Borrower appeal rejected: CHF currency-risk clause not abusive; bank must refund interest-rate overcharges under nullified unilateral-variation clause.

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 24 aprilie 2017 sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., solicitând constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute în Convenţia de credit nr. x la:

1) art. 3.3 referitor la dobânda, în raport de care "începând cu cel de-al doilea an de creditare, rata dobânzii curente devine revizuibila, Banca putând modifica valoarea acesteia in funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a Băncii, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoştinţa împrumutatului în modalităţile menţionate în Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare" cât şi art. I (1) din actul adiţional implementat fără acordul reclamantului, prin care marja a fost modificată la 5,71%, art. 3.5 referitor la comisionul de procesare în cuantum "de 2.2 %, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionata la art. 1.1 lit.

a) Comisionul se va plaţi integral, la data tragerii creditului" si art. 3.7 care stabileşte ca "pentru monitorizarea de către Banca a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,23 % ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadentei fiecărei rate lunare";

2) Obligarea pârâtei la menţinerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum au fost stabilite prin contractul iniţial respectiv valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului - 4 decembrie 2007 şi a indicelui de referinţa LIBOR, actualizat periodic;

3) Restituirea tuturor sumelor încasate in baza clauzelor contractuale nule şi abuzive cu titlu de dobânda achitata excedentar, comision de administrare şi cu titlu de comision de procesare, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobânda legală, calculat de la data plăţii şi până la momentul restituirii efective;

4) Constatarea caracterului abuziv la clauzei de risc valutar inserată în convenţia de credit la art. 4.1;

5) Stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la data semnării contractului (2,1551 RON/CHF), curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului;

6) Denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

7) Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4014 din 31 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi s-a constatat nulitatea clauzelor de la art. 3.3 în ceea ce priveşte dreptul băncii de a modifica valoarea dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. şi pârâta B. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1245A din 14 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4014 din 31 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

S-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a diferenţei dintre dobânda percepută şi dobânda de 4,9% pe an stabilită prin contract şi dobânda legală la aceste sume de la momentul plăţii şi până la restituirea efectivă, fiind menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 1245A din 14 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs reclamantul A..

Prin memoriul de recurs, reclamantul A. a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate numai cu privire la legalitatea comisionului de administrare şi al comisionului de procesare, precum şi a constatării caracterului abuziv la clauzei de risc valutar inserată în convenţia de credit la art. 4.1., stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la data semnării contractului (2,1389 RON/CHF), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unor hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul susţine, referitor la comisionul de procesare, în cuprinsul contractului, la art. 3.5, este prevăzut comisionul de procesare, astfel:

"Pentru procesarea cererii de credit, împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 2,2 %, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionata la art. 1.1, lit. a) Comisionul se va plăti integral, la data tragerii".

Art. 1.1, lit. (b), prevede în mod expres care este cuantumul acestui comision, astfel:

"Banca acordă împrumutatului un credit în valoare de 113953 CHF [...], iar (b) 2453 CHF vor fi utilizaţi pentru achitarea comisionului de procesare datorat in baza prezentului Contract". In ceea ce priveşte comisionul de procesare în cuantum de 2453 CHF=10,347.2446 RON (CHF=4.2182 la data promovării acţiunii) prevăzut la art. 1.1, lit. b), recurentul consideră că se află în prezenţa unei clauze abuzive întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar şi echivoc în cadrul contractului, nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision.

În concluzie, perceperea comisionului de procesare nu este legală, iar sumele de bani încasate cu acest titlu reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, urmând a fi restituite recurentului.

Cu privire la comisionul de administrare, în art. 3.7 din Convenţia de credit, Banca a prevăzut expres faptul că începând cu al doilea an din contract aceasta poate renunţa la încasarea lui în funcţie de politica de credite a Băncii, de evoluţia pieţei de credit sau de serviciul datoriei împrumutatului. Ori, în primul an, precum şi ulterior, recurentul s-a achitat de toate datoriile stipulate în contract, inclusiv de acest comision de administrare pentru primul an (suma ce va rămâne la dispoziţia Băncii pentru monitorizarea creditului), urmând ca din al doilea an Banca să renunţe la perceperea acestuia.

