Prescription commencement for unjustified payment claims based on audit findings versus contractual payment dates

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19.08.2015 pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. - Sucursala Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 870.613,87 RON, reprezentând plăţi nejustificate, precum şi la plata beneficiilor nerealizate aferente plăţii nelegale, calculate de la data producerii prejudiciului până la data plăţii efective.

La 16.09.2015 reclamanta a depus la dosar precizări, prin care a menţionat că valoarea beneficiilor nerealizate la 12.08.2015 este în cuantum de 122.691,58 RON şi a fost anexat un mod de calcul al sumelor solicitate cu titlu de debit principal şi accesorii.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mehedinţi şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 182/03.12.2015, Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la 21.12.2015.

Prin încheierea din 06.09.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile ce decurg din facturile nr. x/30.11.2011, nr. y/15.05.2012, nr. z/14.06.2012 şi nr. 47/29.06.2012 (parţial, pentru suma de 181.165,07 RON).

Prin sentinţa civilă nr. 5246/13.09.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins pretenţiile aferente facturilor nr. x/30.11.2011, nr. y/15.05.2012, nr. z/14.06.2012 şi nr. 47/29.06.2012 (parţial, pentru suma de 181.165,07 RON), ca fiind prescrise; a fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, A. S.A., reprezentată prin administrator judiciar C.., a declarat apel.

Prin cererea de apel, reclamanta a încunoştinţat instanţa că, prin încheierea din 10.10.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost deschisă procedura insolvenţei împotriva sa, C.. fiind desemnată administrator judiciar.

Prin decizia civilă nr. 1099/13.06.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, A. S.A., reprezentată prin administrator judiciar C.., a declarat recurs, solicitând casarea ei şi rejudecarea cauzei.

În motivare, a susţinut că în cauză nu a fost reţinută corect situaţia de fapt şi de drept aferentă derulării raporturilor contractuale dintre părţi şi nu au fost luate în considerare toate probele administrate, fiind admisă în mod nelegal excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru facturile nr. x/30.11.2011, nr. y/15.05.2012, nr. z/14.06.2012 şi nr. 47/29.06.2012 (parţial, pentru suma de 181.165,07 RON).

Cu privire la acest aspect, recurenta a susţinut că a luat cunoştinţă de existenţa unui prejudiciu, din decizia nr. 127/14.01.2014 emisă de Curtea de Conturi, prin care auditorii externi au constatat săvârşirea unei fapte ilicite.

Astfel, în opinia recurentei, termenul de prescripţie curge de la această dată, aşa cum relevă şi doctrina şi jurisprudenţa în materie.

În continuare, recurenta a arătat că a fost înfiinţată la 05.08.2013, ca urmare a finalizării unor procese de fuziune prin contopire a filialelor A. ale S.C. D. S.A. Bucureşti şi constituirea unei noi societăţi, actuala A. S.A., context în care termenul la care noua societate a cunoscut posibilul prejudiciu este data înregistrării raportului de control nr. x/19.12.2013 şi a înregistrării deciziei nr. 127/14.01.2014, de când curge termenul de prescripţie de 3 ani.

Autoarea căii de atac a evocat dispoziţiile art. 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, precum şi ale art. 2.528 C. civ., cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripţie şi a arătat că prin plângerea penală formulată împotriva intimatei şi împotriva S.C. E. S.R.L. a solicitat tragerea la răspunderea penală a făptuitorilor şi s-a constituit parte civilă pentru repararea în întregime a prejudiciului ce i-a fost cauzat.

Raportat la fondul litigiului, recurenta a descris situaţia de fapt constatată în urma controlului de audit efectuat de Curtea de Conturi a României, finalizat cu întocmirea raportului de control nr. x/19.12.2013 şi a deciziei nr. 127/14.01.2014, prin care s-a constatat prejudiciul pe care l-a suferit.

De asemenea, a susţinut că intimata nu a respectat obligaţiile inserate la art. 12.2 şi art. 16 din contractul de execuţie lucrări nr. x/04.07.2011 şi că sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate, având în vedere raportul Curţii de Conturi cu privire la plata sumei de 870.613,87 RON, efectuată din eroare.

