizuirea judiciară a caracterului său abuziv este asigurată pentru că doar în aceste circumstanţe se poate aprecia că o clauză de risc valutar face parte din obiectul principal al contractului.

Tot, în dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenţii susţin că riscul valutar nu este reglementat în concret în contractul încheiat, acesta poate fi uşor dedus prin prisma titulaturii clauzei contractuale a rambursării creditului, or, în virtutea necesităţii unui echilibru contractual juridic între părţi şi a executărilor cu bună-credinţă a obligaţiilor şi drepturilor, profesionistul avea îndatorirea de a asigura o protecţie adecvată consumatorului în oferirea unui tip de contract de credit care să includă menţiuni clare şi precise referitoare la riscul valutar suport de părţile contractuale.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanţat acest principiu când în discuţie apar consumatorii în raporturile cu profesioniştii.

Această ipoteză este confirmată şi de decizia pronunţată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reţinut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituţiei de credit pentru că, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

De asemenea, se constată nu este fondată nici critica prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.), iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C 81/19 respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ. respectiv art. 1578 C. civ., ce reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

În acest sens, se reţine că instanţa a făcut o corectă aplicare paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C186/16, concluzionând că instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, Curtea a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste consideraţii rezultă că nu se face distincţia între norme dispozitive şi norme imperative, deoarece dacă dispoziţiile imperative sunt obligatorii independent de voinţa părţilor, dispoziţiile supletive devin, şi ele, obligatorii după alegerea efectuată de părţile contractante de a nu deroga de la ele, aşadar distincţia nu prezintă importanţă sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor consideraţii se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părţile nu au încheiat un acord diferit.

Referitor la cererea intimatei D. S.A. privind obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-pârâtă D. S.A. a solicitat obligarea recurenţilor la plata sumei de 4.046 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin factura fiscală existentă la pagina 126 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenţii să plătească intimatei D. S.A. suma de 4.046 RON, constând în onorariu avocaţial.

În raport de considerentele reţinute, Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 561/A din 20 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi va obliga recurenţii să plătească intimatei D. S.A. suma de 4.046 RON constând în onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 561/A din 20 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. S.A. (fostă C. ROMANIA S.A.) şi D. S.A. (fostă C. ROMANIA SA) - SUCURSALA BUZĂU.

Obligă recurenţii la plata sumei de 4.046 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata D. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.