Commercial registry complaint under O.U.G. 116/2009 barred from cassation by mandatory appeal-only route

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin plângerea înregistrată la 20.09.2018 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, petenţii A., B., C., D. şi E. au solicitat, în contradictoriu cu S.C. F. S.R.L., desfiinţarea rezoluţiei nr. 21527/31.08.2018, pronunţată de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa şi respingerea cererii de înmatriculare a S.C. F. S.R.L. în registrul comerţului.

La 27.11.2018, G. şi H., I., J., K. şi L. au formulat cereri de intervenţie principală, prin care au solicitat admiterea plângerii şi respingerea cererii de înmatriculare a S.C. F. S.R.L.

Prin încheierea din 28.11.2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis în principiu cererile de intervenţie, iar prin încheierea din 12.12.2018 a respins excepţiile inadmisibilităţii plângerii şi lipsei calităţii procesuale active.

Prin sentinţa civilă nr. 69/13.02.2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis cererile de intervenţie formulate de G., H., I., J., K. şi L., a admis plângerea formulată de petenţii A., B., C., D. şi E., a desfiinţat rezoluţia nr. 21527/31.08.2018, pronunţată de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa şi a respins ca nefondată cererea S.C. F. S.R.L. privind autorizarea constituirii, înmatricularea şi înregistrarea datelor din declaraţia tip pe propria răspundere; a dispus radierea din registrul comerţului a tuturor menţiunilor efectuate în baza rezoluţiei desfiinţate, dar şi comunicarea încheierii către persoana juridică la sediul social, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Constanţa, pe cale electronică, precum şi afişarea pe pagina de internet a Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi la sediul Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa.

Împotriva încheierilor din 28.11.2019 şi 12.12.2018, precum şi a sentinţei civile sus-menţionate, S.C. F. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 577/11.11.2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii plângerii, precum şi apelul.

Împotriva acestei decizii, S.C. F. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt, a susţinut că acţiunea dedusă judecăţii este una în regularizare, care se încadrează în dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 31/1990, sens în care, cu titlu prealabil, a solicitat instanţei să o califice ca atare, urmând a se face aplicarea dispoziţiilor prevăzute de lege într-o astfel de situaţie.

A arătat recurenta că petenţii au sesizat instanţa de judecată cu scopul constatării nelegalităţii S.C. F. S.R.L. pentru lipsa actului constitutiv valabil încheiat.

În susţinerea acţiunii au fost invocate prevederile art. 6 din O.U.G. nr. 116/2009, precum şi cele ale Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2594/C/2008.

Recurenta a afirmat că judecătorul nu se poate pronunţa asupra validităţii actului constitutiv al societăţii înmatriculate, în acest caz legea prevăzând o altă acţiune, cea în regularizare, reglementată de art. 48 din Legea nr. 31/1990, dar şi că intimaţii şi instanţele de judecată au apreciat rezoluţia nr. 21527/31.08.2018 ca fiind nelegală, motivat de faptul că actul constitutiv al societăţii nu este valabil, ci lovit de nulitate absolută.

Totodată, a mai arătat că nu au fost respectate prevederile art. 6 alin. (6) din O.U.G. nr. 116/2008, potrivit cărora instanţa soluţionează plângerea în complet alcătuit dintr-un singur judecător, în camera de consiliu, fără citare.

A subliniat că în condiţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanţa are posibilitatea de a califica actele şi faptele deduse judecăţii, făcând aplicarea dispoziţiilor legale incidente prin raportare la situaţia de fapt expusă în cererea introductivă, în prezenta cauză situaţia de fapt dedusă judecăţii încadrându-se în ipoteza reglementată de art. 48 din Legea nr. 31/1990.

În drept, a indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimaţii D., C., A., E. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a recurentei, deoarece hotărârea pronunţată de instanţă este executorie şi are drept efect imediat radierea din evidenţele registrului comerţului a înregistrării persoanei juridice, potrivit art. 6 alin. (6) din O.U.G. nr. 116/2009, dar şi excepţia inadmisibilităţii recursului, conform art. 6 alin. (7) din O.U.G. nr. 116/2009, având în vedere că hotărârea pronunţată în soluţionarea plângerii este executorie şi este supusă numai apelului.

Pe fondul recursului, au solicitat respingerea acestuia, subliniind că acţiunea în regularizare prevăzută de art. 48 din Legea nr. 31/1990 nu priveşte obiectul prezentei acţiuni.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în C. proc. civ., în art. 457.

În speţă, Tribunalul Constanţa a fost învestit la 20.09.2018 cu o plângere împotriva rezoluţiei nr. 21527/31.08.2018, pronunţată de persoana desemnată de către directorul Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din O.U.G. nr. 116/2009.

Prin punctul de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, recurenta a susţinut că plângerea formulată de reclamanţi trebuie calificată drept o acţiune în regularizare, aşa cum este aceasta reglementată de art. 48 din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte notează că reclamanţii, în baza principiului disponibilităţii, au înţeles să învestească instanţa cu o plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din O.U.G. nr. 116/2009. Totodată, ia act că pârâta nu a solicitat calificarea acţiunii în faţa primei instanţe, pe calea întâmpinării.

Dincolo de faptul că, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa supremă constată că pârâta nu a invocat greşita calificare a acţiunii nici în apel, prin criticile aduse sentinţei tribunalului, instanţele anterioare fundamentându-şi hotărârile pe dispoziţiile O.U.G. nr. 116/2009.

Aşa fiind, solicitarea recurentei în sensul schimbării obiectului acţiunii în etapa procesuală a recursului este lipsită de suport legal.

Analizând admisibilitatea recursului din perspectiva temeiului de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că potrivit art. 6 alin. (3) teza I din O.U.G. nr. 116/2009, împotriva rezoluţiei directorului şi/sau persoanei sau persoanelor desemnate se poate formula plângere, iar conform art. 6 alin. (7) din aceeaşi ordonanţă, hotărârea pronunţată în soluţionarea plângerii este executorie şi este supusă numai recursului.

Textele de lege anterior evocate reglementează reguli de procedură în materia cererilor întemeiate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 116/2009.

Având în vedere că O.U.G. nr. 116/2009 a fost adoptată anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ., iar plângerea a fost formulată ulterior, devin pe deplin incidente dispoziţiile relevante din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este definitivă, de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.

Conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este supusă recursului sau că poate fi atacată cu recurs ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012 şi ale art. 6 alin. (7) din O.U.G. nr. 116/2009, rezultă că hotărârile pronunţate în soluţionarea plângerilor îndreptate împotriva rezoluţiilor emise de directorul/persoana desemnată din cadrul oficiului registrului comerţului sunt supuse numai apelului.

Or, conform art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Prin urmare, având în vedere că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 116/2009, decizia pronunţată de instanţa de apel este o hotărâre definitivă în sensul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ar constitui o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate, cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. F. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 577/11.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2020.