Borrowers' Swiss franc loan adaptation and abusive-clause claims rejected; prior judgments upheld

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 29 noiembrie 2012, sub nr. x/2012, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. şi D., au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună adaptarea clauzelor contractelor de credit nr. x/26.03.2007 şi nr. y/13.03.2007, urmare a intervenirii impreviziunii contractuale, în sensul diminuării ratelor lunare la suma de 800 Euro, pentru o perioadă de 5 ani, de la data introducerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanţii A. si B. au depus cerere precizatoare prin care au solicitat instanţei să dispună:

1) constatarea, în temeiul art. 4 si urm. din Legea nr. 193/2000, a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 şi urm., precum şi a celor aflate în strânsă legătură cu acestea, din contractul de credit nr. x/02.07.2007 cu acte adiţionale, precum şi a clauzelor de la art. 5.1 şi urm., precum şi a celor aflate în strânsă legătură cu acestea din contractul de credit nr. xl0506/26.07.2007, clauze privind suportarea riscului valutar exclusiv de către reclamanţi, in calitate de clienţi ai băncii, care nu i-a informat cu privire la acest risc la momentul încheierii contractului şi nici nu le-a oferit posibilitatea reală de negociere a acestei clauze contractuale, astfel încât, în cursul executării contractelor de credit, a apărut un dezechilibru semnificativ intre părţile contractante.

2) intervenţia instanţei asupra dispoziţiilor contractuale privind suportarea riscului valutar exclusiv de către reclamanţi, clauze cu caracter abuziv, având în vedere şi impreviziunea contractuală, dar şi dispoziţiile deciziei CJUE în cauza Kasler, după cum urmează:

2.1) conversia debitului în RON, de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 29 noiembrie 2012, la cursul CHF valabil la data contractării, 2 iulie 2007 (1,8879 RON/CHF) şi, respectiv, 26 iulie 2007(1,8849 RON/CHF), plus o marja 20 %;

2.2) recalcularea sumelor achitate până în prezent şi scăderea lor din debitul convertit în RON, conform pct. 2.1.

2.3) stabilirea ratei lunare la suma de 4.758 RON (contravaloare 2.100 CHF, la data introducerii acţiunii, cursul de 2,2655 RON/CHF, adică cursul BNR 1,8879 RON/CHF majorat cu 20%) şi refacerea graficului de rambursare, conform expertizei ce se va efectua în cauză.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1734 din 18 martie 2016 a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A. şi B., astfel cum a fost modificată şi precizată, în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A., D..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 434 din 6 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1734 din 18 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A. şi F. S.A. în calitate de succesoare A D..

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, având în vedere că nu s-a cercetat fondul cauzei.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii susţin că în considerente, instanţa de apel a reţinut, în legătură cu obligaţia de informare a băncii la încheierea contractului de credit, că intimata C. S.A. nu a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale, deşi sarcina probei îi revenea.

Mai arată recurenţii, că deşi instanţa de apel a reţinut necesitatea analizei tuturor criteriilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, la care s-a făcut referire atât în cererea precizatoare cât şi în motivele de apel, aceasta nu le mai analizează şi nici nu se mai pronunţă asupra caracterului abuziv al clauzei prin care reclamanţii sunt nevoiţi să suporte integral costurile devalorizării CHF în raport cu RON, context în care se susţine lipsa motivării hotărârii cu privire la caracterul abuziv al clauzelor ce vizează cursul valutar.

Cu referire la teoria impreviziunii contractuale, recurenţii susţin că instanţa a reluat distincţiile făcute de CCR prin decizia nr. 623/2016 privind riscul inerent şi riscul supra-adaugat într-un contract de credit, apreciind că această critică nu ar fi fost invocată în cauză de reclamanţi, astfel că solicitarea de aplicare a teoriei impreviziunii s-a reţinut a fi nedovedită, aspect considerat de reclamanţi ca fiind apreciat în mod greşit.

Mai susţin recurenţii, contrar celor susţinute de instanţa de apel, că la dosarul cauzei există dovezi privind caracterul excesiv de oneros al obligaţiei contractuale, precum şi cu privire la buna-credinţă a reclamanţilor, întrucât atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin motivele de apel s-a făcut referire la reaua-credinţă a băncii, în ceea ce priveşte dezechilibrul contractual, solicitându-se adaptarea clauzelor contractuale, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, dovada fiind făcută cu înscrisuri.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel a reţinut în mod greşit că reclamanţii nu ar fi invocat riscul supra-adăugat, deşi aceştia au făcut referire la decizia nr. 623/2016 a CCR pe fondul scăderii/inexistenţei veniturilor, iar din dovezile depuse la dosar rezultă exact acest risc supra-adăugat, adică depăşirea unui risc inerent într-un contract.

Totodată, se susţine că instanţa de apel a făcut o analiză greşită a dispoziţiilor legale în materia clauzelor abuzive, asupra cărora în final nici nu s-a mai pronunţat, dar şi asupra excepţiilor de la regula pacta sunt servanda, invocate, prin raportare la art. 970 C. civ., dar şi la decizia CCR.