Clauza privind menţinerea comisionului de administrare începând cu al doilea an este identică cu cea cu privire la dobânda revizuibilă începând cu al doilea an, clauza ce a fost constatată ca fiind abuzivă şi de instanţa de fond şi de instanţa de apel.

Banca a încasat în primul an acest comision de 0,23% din sold pentru fiecare lună, în total peste 2.500 CHF, suma ce era suficientă pentru orice cheltuială în vederea monitorizării creditului în continuare, până la momentul în care ratele nu vor mai fi achitate la zi.

Având în vedere aceste aspecte, recurentul consideră că acest comision de administrare este abuziv perceput încă din al doilea an de creditare, iar clauza prevăzută la art. 3.7 din Convenţia de credit este abuzivă, nefiind clar exprimat motivul pentru care din al doilea an s-ar menţine acest comision de administrare atâta timp cât împrumutatul şi-a achitat toate datoriile prevăzute în convenţia de creditare.

În concluzie, recurentul susţine că perceperea comisionului de administrare începând cu cel de-al doilea an este nelegală, iar sumele de bani încasate până în acest moment de către bancă reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, urmând a fi restituite reclamantului.

Într-o altă critică, recurentul susţine restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive cu titlu de dobânda penalizatoare, comision de administrare şi cu titlu de comision de procesare, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobândă legală, calculate de la data plăţii şi până la momentul restituirii efective.

Raportând situaţia de fapt la dispoziţiile art. 992 si urm. C. civ., ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, recurentul solicită instanţei să constate întrunirea cumulativă a condiţiilor acesteia, din moment ce prestaţia efectuată de reclamanţi-solvens cu privire la comisionul de procesare şi comisionul de administrare a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, legea nu impune condiţia erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestaţiei, în caz contrar eludându-se efectele nulităţii absolute.

În cazul de faţă este pe deplin realizabilă obligaţia băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu exista niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menţionat.

Cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în convenţia de credit la art. 4.1., recurentul face următoarele precizări:

Instanţa de apel a reţinut eronat din punctul său de vedere faptul că obligaţia de plata a ratelor creditului în CHF este conformă principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ. de la 1864, în sensul că împrumutatul are obligaţia de restituire a sumei arătate în contract, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor.

În acest context, recurentul arată că în cazul CHF se poate constata aplicarea prin extensie, datorită rarităţii sale ca moneda fizică, a art. 1579 din C. civ. de la 1864 şi prin urmare, restituirea sumelor împrumutate să poată fi făcută în RON la echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate - respectiv cursul de la data acordării împrumutului.

Inclusiv legislaţia în vigoare nu prevede obligativitatea băncilor comerciale de a deţine rezerve valutare în CHF, ci doar EUR şi USD drept pentru care CHF ca şi valută este prezentă doar scriptic în conturi de creditare pentru persoane fizice.

Având în vedere cele expuse, recurentul apreciază că instanţa de apel a refuzat să analizeze caracterul abuziv al acestei clauze din Convenţia de credit în mod nejustificat.

Stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - LEU la valoarea de la momentul semnării contractului (de 2,1389lei/CHR) curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului:

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligaţiei de către recurent, acesta consideră că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

O altă critică vizează denominarea în moneda naţională a plăţilor conform regulamentului valutar care prevede obligativitatea efectuării plăţilor, între rezidenţi ce fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii în moneda naţională.

Achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar, astfel încât se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda naţională.

