Currency exchange risk clauses in foreign currency loans held lawful as reflection of monetary nominalism; cassation appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 1 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. ROMÂNIA S.A. stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul Contractului de credit ipotecar nr. x din 13 iulie 2006 la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,2958 RON/CHF, stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul Contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x0 din 3 septembrie 2008, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,2103 RON/CHF, obligarea pârâtei să procedeze la calcularea ratelor aferente Contractului de credit nr. x/2042 în funcţie de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,2958 RON/CHF aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractelor şi până la sfârşitul perioadei de contractare, reclamanţii urmând să achite ratele aferente creditelor contractate la valorile LEU/CHF anterior menţionată, obligarea pârâtei să procedeze la calcularea ratelor aferente Contractului de credit nr. x/1000/11770 în funcţie de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea de 2,2013 RON/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractelor şi până la sfârşitul perioadei de contractare, reclamanţii urmând să achite ratele aferente creditelor contractate la valorile leu/CHF anterior menţionată, obligarea pârâtei să restituie reclamanţilor toate sumele achitate în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării Contractului de credit ipotecar nr. x din 13.07.2006 şi a Contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x0 din 03.09.2008, cu dobânda legală penalizatoare calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la restituirea sumelor de către pârâte, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor suma de 1380,28 CHF în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plăţii, cu titlu de comision de acordare, aferent Contractului de credit ipotecar nr. x din 13.07.2006, în echivalent în RON la cursul valabil la data încheierii contractului de credit, cu dobânda legală penalizatoare calculată asupra sumei de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la restituirea acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, constatarea nulităţii următoarelor clauze ca fiind abuzive, cele cuprinse: art. 6, art. 8, art. 9 din Contractul de credit ipotecar nr. x din 13.07.2006 încheiat între pârâtă şi reclamanţi, constatarea nulităţii următoarelor clauze ca fiind abuzive, cele cuprinse în art. 5 şi art. 9 din Convenţia de credit bancar nr. x din 16.07.2007.

Prin sentinţa civilă nr. 598 din 21 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei din art. 5.2 din contractul nr. x/1000/11770 din 3 septembrie 2008 privind modificarea unilaterală de către bancă a dobânzii in funcţie de politica C. România S.A., de costurile de finanţare ale băncii, de evoluţia pieţei financiar-bancare şi a clauzei din art. 6.4 din contractul de credit nr. x/2042 din 13 iulie 2006, privind revizuirea ratei dobânzii de către bancă în funcţie de politica băncii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii care au solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei apelate şi reţinând cauza spre judecare să se dispună admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, în principal, sau schimbarea în parte a sentinţei atacate şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, în subsidiar.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2249 din 14 decembrie 2017 a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 598/21.02.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 în contradictoriu cu intimata pârâtă C. Romania S.A..

A anulat sentinţa apelată şi rejudecând a admis în parte cererea şi a constatat nulitatea absolută a clauzei art. 5.2 din contractul nr. x/1000/11770 din 3 septembrie 2008 privind modificarea unilaterală de către bancă a dobânzii în funcţie de politica băncii, de costurile de finanţare ale băncii, de evoluţia pieţei financiar - bancare şi a clauzei art. 6.4 din contractul de credit nr. x/13.07.2016 privind revizuirea ratei dobânzii de către bancă în funcţie de politica băncii. A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A. şi B..

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, apreciind că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, dar şi că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei.

Recurenţii arată că în mod greşit instanţa de apel a constatat în privinţa capetelor de cerere referitoare la stabilizarea cursului de schimb la data încheierii contractelor că în virtutea principiului nominalismului monetar suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, reţinând că singura dispoziţie legală aplicabilă în speţă ar fi art. 1578 C. civ.

Susţin, în esenţă, că principiul nominalismului monetar nu interzice îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului. Totodată, consideră că art. 1579 alin. (1) C. civ. de la 1864 nu este aplicabil în cazul împrumutului în bani, iar potrivit art. 1579 alin. (3) din acelaşi cod, chiar dacă s-a stabilit în contract obligaţia restituirii sumei împrumutate în aceeaşi specie şi calitate, în caz de fluctuaţie a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului preţului intrinsec al acestei monede stabilit la momentul la care a fost împrumutată.

Recurenţii mai arată şi faptul că prin decizia atacată, instanţa de apel a ignorat statuările CJUE în cauza Andriciuc, obligatorii pentru instanţele naţionale.

Intimata-pârâtă C. ROMANIA S.A. nu a depus întâmpinare

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 26 iunie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 4 iulie 2018, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2249 din 14 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 13 decembrie 2018.

Prin încheierea pronunţată la 13 decembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluţia instanţei din 30 mai 2019, părţile au fost citate pentru termenul de judecată din 26 octombrie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii.

Prin încheierea pronunţată la 26 octombrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază că această critică a fost invocată formal, întrucât hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, astfel încât nu poate fi reţinută critica recurenţilor, potrivit căreia, hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care clauzele invocate nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, evidenţiind faptul că acestea reflectă o normă legală ce consacră principiul nominalismului monetar ce permite achitarea ratelor în moneda la care s-a acordat împrumutul, la cursul din data plăţii.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii sau că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, cum susţin recurenţii.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât a constatat în privinţa capetelor de cerere referitoare la stabilizarea cursului de schimb la data încheierii contractelor că în virtutea principiului nominalismului monetar suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, reţinând că singura dispoziţie legală aplicabilă în speţă ar fi art. 1578 C. civ.

În acest sens, se susţine că principiul nominalismului monetar nu interzice îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, considerând că art. 1579 alin. (1) C. civ. de la 1864 nu este aplicabil în cazul împrumutului în bani, ci art. 1579 alin. (3) din acelaşi cod, care trebuie aplicat cu prioritate.

Criticile formulate pe acest aspect sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut, potrivit căruia, o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanţat acest principiu când în discuţie apar consumatorii în raporturile cu profesioniştii.

Astfel, prin decizia pronunţată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE s-a reţinut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituţiei de credit pentru că, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Recurenţii au mai susţinut că în mod greşit instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ. care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

Această critică nu poate fi primită, fiind nefondată.

În cazul art. 1578 C. civ., în situaţia împrumutului în bani, aceeaşi sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadenţă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutaţi.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate.

Aşadar textul de lege vorbeşte de monede de aur şi argint, iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ., prin urmare nu are caracter de excepţie de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziţie, cum greşit susţin recurenţii.

Cu referire la criticile subsumate aceluiaşi motiv de casare, se constată că sunt de asemenea, nefondate, întrucât, contrar celor susţinute de recurenţi, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Astfel, prin acţiunea promovată recurenţii au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, C. şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. menţionată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2249 din 14 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2249 din 14 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. ROMANIA S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.