Validity of foreign-currency mortgage clauses under EU consumer protection: exclusion of monetary nominalism as abusive and limits on judicial revision of exchange rates

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 28 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu S.C. C. România S.A. să se constate caracterul abuziv al prevederilor contractuale din art. 9.1. lit. a) din contractul de credit nr. x din 26.06.2007 şi actele adiţionale la contractul de credit şi art. 8.1, 8.2, 8.3 şi art. IV din actul adiţional nr. x privind majorarea dobânzii, 9.2 care prevăd posibilitatea de modificarea unilaterală a comisioanelor, 11.1, 11.2 referitoare la plata creditului în moneda CHF, obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite de reclamanţi în baza acestor clauze, stabilirea marjei, stabilizarea cursului de schimb CHF la momentul semnării convenţiei de credit - contractul nr. x/2007 pentru suma de 102.000 CHF -, obligarea la emiterea unui nou grafic de rambursare în care să se prevadă restituirea creditului în RON, cât şi la plata dobânzii legale aferente de la data încasării până la achitarea debitului.

Prin sentinţa civilă 435 din 7 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost admisă in parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., a fost constatată nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit nr. x din 26.06.2007 de la art. 8.1 privind modificarea dobânzii în funcţie de politica băncii şi art. 9.2 privind modificarea nivelului comisioanelor şi taxelor fără acordul împrumutatului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B. solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul admiterii în totalitate a acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1528 din 12 octombrie 2017 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. ROMÂNIA S.A. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 435 din 7 iulie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate cu consecinţa admiterii apelului, în sensul rejudecării cauzei pe fond, respectiv admiterea acţiunii în totalitate, după cum urmează:

- să se constate că în Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice nr. x din data de 26.06.2007 şi actele adiţionale la contractul de credit sunt stipulate clauze abuzive şi anume:

a). - Clauza prevăzută la art. 9 pct. 9.1 lit. a) din Contractul de credit care prevede perceperea unui comision de acordare în cuantum de 2,00 % din suma împrumutată;

b). - Clauza prevăzută la art. 8 pct. 8.2 şi 8.3, precum şi art. IV din actul adiţional nr. x care prevăd condiţii speciale de creditare privitoare la majorarea dobânzii;

c). - Clauza prevăzută la art. 11 pct. 11.1 şi 11.2 referitoare la plata creditului în moneda CHF şi clauza de risc valutar;

Să se dispună anularea acestor clauze, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamanţi, reprezentând comision de acordare credit în cuantum de 2.040 CHF şi sume încasate cu titlu de diferenţă de dobândă, de la cea iniţială din contract de 6,5 % la cea majorata unilateral, deoarece modalitatea de stabilire a variaţiei dobânzii este lăsată la discreţia băncii, nestabilindu-se o marjă fixă;

- stabilirea marjei fixe, componentă a dobânzii curente, luându-se în calcul dobânda iniţială din contract şi valoarea indicelui de referinţă LIBOR de la semnarea contractului, după următoarea formulă de calcul: marja fixa: dobânda iniţială (6,5%) - valoare indice LIBOR de la momentul încheierii contractului de credit;

- să se dispună modificarea clauzelor contractuale în sensul eliminării acestor prevederi abuzive din contract menţinând ca valabile restul dispoziţiilor convenţiei de credit;

- să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării convenţiei de credit;

- cu obligarea pârâtei la despăgubiri, constând în suma plătită în plus cu titlu de diferenţă dintre cursul valutar de la data încheierii contractului 26.06.2007 şi cursul aplicat de pârâtă pe perioada 26.06.2007 până la zi;

- cu obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare în care să se prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data semnării convenţiei de credit;

Reclamanţii solicită şi rambursarea acestor sume începând de la data încheierii contractului şi până la data plăţii efective.

Reclamanţii au mai solicitat şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale asupra sumei plătite pârâtei cu titlu de comision acordare credit şi de diferenţa dintre dobânda iniţială şi dobânda majorată de la data plăţii de către reclamanţi a fiecărei sume de bani în parte şi până la data restituirii efective de către pârâta a acestor sume, precum şi a dobânzii legale asupra sumei plătită în plus cu titlu de diferenţă dintre cursul valutar de la data încheierii contractului 26.06.2007 şi cursul aplicat de pârâtă pe perioada 26.06.2007 până la zi. Cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

Criticile recurenţilor se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii în dezvoltarea recursului susţin în esenţă caracterul abuziv al dispoziţiei contractuale referitoare la comisionul de acordare, raportat la normele juridice generale prevăzute de legislaţia de drept comun reprezentată de vechiul C. civ. sub care convenţiile de credit au fost încheiate sub imperiul art. 948 C. civ.

De asemenea, critică decizia de apel din perspectiva nereţinerii caracterului abuziv al clauzei prin raportare la nedefinirea lui de către bancă, aceasta limitându-se doar la perceperea comisionului de acordare.

În argumentarea criticilor referitoare la nelegalitatea hotărârii atacate în privinţa clauzelor de plată a creditului în moneda CHF şi de risc valutar, recurenţii arată că instanţa de apel nu a analizat impactul financiar privind moneda de împrumut şi faptul că împrumutaţii, reclamanţii-recurenţi au fost induşi în eroare prezentându-li-se moneda CHF-ului ca fiind o monedă sigură cu o fluctuaţie minimă; cu privire la fluctuaţia acestei monede, recurenţii învederează că francul elveţian pe parcursul contractului de credit s-a dublat, ceea ce a condus la consecinţe grave asupra lor în sensul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale.