De asemenea, efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului constând în comisioanele de schimb valutar din leu în euro şi din euro în CHF cu consecinţa împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă fata de obligaţia asumată, fapt contrar principiului echităţii şi bunei credinţe care trebuie să guverneze executarea contractului.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la 24 septembrie 2018 prin care a solicitat pe cale de excepţie: respingerea recursului ca inadmisibil raportat la Decizia nr. 52/18.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatarea nulităţii recursului în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, depus la 15 octombrie 2018, recurentul a solicitat înlăturarea susţinerilor intimatei ca fiind nefondate, răspunzând asupra fiecărei excepţii în parte.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 29 noiembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 7 decembrie 2018, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 9 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1245 A din 14 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 22 octombrie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cu privire la legalitatea comisionului de administrare şi al comisionului de procesare, precum şi a constatării caracterului abuziv la clauzei de risc valutar inserată în convenţia de credit la art. 4.1., stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la data semnării contractului (2,1389 RON/CHF), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul a susţinut critici privitoare la comisionul de procesare - art. 3.5. din contract - în contextul în care instanţa de apel a reţinut că toate argumente invocate de acesta cu privire la art. 3.5. care reglementează comisionul de procesare sunt neîntemeiate, deşi acesta a arătat caracterul abuziv al comisionului de procesare.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că soluţia instanţei de apel, care a constatat legalitatea acestui comision, întrucât reprezintă elemente ale costului contractului care au fost prevăzute clar, neinterpretabil în contract, într-un limbaj inteligibil, este legală prin raportare la dispoziţiile exprese ale Legii nr. 193/2000, ale legislaţiei europene şi interpretării date de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, clauzele contractuale privitoare la comisioane sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) si art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, motivul de recurs invocat de recurent este neîntemeiat, având în vedere că jurisprudenţa CJUE valorizează caracterul inteligibil al unei clauze şi predictibilitatea dimensiunii economice a prestaţiei consumatorului, în cauzele Matei împotriva C. şi Kasler, unde s-a reţinut că prin clauza transparentă în sensul Directivei 93/13 se are în vedere formularea clauzelor, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice ale respectivei clauze.

Din această perspectivă, se constată că a fost precizat atât sub forma procentuală cât şi în cifre, potrivit art. 1.1 şi art. 3.5 din contract pentru comisionul de procesare, iar modul de calcul al acestui comision era uşor verificat, astfel că argumentele reclamantului în susţinerea acestei critici sunt nefondate.

Prin urmare, instanţa de apel a procedat în mod legal acordând prioritate prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât nu mai prezintă relevanţă analiza caracterului abuziv din perspectiva condiţiilor de la art. 4 alin. (1).

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel prin care s-a statuat asupra legalităţii şi valabilităţii clauzei contractuale inserate la art. 3.7 din contractul de credit nr. x din 4 decembrie 2007, se constată că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestei clauze.

Prin această clauză, banca a încasat în primul an acest comision de 0,23% din sold pentru fiecare lună, în total peste 2.500 CHF, suma ce era suficientă pentru orice cheltuială în vederea monitorizării creditului în continuare, până la momentul în care ratele nu vor mai fi achitate la zi.

Nemulţumirile recurentului sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume sunt nejustificate şi, contrar susţinerilor acestora, denumirea comisionului şi modul de redactare a art. 3.7 nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că recurentul, în calitate de beneficiar al creditului, a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, respectiv în cuprinsul graficului de rambursare pentru fiecare lună, astfel că recurentul a cunoscut de la început întinderea acestui cost.

Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

Niciun text de lege nu a impus şi nu impune băncilor criterii de cuantum şi conţinut în stabilirea costurilor ce urmează a fi percepute consumatorilor pentru produsele de credit, ci doar obligaţia de a specifica toate costurile datorate pentru respectivul credit. In acest context, a fost perfect legal ca banca să perceapă pe lângă dobânda (preţul "standard" al unui împrumut) şi orice alt cost al creditului, cum este comisionul de administrare.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor. Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Din aceste raţiuni, aserţiunile recurentului privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de acordare apar ca fiind lipsite de fundament.

Cu privire la critica ce viza constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în convenţia de credit la art. 4.1., recurentul susţine că instanţa de apel a reţinut eronat că obligaţia de plata a ratelor creditului în CHF este conformă principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ. de la 1864, având în vedere că acesta susţine că restituirea sumelor împrumutate poate fi făcută în RON, respectiv la cursul de la data acordării împrumutului.

Criticile recurentului sunt nefondate, urmând a fi respinse, în ceea ce priveşte riscul valutar, întrucât acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României ne. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurentul a beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamantul care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurent transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1245 A din 14 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1245 A din 14 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.