Prin întâmpinările formulate în cauză, de către intimatele E. S.A. şi F. S.A., s-a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. să fie respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenţii nu le-au citat şi nici nu au argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelanţi în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

În acest context, critica potrivit căreia, banca nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de informare a consumatorilor cu privire la riscul valutar şi obligaţia de negociere a clauzelor contractuale se constată că este nefondată.

Astfel, în ceea ce priveşte obligaţia de informare cu privire la riscul valutar, se reţine că dispoziţiile art. 3 lit. b) şi art. 18-20 din O.G. nr. 21/1992 şi ale art. 27 lit. b) şi art. 45-47 din Legea nr. 296/2004 stabilesc dreptul consumatorilor de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.

În acest sens, se constată că instanţele au reţinut în mod corect că reclamanţii au avut cunoştinţă de moneda în care urmau a fi acordate creditele, având în vedere că acest element esenţial al contractelor a fost menţionat în contractele de credit semnate de către consumatori, aceştia beneficiind de o perioadă de timp pentru a se putea informa cu privire la ceea ce presupune încheierea unor astfel de contracte, reclamanţii făcând alegerea monedei în care au solicitat acordarea creditelor pentru a beneficia de avantajele pe care le-a presupus acest tip de contract de credit.

Totodată, se reţine că profesionistul are o obligaţie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să i se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp,acesta neavând vreo modalitate de a previziona, la momentul încheierii contractului, cum va evolua cursul valutar.

Aşadar, din momentul în care banca îşi execută obligaţia de a pune la dispoziţia împrumutatului suma în Euro, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune şi neexecutare obligaţiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaşte de la chiar momentul încheierii convenţiei de credit deoarece contractele conţin termene de plată foarte lungi.

În acest context, se reţine că instanţa a avut în vedere faptul că reclamanţii au avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzelor contractuale privind moneda de acordare a creditelor, putând opta între mai multe tipuri de credite în diverse monede de schimb, alegând, creditele cu caracteristicile pe care le-au considerat potrivite nevoilor lor, sens în care se constată că acordarea creditelor în moneda CHF s-a făcut la solicitarea expresă a reclamanţilor, acest tip de credit fiind mai avantajos din punct de vedere al costurilor sale.

De asemenea, se reţine că în cauză nu s-a făcut nicio dovadă cu privire la faptul că banca ar fi urmărit inducerea în eroare a reclamanţilor, în vederea obţinerii de venituri nejustificate din diferenţele de curs valutar.

În aceste condiţii, în mod corect nu s-a reţinut de către instanţe lipsa de negociere a clauzelor privind moneda acordării creditului şi riscul valutar, având în vedere opţiunea împrumutaţilor de a accesa credite în franci elveţieni şi de a impune moneda în care urmau a fi acordate creditele, posibilitatea acestora de negociere a monedei creditului, astfel că din această perspectivă nu este îndeplinită nici condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prin urmare, având în vedere că nu s-a probat săvârşirea de către pârâtă a unei fapte ilicite, neexistând niciun indiciu al cunoaşterii de către bancă a modalităţii de evoluţie a cursului de schimb pentru moneda în care a fost acordat creditul, în mod corect s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru obligarea băncii la suportarea riscului valutar.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Aşadar, se observă că prevederile contractuale ale părţilor din prezenta speţă nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Referitor la critica adusă cu privire la analiza teoriei impreviziunii, se constată că în mod corect au reţinut instanţele că în cauză nu s-au produs suficiente dovezi în acest sens şi că recurenţii nu au justificat intervenţia unui risc supra-adăugat contractelor de credit încheiate, nefiind astfel făcută dovada întrunirii condiţiilor sale de existenţă.

Având în vedere că hotărârea instanţei este amplu şi corect motivată, se constată că sub acest aspect nu poate fi reţinută nelegalitatea întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurenţilor care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină" sau că ar conţine o "motivare contradictorie" şi prin urmare, critica nu va fi reţinută.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greşită a legii.

În acest context, recurenţii invocă o pretinsă aplicare greşită a legii, însă nu indică şi nici nu argumentează în mod concret niciun text de lege care ar fi aplicat greşit, astfel că, aceste critici invocate formal nu pot conduce la ideea că în speţă s-ar fi produs încălcarea greşită a unei norme de drept material.

În aceste condiţii, trebuie reţinută precizarea că motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează aplicarea greşită a legii de către instanţele anterioare rezultată din nesocotirea unor norme de drept substanţial, iar în speţa de faţă o astfel de regulă nu a fost încălcată, întrucât nu s-au făcut astfel de apărări în faţa instanţelor devolutive.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente şi a făcut o corectă aplicare a acestora la situaţia de fapt stabilită şi că motivele de nelegalitate au fost invocate cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor în ceea ce priveşte fondul cauzei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Altfel spus, situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar criticile recurenţilor nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate.

În acest context, nu se poate constata că s-au încălcat dispoziţiile legii pentru a fi reţinute motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă, întrucât critica adusă deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti este nefondată, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 434 din 6 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 434 din 6 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A. (succesoare a C. S.A.- absorbită) şi F. S.A. în calitate de succesoare a D..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2020.