CHF repayment clause upheld; unfair-contract claims rejected, borrower pays attorney fees

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la 3 februarie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C., a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 6.1 şi art. 6.1.3 din Condiţiile speciale ale Contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. 100837 din 26.10.2007, să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plăţilor, la valoarea de la momentul semnării contractului (2,0032 RON/CHF) şi să dispună obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate şi până la data plăţii efective a debitului principal; să constate nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din Condiţiile speciale ale Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 100837 din 26.10.2007 şi să oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de acordare şi la plata dobânzii legale calculate de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte.

În drept, s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 992, art. 994, art. 998 din C. civ. de la 1864 şi art. 453 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 4619 din 26 mai 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2016 s-a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 17 iunie 2016, sub dosar nr. x/2016.

Prin încheierea din 7 septembrie 2016 au fost respinse ca neîntemeiate excepţia lipsei de interes şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 6972 din 2 noiembrie 2016 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. şi s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) (privind comisionul de acordare) din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 100837/26.10.2007.

A fost obligată pârâta B. S.A. la plata către reclamant a sumelor achitate cu titlu de comision de acordare perceput în baza contractului mai sus menţionat, precum şi la plata dobânzii legale de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a debitului.

A fost totodată obligată pârâta B. S.A. la plata către reclamant a sumei de 4.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, fiind respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluţii au formulat apel ambele părţi.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 845 din 13 aprilie 2018 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 6972 din 2 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

A admis apelul formulat de pârâtele B. S.A. şi C. reprezentată prin mandatar B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A respins cererea în integralitate, inclusiv cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

A menţinut în rest sentinţa apelată şi a obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă B. S.A. a sumei de 3221,21 RON cu titlu de cheltuielile de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamant A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar în urma rejudecării schimbarea soluţiei pronunţate de instanţa de apel cu consecinţa respingerii apelului formulat de pârâte şi admiterea apelului formulat de reclamant.

În raport de acest motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a susţinut aplicarea greşita a normelor de drept material prevăzute de art. 1578-1579 C. civ., instanţa de apel aplicând cu prioritate în judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deşi era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000. In acest context, recurentul susţine că instanţa de apel a statuat că nu poate îngheţa/converti creditul în RON şi îngheţa cursul de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la momentul semnării acestuia, deoarece aceste dispoziţii ar fi în contradicţie cu art. 1578 din C. civ. de la 1864, referitor la principiul nominalismului monetar.

Astfel, atât în fata instanţei de fond cât şi în faţa instanţei de apel recurentul a susţinut că nu poate fi aplicată dispoziţia generală prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 cu prioritate faţă de Legea specială nr. 193/2000, aceasta din urmă aplicându-se cu întâietate faţă de dispoziţiile C. civ.

In primul rând, recurentul susţine că a învestit instanţa de fond cu o cerere în constatarea nulităţii absolute a clauzelor menţionate, formulată în baza legii speciale (Legea nr. 193/2000), fără a întemeia vreo pretenţie pe dispoziţia generală prevăzută de art. 1578 C. civ.

Se mai susţine că în mod greşit instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 din vechiul C. civ. (principiul nominalismului monetar), statuând că solicitările sale sunt neîntemeiate, deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere excepţia de la art. 1579 alin. (3) C. civ.

In acest sens, arată că în practică, debitorii-apelanţi au avut doar impresia că au primit creditul în franci elveţieni, aceasta deoarece, consumatorii nu au dorit, în niciun moment, contractarea unui credit în franci elveţieni, ci au fost "conduşi" spre acest tip de credit, fie pentru că "nu se calificau" pentru aceeaşi sumă în RON, euro sau dolari, fie prin dobânzi (marja fixă) mult mai mici, fie pentru că francul elveţian era prezentat ca cea mai stabilă monedă din lume.

Conform art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864, chiar dacă este stabilit în contract obligaţia restituirii sumei împrumutate în aceeaşi specie şi calitate, în caz de fluctuaţie a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului preţului intrinsec al acestei monede stabilit la momentul la care a fost împrumutată. De aici consecinţa ca cazul creditelor în valută, dacă exista o fluctuaţie a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs identic cu nivelul celui din data acordării creditului. Acesta este "preţul intrinsec" al monedei în timpul în care a fost împrumutată. In caz de refuz al creditorului de a primi o astfel de plată: instanţa va putea să-1 oblige să accepte o astfel de plată la un curs îngheţat în timp la momentul acordării creditului.

Astfel, recurentul consideră că instanţa de apel trebuia să aplice cu prioritate excepţia de la art. 1579 alin. (3) C. civ., care în viziunea legiuitorului reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

Aşadar, instanţa de apel a aplicat în mod greşit norma de drept reprezentată de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a CJUE în sensul că a statuat excluderea de la analiza, inclusiv a clauzei referitoare la obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în CHF (indiferent de valoarea cursului de schimb LEU/CHF) prin raportare la o norma supletivă (principiul nominalismului monetar - art. 1578 din C. civ. de la 1864).

Prin urmare, recurentul susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit norma de drept material reprezentată de paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-16/13, concluzionând că instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică între părţile contractante independent de alegerea şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive.