Potrivit recurentei, proba contrară a faptului că plata s-a făcut cu intenţia de a plăti o datorie proprie, conform art. 1.341 C. civ., este chiar raportul Curţii de Conturi, care precizează ca s-a făcut o plată nejustificată.

În final, recurenta a solicitat instanţei să constate că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.357 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care, aşa cum rezultă din raportul Curţii de Conturi, intimata nu a respectat clauzele contractuale, a încasat plăţi pentru servicii neefectuate şi a decontat materiale fără să aducă dovada provenienţei acestora.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

În şedinţa din 29.07.2020, completul de filtru a pronunţat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

Se cuvine menţionat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.(...)".

Analizând decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta a indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei decizii se poate cere atunci când a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii; când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că autoarea căii de atac nu a dezvoltat critici din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 6 C. proc. civ., pe care le-a invocat doar formal, dar susţinerile sale pot fi analizate prin prisma ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată, A. S.A. a solicitat obligarea B. - Sucursala Bucureşti la plata sumei totale de 870.613,87 RON, reprezentând plăţi nejustificate, conform deciziei nr. 127/14.01.2014 emisă de Curtea de Conturi în baza raportului de control nr. x/19.12.2013, prin care s-a constatat că cea din urmă, în baza contractului de execuţie de lucrări nr. x/04.07.2011, încheiat cu antecesoarea reclamantei (S.C. A.), ar fi facturat şi încasat în mod nejustificat contravaloarea unor materiale şi a manoperei; totodată, a solicitat obligarea părţii adverse la plata beneficiilor nerealizate aferente plăţii nelegale, calculate de la data producerii prejudiciului până la data plăţii efective.

Prima instanţă, al cărei raţionament a fost validat în apel, a reţinut ca prescris dreptul material la acţiune pentru pretenţiile care trimit la facturile nr. x/30.11.2011, nr. y/15.05.2012, nr. z/14.06.2012 şi nr. 47/29.06.2012 (parţial, pentru suma de 181.165,07 RON) şi a apreciat celelalte pretenţii ca fiind neîntemeiate, pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate sau ale angajării răspunderii civile delictuale, invocate de autoarea cererii de chemare în judecată.

Prima critică expusă de recurentă vizează soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Potrivit autoarei căii de atac, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de trei ani este cel la care a luat cunoştinţă de existenţa unui prejudiciu, din decizia nr. 127/14.01.2014 a Curţii de Conturi.

Conform art. 2.528 C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită sau în restituirea întemeiată pe plata nedatorată începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Aşadar, începutul cursului prescripţiei extinctive este marcat de două momente, unul subiectiv, al cunoaşterii tuturor elementelor cerute de lege, şi unul obiectiv, la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, a cărui stabilire se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia.

Pornind de la aceste premise, Înalta Curte apreciază că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi, care este un terţ faţă de raporturile juridice care s-au derulat între părţi, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei.

Izvorul obligaţiei intimatei nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi, ci faptul juridic care, în opinia autoarei căii de atac, a generat paguba invocată.

Prin decizia nr. 19/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în interesul legii, că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului."

În considerentele deciziei sus-menţionate, s-a reţinut că "43. din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate se constată că în alin. (2) din ambele reglementări (art. 2.528 din C. civ. şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958) se prevede că dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul faptei juridice licite, respectiv acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plăţii nedatorate sau gestiunii de afaceri, dispoziţii ce au relevanţă şi în analiza problemei de drept, obiect al recursului în interesul legii, din perspectiva dispoziţiilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, care obligă la restituirea sumei datorate încasate de salariat. 44. Astfel, termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă, în condiţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2.528 din C. civ.), de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire. 45. În ceea ce priveşte obligaţia instituită prin art. 256 din Codul muncii de restituire a unei plăţi nedatorate, ce vizează un fapt juridic licit ce exclude ideea de culpă, termenul de 3 ani începe să curgă de la momentul efectuării plăţii, când angajatorul trebuia să cunoască împrejurarea că a făcut o plată nedatorată, neputându-se susţine că ulterior plăţii au apărut elemente care au determinat caracterul nedatorat al acesteia, precum raportul Curţii de Conturi sau raportul altui organ cu atribuţii de control. 46. Aşadar, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al drepturilor salariale achitate de angajator, acesta trebuia în momentul plăţii să cunoască dacă plata bănească către angajaţi era în concordanţă cu dispoziţiile care reglementau plata salariilor, dată la care evident angajatorul cunoştea identitatea angajaţilor cărora le-a acordat drepturi băneşti.(...) 75. Constatările rezultate din activitatea de control a Curţii de Conturi sau a unui alt organ cu atribuţii de control pot fi, eventual, valorificate ca mijloace de probă în litigiul având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a salariatului, răspundere ce are ca unic temei raportul de muncă dintre salariat şi angajator."

