CHF-indexed mortgage: exchange-rate risk clause excluded from unfairness review as reflecting suppletive monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, la 24 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.,a solicitat instanţei pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit ipotecar nr. 103877 din 12.06.2008 la valoarea de la momentul semnării contractului;

- să fie obligată pârâta să calculeze ratele lunare având în vedere cursul de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului;

- să fie obligată pârâta să restituie reclamantei sumele achitate în plus lunar de către aceasta, sume nedatorate ce reprezintă diferenţa de curs valutar între cursul valutar de la momentul încheierii convenţiei de credit şi cursul valutar la care s-a efectuat plata;

- să fie obligată pârâta să recalculeze dobânda aferentă creditului rămas de achitat în funcţie de soldul micşorat ca efect al calculării ratelor lunare la cursul valutar CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului;

- să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plăţii efective a debitului restant;

- să fie obligată pârâta să refacă graficele de rambursare în funcţie de clauzele înlăturate ca abuzive şi având în vedere cursul valutar de la momentul semnării contractului. Să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7052 din 2 iunie 2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa s-a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei invocată de pârâtă şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 13 iunie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 645 din 11 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă au fost respinse ca nefondate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B., excepţia lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere având ca obiect îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-RON şi excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere privind recalcularea dobânzii raportat la soldul diminuat ca urmare a admiterii primului capăt de cerere.

A fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B..

A fost obligată reclamanta A. la plata în favoarea pârâtei B. a sumei de 3.216,38 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa la data de 27 iunie 2017.

Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 713 din 9 noiembrie 2017 a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 645 din 11 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2016, fiind obligată apelanta A. la plata către intimată a sumei de 2174,37 RON reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A..

Prin cererea de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat clauza de risc valutar prin prisma caracterului abuziv al acesteia, precum şi faptul că în speţă este incidentă Hotărârea CEDO din data de 20.09.2017 dată în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A..

Potrivit art. 6.1 teza întâi din contractul de facilitate de credit şi garanţie încheiat de părţi, s-a prevăzut că:

"Rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul".

În acest sens, recurenta susţine că este evident că această clauză de risc valutar creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în lipsa informării în mod complet, corect şi precis a recurentei-reclamante cu privire la aspectele esenţiale ale produsului oferit, aceasta neavând posibilitatea determinări consecinţelor economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare şi precise.

Astfel, omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul acesteia, dat fiind că CHF-ul este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului valoarea acesteia era la un minim istoric, creşterea valorii faţă de moneda naţională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Mai susţine recurenta, că în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie avut în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, ori clauza de risc valutar, care incumba în mod exclusiv consumatorului, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi conferă băncii un avantaj economic vădit disproporţionat.

În raport cu aceste aspecte, recurenta susţine că astfel rezultă necesitatea adaptării contractului ca soluţie la restabilirea echilibrului real dat de necesitatea egalităţii dintre părţile contractuale în ipoteza unei clauze abuzive şi înlăturării ei din contract.

In acest sens, se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, urmând ca intimata-pârâtă să restituie recurentei sumele plătite în plus.

Mai consideră recurenta că motivarea instanţei de apel este în contradicţie cu Hotărârea Andriciuc, câtă vreme CEDO a statuat că banca avea obligaţia de a prezenta posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu îşi primeşte veniturile în respectiva monedă. Arată că intimata-pârâtă nu a făcut dovada că ar fi făcut aceste demersuri la momentul la care a fost încheiat contractul între părţi, astfel încât soluţia instanţei de apel prin care s-a reţinut că această clauză de risc valutar nu poate fi consideră abuzivă întrucât este clar şi inteligibil exprimată în cuprinsul contractului nu poate fi reţinută.

Intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, la 29 august 2018, prin care a solicitat în principal, anularea recursului în temeiul art. 489 C. proc. civ., întrucât criticile invocate sunt critici de netemeinicie, nefiind indicate normele de drept material presupus încălcate şi, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii motivelor de recurs, susţinând că recursul cuprinde motive de casare privind greşita aplicare a normelor de drept care reglementează raporturile dintre bancă şi împrumutaţi, raporturi guvernate de dispoziţiile art. 1932000.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 13 septembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 19 septembrie 2018, intimata depunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunţată la 13 decembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluţia instanţei din 30 mai 2019, părţile au fost citate pentru termenul de judecată din 26 octombrie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi discutarea admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunţată la 26 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 713 din 9 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a acordat termen la data de 14 noiembrie 2019.

Prin încheierea pronunţată la 14 noiembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel nu a analizat clauza de risc valutar prin prisma caracterului abuziv al acesteia, precum şi faptul că în speţă este incidentă Hotărârea CEDO din data de 20.09.2017 dată în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., sens în care apreciază că se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/LEU la valoarea de la data încheierii contractului.

Mai consideră recurenta că motivarea instanţei de apel este în contradicţie cu Hotărârea Andriciuc, câtă vreme CEDO a statuat că banca avea obligaţia de a prezenta posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, iar intimata-pârâtă nu a făcut dovada acestor demersuri la momentul încheierii contractului între părţi, astfel încât, soluţia instanţei de apel prin care s-a reţinut că această clauză de risc valutar nu poate fi consideră abuzivă, nu poate fi reţinută.

Criticile recurentei pe aceste aspecte sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenta a beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurenta, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurentă, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurenta este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării sale cu privire la caracteristicile monedei străine, care ar fi pus-o într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamanta care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamantă reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentei şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentei de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurentă transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Referitor la cererea intimatei B. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-pârâtă B. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 2216,45 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin factura fiscală existentă la pagina 74 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei B. suma de 2216,45 RON, constând în onorariu avocaţial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 713 din 9 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi va obliga recurenta să plătească intimatei B. suma de 2216,45 RON constând în onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 713 din 9 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

Obligă recurenta la plata sumei de 2216,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.