Cassation inadmissibility due to failure to distinguish factual re-evaluation from substantive legal grounds in currency risk contract adaptation

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 05.04.2018 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să aplice teoria impreviziunii şi să adapteze contractul de credit nr. x/27.06.2008, încheiat între reclamant şi pârâtă, în sensul de a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din diferenţa de curs valutar franc elveţian/leu, determinat de schimbarea împrejurărilor care au dus la încheierea contractului de credit în franci elveţieni, în sensul că toate sumele datorate de reclamant în temeiul convenţiei de credit se vor calcula, începând cu data introducerii acţiunii, la o valoare a francului elveţian egală cu jumătate din diferenţa dintre cursul francului elveţian de la momentul plăţii şi valoarea aceleiaşi monede de la momentul contractării, la care se va adăuga valoarea francului elveţian de la momentul contractării creditului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 210/22.02.2019, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins excepţia necompetenţei sale teritoriale, a respins acţiunea şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 16.607,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 590/11.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă; a fost obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 8.463 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curţii de apel.

În motivare, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că instanţa de apel, preluând integral argumentele intimatei, a aplicat în mod greşit normele de drept material care reglementează impreviziunea.

Cu privire la nominalismul monetar, recurentul a arătat că instanţa de apel, reţinând că nu a fost răsturnată prezumţia bunei-credinţe a intimatei, a apreciat că acest principiu este pe deplin aplicabil.

În continuare, a reiterat argumentele prezentate în faţa instanţelor de fond, care, în opinia autorului căii de atac, relevă reaua-credinţă a intimatei şi a evocat jurisprudenţa C.J.U.E. cu privire la acest aspect.

A arătat recurentul că în mod greşit instanţa de prin control judiciar a considerat fluctuaţia cursului valutar un fenomen obişnuit, iar nu un risc supraadăugat, deşi nu a invocat prin acţiune o imposibilitate de plată, un refuz de a achita ratele sau o intenţie de a se sustrage de la plata ratelor asumate cu ocazia încheierii contractului de credit, ci a invocat şi probat că executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă.

În acest context, a subliniat că nu a solicitat exonerarea sau îngheţarea cursului de schimb la nivelul celui de la data încheierii contractului, ci doar modificarea pentru viitor a convenţiei, în sensul împărţirii între părţi a riscului derivat din diferenţele de curs valutar.

În opinia recurentului, argumentele sale privind supraevaluarea monedei francului elveţian în raport cu data încheierii contractului, ca urmare a crizei economice mondiale, trebuie analizate din perspectiva riscului supraadăugat şi dezechilibrului grav produs între prestaţiile părţilor în sensul înclinării balanţei în mod excesiv către debitor.

A susţinut autorul căii de atac că pregătirea sa juridică, invocată de intimată, nu este relevantă raportat la mecanismele financiar-bancare şi politica financiară mondială, dar şi că banca, în calitate de profesionist în domeniul financiar, trebuia să cunoască evoluţia creditului şi să îl informeze cu privire la consecinţele economice ale angajamentului asumat.

În acest context, a arătat că este un debitor de bună-credinţă, care şi-a asumat o fluctuaţie rezonabilă a cursului de schimb, însă nu a acceptat expres riscul schimbării împrejurărilor într-o atare măsură.

De asemenea, a susţinut că la momentul încheierii contractului a acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu intimata, contractul fiind unul de adeziune.

Astfel, s-a aflat în imposibilitate de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauzele esenţiale, întregul act juridic fiindu-i impus.

Potrivit autorului căii de atac, instanţele naţionale sunt obligate să verifice nu numai dacă banca a acţionat cu bună-credinţă şi a informat consumatorul la momentul încheierii contractului cu privire la toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligaţiei sale, dar şi crearea unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cea de-a doua critică a recurentului vizează cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat de ambele instanţe de fond.

Sub acest aspect, a susţinut că sumele acordate cu acest titlu sunt excesive, în raport cu activitatea prestată de avocatul intimatei, astfel că se impune cenzurarea lor în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, a invocat jurisprudenţa C.E.D.O. şi a susţinut că prin reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nici nu îl modifică, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a pierdut procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.

În final, recurentul a susţinut că s-a aflat în imposibilitate de a solicita în faţa primei instanţe cenzurarea onorariului, întrucât nu i s-a adus la cunoştinţă cuantumul acestuia.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

La 03.02.2020 intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 26.02.2020, recurentul a răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Luând în analiză, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, recurentul a indicat în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material.

Toate argumentele expuse în cadrul criticilor din recurs urmăresc însă doar o reevaluare a materialului probator şi a situaţiei de fapt; astfel, recurentul a arătat că instanţa de apel, reţinând în mod eronat că nu a fost răsturnată prezumţia bunei-credinţe a intimatei, a apreciat că este aplicabil principiul nominalismului monetar; a reiterat argumentele prezentate în faţa instanţelor de fond, care, în opinia sa, relevă reaua-credinţă a intimatei şi a susţinut că în mod greşit instanţa de prin control judiciar a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, apreciind că fluctuaţia cursului valutar reprezintă un fenomen obişnuit, iar nu un risc supraadăugat; toate aceste susţineri reprezintă trimiteri la elemente de fapt, care au fost deja analizate de instanţele de fond, prin prisma probatoriului administrat.

Astfel, prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestită cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

Deşi a reclamat încălcarea normelor de drept material care reglementează impreviziunea, recurentul face trimitere doar la probe şi la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.

Criticile dezvoltate de recurent vizează modul în care instanţa de apel a analizat, din perspectiva situaţiei de fapt reţinute şi a probelor administrate, reaua-credinţă a intimatei şi îndeplinirea condiţiilor impreviziunii.

Or, examinarea instanţei de recurs este limitată de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Nici criticile vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţele de fond nu pot face obiectul analizei de recurs, întrucât nu vizează nelegalitatea deciziei recurate.

Se cuvine subliniat, în acest context, şi faptul că instanţa de apel, în urma propriilor verificări, a reţinut ca fiind nefondată susţinerea autorului căii de atac, potrivit căreia s-a aflat în imposibilitate de a solicita în faţa primei instanţe cenzurarea onorariului, întrucât nu i s-a adus la cunoştinţă cuantumul acestuia.

Prin decizia nr. 3/20.01.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurentul nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat doar formal.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 590/11.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2020.