Este adevărat că decizia în interesul legii nu are incidenţă directă în speţă, însă dezlegările pe care le oferă sunt relevante, întrucât raţionamentul juridic este similar, de vreme ce există identitate de raţiune în ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie, în condiţiile emiterii unui raport al Curţii de Conturi.

A. S.A. a pretins restituirea de către B. - Sucursala Bucureşti a sumei de 870.613,87 RON, cu titlu de plată nedatorată, ca urmare a facturării şi încasării nejustificate a contravalorii unor materiale şi a manoperei.

Pornind de la considerentele expuse mai sus, instanţa supremă reţine că, aşa cum judicios a apreciat şi instanţa de apel, autoarea căii de atac trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea cel mai târziu la momentul la care a achitat facturile fiscale în privinţa cărora susţine că reprezintă plăţi nedatorate.

Beneficiarul lucrărilor ar fi trebuit să aibă reprezentarea unei eventuale facturări nejustificate la data la care a achitat sumele aferente facturilor, care au fost emise de intimată în baza unor situaţii de lucrări semnate de toate părţile contractante.

Afirmaţiile recurentei, în sensul că a fost înfiinţată la data de 05.08.2013, ca urmare a finalizării unor procese de fuziune prin contopire a filialelor A. ale S.C. D. S.A. Bucureşti şi constituirea unei noi societăţi, actuala A. S.A., nu sunt apte să conducă spre o altă concluzie.

Aceasta, întrucât recurenta este succesoarea în drepturi şi obligaţii a filialelor care au fuzionat prin contopire, printre care şi cea care a semnat contractul de execuţie lucrări nr. x/04.07.2011, astfel că intimata îi poate opune toate mijloacele şi apărările, inclusiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în aceleaşi condiţii în care le putea opune persoanei juridice care a semnat contractul.

Eventualele împrejurări legate de operaţiunile efective de predare-preluare a activului şi pasivului de către societatea rezultată din fuziunea prin contopire nu pot fi imputate intimatei, iar cursul prescripţiei nu poate fi determinat de atitudinea creditorului, căci întârzierea sa în operaţiunea de identificare a unui eventual prejudiciu nu poate să rămână nesancţionată.

Aşa fiind, în mod corect a reţinut curtea de apel că, raportat la momentul la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, dreptul material la acţiune în privinţa sumelor de bani aferente facturilor fiscale nr. x/30.11.2011 (achitată la data de 06.04.2012), nr. 23/15.05.2012 (achitată la data de 22.05.2012), nr. 44/14.06.2012 (achitată la data de 28.06.2012) şi nr. 47/29.06.2012 (achitată la data de 10.08.2012 pentru suma de 181.165,07 RON) este prescris, în raport cu data introducerii cererii de chemare în judecată.

Cu privire la eventuala întrerupere a prescripţiei, ca urmare a formulării plângerii penale, instanţa supremă reţine că, raportat la regimul de ordine privată al prescripţiei, instituit de noul C. civ. (aplicabil faţă de data emiterii şi plăţii facturilor în discuţie), atât timp cât recurenta nu a criticat concluziile curţii de apel care a statuat că nu a operat întreruperea prescripţiei, acestea au intrat în puterea lucrului judecat.

O altă critică vizează îndeplinirea în cauză a condiţiilor plăţii nedatorate.