Faţă de aceasta concluzie a CJUE, prin raportare la aplicarea greşita a art. 4 din Legea nr. 193/2000, recurentul solicită să se constate faptul că această clauză referitoare la comisionul de acordare nu trebuie numai să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci este necesar ca în contract să fie expus în mod transparent mecanismul de funcţionare al acesteia. In cazul de faţă, având în vedere lipsa oricărei menţiuni contractuale cu privire la activităţile efectuate de către intimate aferente plăţii comisionului de procesare face ca să nu fie respectată condiţia expunerii transparente a mecanismului de funcţionare a clauzei contestate.

Reţinerea instanţei de apel este în discordanţă cu concluziile cauzei C-16/13, astfel cum s-a arătat anterior, lipsa mecanismului de funcţionare a clauzei, fiind echivalentă cu lipsa caracterului clar şi inteligibil al acesteia.

În temeiul acestui motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Intimatele-pârâte C. prin B. S.A. şi B. S.A. au depus întâmpinare, la 23 iulie 2018, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 1 noiembrie 2018, intimata depunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunţată la 13 decembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluţia instanţei din 30 mai 2019, părţile au fost citate pentru termenul de judecată din 26 septembrie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi discutarea admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunţată la 26 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 845 din 13 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 14 noiembrie 2019.

Prin încheierea pronunţată la 14 noiembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

In cadrul acestui motiv de recurs, recurentul susţine că atât prima instanţa cât şi instanţa de apel ar fi respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute de art. 6.1 şi art. 6.1.3 în raport de argumente fundamentate pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv incidenţa principiului nominalismului monetar, deşi, ar fi avut obligaţia de a analiza pretenţiile deduse judecaţii în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000.

Aceste critici sunt neîntemeiate, întrucât se susţine că instanţa de apel ar fi aplicat cu prioritate prevederile generale de drept în detrimentul celor speciale, care s-ar fi aplicat cu prioritate.

Prin art. 1578 C. civ. de la 1864 legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut, potrivit căruia, o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanţat acest principiu când în discuţie apar consumatorii în raporturile cu profesioniştii.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziţii derogatorii de la acest principiu rezultă că, între dispoziţiile prevăzute de art. 1578-1579 C. civ. şi Legea nr. 193/2000, nu există un raport de tipul lege generală-lege specială.

Această ipoteză este confirmată şi de decizia pronunţată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reţinut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurentul s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutului de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituţiei de credit pentru că, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Mai susţine recurentul, că în mod greşit instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ. care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

În cazul art. 1578 C. civ. 1864, în situaţia împrumutului în bani, aceeaşi sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadenţă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutaţi.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate.

Aşadar textul de lege vorbeşte de monede de aur şi argint iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ., prin urmare nu are caracter de excepţie de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziţie, cum greşit susţin recurenţii.

Nu este fondată nici critica prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ. iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C 81/19 respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ. respectiv art. 1578 ce reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C186/16, concluzionând ca instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, Curtea a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste consideraţii rezultă că nu se face distincţia între norme dispozitive şi norme imperative, deoarece dacă dispoziţiile imperative sunt obligatorii independent de voinţa părţilor, dispoziţiile supletive devin, şi ele, obligatorii după alegerea efectuată de părţile contractante de a nu deroga de la ele, aşadar distincţia nu prezintă importanţă sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor consideraţii se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părţile nu au încheiat un acord diferit.

Într-o altă critică adusă deciziei atacate, recurentul se referă la modalitatea în care instanţa de apel a analizat în ce măsură clauzele privind perceperea comisioanelor ar fi abuzive sau nu, susţinând că perceperea comisionului de acordare s-ar fi făcut în mod nelegal, în lipsa unei contraprestaţii din partea băncii, iar exprimarea utilizată de aceasta nu ar fi fost clară pentru a oferi recurentului posibilitatea unei alegeri în cunoştinţă de cauză.

Astfel, sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel prin care s-a statuat asupra legalităţii şi valabilităţii clauzei contractuale inserate la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit şi de garanţie nr. 100837 din 26 octombrie 2007, se constată că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestei clauze.

Prin această clauză s-a stabilit în sarcina împrumutatului obligaţia de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 4.738,52 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului şi care se achită integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei tragerii din creditul acordat.

Nemulţumirile recurentului sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume sunt nejustificate şi, contrar susţinerilor acestora, denumirea comisionului şi modul de redactare a art. 5.1 lit. b) nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că recurentul, în calitate de beneficiar al creditului, a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract. Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor. Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

De asemenea, în hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CJUE a statuat că "art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut care impune consumatorului plata unui comision de acordare poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract doar dacă instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat".

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei, fiind demonstrate serviciile prestate.

Referitor la cererea intimatei B. S.A. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat obligarea recurentului la plata sumei de 5541,47 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin factura fiscală existentă la pagina 78 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul să plătească intimatei C. suma de 5541,47 RON, constând în onorariu avocaţial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 845 din 13 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi va obliga recurentul să plătească intimatei B. S.A. suma de 5541,47 RON constând în onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 845 din 13 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. PRIN B. S.A. şi B. S.A.

Obligă recurentul la plata sumei de 5541,47 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.