În opinia recurenţilor, s-a creat un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor semnatare ale contractului de credit.

Recurenţii menţionează că suma ridicată a fost în RON sau euro, după un curs valutar al băncii, când au înregistrat pierderi suportate de reclamanţi.

În continuare, recurenţii expun pe larg aspecte privind stabilizarea cursului valutar cu referire la jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene de Justiţie şi evoluţia monedei străine, respectiv a francului elveţian. Sub acest aspect, recurenţii învederează că au suportat exclusiv riscul valutar, că nu a fost negociată direct cu consumatorii, precum şi omisiunea băncii de a-i informa asupra riscurilor de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil numai pentru experţii financiari.

În acest context, recurenţii susţin stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb a CHF-LEU, invocând şi dispoziţiile legale în materia protecţiei consumatorului, respectiv Norma B.N.R nr. 17/2003, care prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare. Astfel, această prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la cursul solicitat, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe.

Tot în acelaşi context, se susţine şi teoria impreviziunii prevăzută în Noul C. civ. în art. 1271, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, aspecte care justifică, în opinia recurenţilor, adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, în vederea restabilirii echilibrului contractual, în sensul stabilizării cursului la valoarea pe care moneda o avea la momentul încheierii contractului, fără a genera o situaţie injustă pentru una dintre părţi.

Prin întâmpinarea depusă la data de 1 martie 2018, intimata-pârâtă S.C. C. ROMANIA S.A. a invocat în principal excepţia inadmisibilităţii recursului, raportat la prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefundat, cu menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 3 mai 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 15 mai 2018, recurenţii depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 26 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1528 din 12 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 14 noiembrie 2019.

Prin încheierea pronunţată la 14 noiembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în acest sens, se susţine caracterul abuziv al dispoziţiei contractuale referitoare la comisionul de acordare şi faptul că instanţa de apel nu a analizat impactul financiar privind moneda de împrumut şi aspectul că împrumutaţii au fost induşi în eroare prezentându-li-se moneda CHF-ului ca fiind o monedă sigură cu o fluctuaţie minimă, chestiune ce a creat un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor semnatare ale contractului de credit.

Tot în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii susţin stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb a CHF-LEU, invocând şi dispoziţiile legale în materia protecţiei consumatorului, respectiv Norma BNR nr. 17/2003, precum şi teoria impreviziunii, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, aspecte care justifică adaptarea contractului pentru restabilirea echilibrului contractual între părţile semnatare.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel prin care s-a statuat asupra legalităţii şi valabilităţii clauzei contractuale inserate la art. 9 pct. 9.1 lit. a) din Contractul de credit care prevede perceperea unui comision de acordare în cuantum de 2,00 % din suma împrumutată, se constată că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestei clauze.

Nemulţumirile recurenţilor sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume sunt nejustificate şi, contrar susţinerilor acestora, denumirea comisionului şi modul de redactare a art. 9 pct. 9.1 lit. a) nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că recurenţii, în calitate de beneficiari ai creditului, au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract. Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor. Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza evocată, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, CJUE a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, că "art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză (…) care impune consumatorului plata unui comision de acordare poate crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (…) atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli efectuate".

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei, intimata-pârâtă demonstrând serviciile furnizate şi cheltuielile efectuate.

Din aceste raţiuni aserţiunile recurenţilor privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de acordare apar ca fiind lipsite de fundament.

Cu privire la invocarea dispoziţiilor legale în materia protecţiei consumatorului, respectiv Norma BNR nr. 17/2003, se reţine că riscul valutar, ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Astfel, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenţii au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurenţii, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenţi, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Se mai observă că recurenţii reiau alegaţiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii şi necesitatea reechilibrării contractului de către instanţa judecătorească.

Înalta Curte reţine că recurenţii au avut o atitudine oscilantă în susţinerile referitoare la impreviziune: astfel, în primă instanţă, impreviziunea a fost invocată pentru a determina o recalculare a ratelor de credit raportat la cursul LEU/CHF de la momentul semnării contractului; în apel, aceeaşi instituţie a fost invocată subsumat solicitării de stabilire a dobânzi la un curs mediu al ratei de schimb LEU/CHF în funcţie de momentul semnării contractului şi momentul formulării căii de atac.

În ambele căi devolutive de judecată, teoria impreviziunii a fost invocată doar prin raportare la solicitarea de stabilizare/îngheţare a cursului valutar.

În memoriul de recurs, impreviziunea este invocată pentru prima dată în mod independent de petitele cererii de chemare în judecată; în consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 494 C. proc. civ. coroborat cu art. 478 alin. (3) C. proc. civ., criticile recurenţilor sub acest aspect nu vor fi analizate, contravenind dispoziţiilor legale menţionate.

Înalta Curte reţine, totodată, că recurenţii au invocat nelegalitatea deciziei de apel şi sub aspectul soluţiei pronunţate pe petitul vizând clauzele 8.2 şi 8.3 din contractul de credit şi clauza IV din actul adiţional nr. x, fără să arate în ce constă pretinsa nelegalitate; în consecinţă această critică nu poate fi supusă examinării impuse de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1528 din 12 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1528 din 12 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. ROMANIA S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.