Potrivit autoarei căii de atac, intimata nu a respectat obligaţiile inserate la art. 12.2 şi art. 16 din contractul de execuţie lucrări nr. x/04.07.2011 şi a solicitat şi încasat nejustificat plata contravalorii unor materiale puse în operă şi a manoperei, astfel că sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate, având în vedere raportul Curţii de Conturi cu privire la plata sumei de 870.613,87 RON, efectuată din eroare.

Reglementarea plăţii nedatorate şi a consecinţelor acesteia este cuprinsă în art. 1.341-1.344 C. civ.

Plata nedatorată reprezintă un fapt juridic licit, care presupune executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi are drept consecinţă naşterea unui raport de obligaţii în temeiul căruia cel care a plătit (solvens) este creditor al obligaţiei de restituire a prestaţiei executate, iar cel care a primit plata (accipiens) este debitorul aceleiaşi obligaţii.

Pentru naşterea obligaţiei de restituire, aşa cum au reţinut şi instanţele devolutive, trebuie îndeplinite în mod cumulativ trei condiţii: solvens să fi efectuat o plată; datoria în vederea stingerii căreia s-a efectuat plata să nu existe din punct de vedere juridic în raporturile dintre solvens şi accipiens, iar plata să fi fost făcută din eroare.

Autoarea căii de atac, invocând plata nedatorată, a solicitat restituirea unor sume achitate în baza facturilor emise de intimată în temeiul contractului de execuţie de lucrări nr. x/04.07.2011.

Or, nu se poate susţine cu temei că plata unor sume de bani în baza facturilor emise ca urmare a executării unor lucrări, conform contractului, a fost efectuată pentru stingerea unei datorii inexistente din punct de vedere juridic; dimpotrivă, plata a stins o datorie născută din contract.

Raportat la drepturile şi obligaţiile părţilor contractului, care presupuneau ca factura înaintată la plată să fie însoţită de situaţiile de plată confirmate de contractant, de procesele-verbale de recepţie şi de documente justificative privind cantităţile şi preţul materialelor puse în operă, dar şi ca recurenta, prin intermediul responsabilului de lucrare desemnat, să urmărească cantitativ şi calitativ lucrarea şi să confirme cantităţile de lucrări în vederea decontării acestora, nu este îndeplinită nici condiţia referitoare la existenţa unei erori, ce presupune ca aceasta să fie scuzabilă.

În condiţiile în care părţile contractului au încheiat procese-verbale prin care s-a constatat că lucrările au fost executate şi recepţionate şi s-a stabilit contravaloarea acestora, nu se poate conchide că plata sumelor achitate conform facturilor aferente a fost efectuată din eroare, pentru stingerea unei datorii care nu exista din punct de vedere juridic între părţi.

Mai mult decât atât, curtea de apel a constatat că, raportat la probatoriul administrat în cauză, prezumţia instituită de art. 1.341 alin. (3) C. civ. referitoare la plata sumei de bani în vederea stingerii unei datorii proprii, izvorâte din executarea contractului, urmează a-şi produce efectele.

Din această perspectivă, raportul Curţii de Conturi, ale cărui constatări nu pot fi opuse intimatei şi care nu se coroborează cu restul probelor administrate, ce relevă îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către aceasta din urmă, nu are valenţa unei probe contrare, care să răstoarne prezumţia amintită mai sus.

Nici critica recurentei, în sensul că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.357 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală, nu justifică admiterea recursului.

Autoarea căii de atac a susţinut sub acest aspect că, aşa cum rezultă din raportul Curţii de Conturi, intimata nu a respectat clauzele contractuale, a încasat plăţi pentru servicii neefectuate şi a decontat materiale fără să aducă dovada provenienţei acestora.

Or, aceste argumente, în măsura în care ar fi reale, ar putea fundamenta angajarea răspunderii civile contractuale, iar nu delictuale, a intimatei.

Aşa fiind, Înalta Curte constată, în acord cu instanţele devolutive, că nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a intimatei.

De aceea, criticile recurentei nu justifică măsura casării deciziei atacate, aşa încât, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., reprezentată prin administrator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 1099/13.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2020.