Annulment of cassation appeal for failure to pay judicial stamp tax on civil restitution claim

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30.03.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 629.500 RON, transferată în cursul anului 2014 din conturile reclamantei în contul pârâtei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1992/21.06.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 629.500 RON, reţinând că în perioada aprilie- decembrie 2014 pârâta, în calitate de administrator al societăţii reclamante, a transferat în contul său mai multe sume de bani din patrimoniul reclamantei, în mod nejustificat, neprimind apărările pârâtei în sensul că încasarea sumei aflate în discuţie s-a făcut cu titlu de dividende.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1374A/19.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, iar în subsidiar, schimbarea deciziei recurate şi modificarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii.

În motivare, recurenta, după ce a prezentat situaţia de fapt, a susţinut că nu poate fi reţinută răspunderea sa patrimonială, în calitate de administrator, deoarece nu a săvârşit nicio faptă prejudiciabilă pentru societate, ci a distribuit dividendele ce i se cuveneau, în calitate de asociat unic, având certitudinea că situaţia este clară şi legală din punct de vedere contabil.

Recurenta a susţinut că sunt nereale afirmaţiile intimatei referitoare la faptul că ar fi recunoscut calitatea sa de debitor al societăţii şi că sumele ar fi fost acordate cu titlu de împrumut.

Sub acest aspect, a arătat că din probele administrate nu rezultă că ar fi fost încheiat vreun contract de împrumut, iar înscrisurile depuse la dosar nu pot avea valoarea unei astfel de convenţii, deoarece nu este specificat cu ce titlu a fost acordată suma; de asemenea, a susţinut că nu recunoaşte existenţa contractului. De altfel, a mai afirmat că nici nu există un termen de rambursare a împrumutului şi nici intimata nu a solicitat acest lucru, în baza art. 2.162 C. civ.

A mai susţinut recurenta că acordarea tuturor sumelor de bani s-a făcut cu acordul şi la propunerea administratorului de fapt, C., acesta având controlul total asupra societăţii reclamante.

După redarea prevederilor art. 2.158 C. civ., recurenta a susţinut că dovada contractului de împrumut presupune, pe lângă proba predării bunului, dovedirea naşterii obligaţiei de restituire a sumei de bani stabilite în sarcina sa, iar în lipsa unei astfel de probe, faptul predării bunului poate primi orice interpretare, chiar şi aceea a plăţii unei datorii anterioare.

Or, din actele dosarului nu rezultă că recurenta şi-ar fi asumat o atare obligaţie, iar dovada unei astfel de obligaţii nu putea fi făcută decât prin înscrisuri, potrivit art. 1.191 C. civ.

Aşadar, în lipsa unui contract încheiat, nu pot fi aplicate prevederile art. 2.163 C. civ., instituţia prescripţiei fiind fundamentală în această materie, dar nici nu se poate aprecia asupra unui termen de restituire, astfel încât instanţa să o poată obliga pe recurentă la restituirea sumelor ajunse la scadenţă.

Prin urmare, recurenta a susţinut că în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu reiese că între părţi s-ar fi născut un raport juridic de împrumut, întrucât nu există vreun înscris în acest sens.

A mai arătat recurenta că intimata s-a mai adresat instanţei de judecată în vederea stabilirii unui termen pentru restituirea împrumutului, pe calea ordonanţei preşedinţiale, fără a invoca răspunderea civilă delictuală sau îmbogăţirea fără justă cauză.

În raport cu această împrejurare şi cu actuala cerere de chemare în judecată, recurenta a apreciat că asociatul cesionar exercită un abuz de drept.

Recurenta a arătat că, la momentul cesionării părţilor sociale ale societăţii reclamante, cesionarul a cunoscut în întregime situaţia financiar-contabilă.

În atare condiţii, pornind de la temeiul acţiunii care constă în răspunderea civilă delictuală şi îmbogăţirea fără justă cauză, recurenta a solicitat instanţei să constate că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege pentru niciuna dintre cele două instituţii, iar instanţa de apel în mod eronat s-a raportat la norme de drept material neaplicabile speţei.

În continuare, recurenta a susţinut că pentru atragerea răspunderii administratorului este necesar a fi îndeplinite o serie de condiţii, printre care şi existenţa unui prejudiciu. Or, instanţa de apel, deşi a respins apelul, nu a analizat în ce măsură sunt îndeplinite aceste condiţii, limitându-se la a indica, la modul general, texte de lege cu privire la interdicţiile administratorului, nemotivând soluţia.

A subliniat că, în speţă, prejudiciul nu există, întrucât administratorul de fapt a cunoscut în orice moment situaţia societăţii, având acces la toate documentele acesteia.

Referitor la îmbogăţirea fără justă cauză, recurenta a învederat, de asemenea, că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege şi că este îndeplinită condiţia bunei sale credinţe.

Pentru argumentele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recursul nu a fost timbrat.

Prin încheierea din 12.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea recurentei de reexaminare a taxei judiciare de timbru.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Luând în examinare, cu prioritate, chestiunea timbrajului, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

În conformitate cu prevederile alin. (1) al art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează şi se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.

Pe de altă parte, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În speţă, în etapa regularizării, constatându-se că recursul nu este timbrat, s-a pus în vedere recurentei, sub sancţiunea anulării cererii, să depună la dosar, în termen de 10 de zile de la comunicarea adresei, dovada achitării taxei de timbru de 5.050 RON.

Constatând că recurenta nu s-a conformat obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru până la termenul de judecată stabilit în cauză - 21.10.2020, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor textelor de lege evocate mai sus, în temeiul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 pct. (5) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1374A/19.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2020.