Cassation nullified for failure to articulate legal defects against appellate reasoning in land sale rescission dispute

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 03.01.2019 pe rolul Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună rezilierea promisiunii sinalagmatice autentificate de C. sub nr. x/17.06.2014, să oblige pârâtul la restituirea sumei de 131.700 RON, reprezentând avans din preţul de achiziţie a terenurilor care au făcut obiectul promisiunii, sumă actualizată cu indicele de inflaţie şi să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 308.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune-interese, conform art. 4 din convenţie, sume la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data pronunţării hotărârii până la data plăţii integrale a acestora, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 473/06.06.2019, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea şi a dispus rezoluţiunea promisiunii autentificate sub nr. x/17.06.2014 de C., a obligat pârâtul la restituirea către reclamantă a sumei de 131.700 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 28.000 euro, reprezentând daune-interese şi de 25.714 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul a declarat apel, iar reclamanta, apel incident.

Prin decizia civilă nr. 866/A/18.11.2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins atât apelul principal, cât şi apelul incident.

Împotriva acestei decizii, B. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1.554 alin. (3) şi art. 1.635 C. civ., prin raportare la principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, apreciind în mod nelegal şi netemeinic că, deşi s-a solicitat rezilierea, trebuie dispusă rezoluţiunea.

În opinia recurentului, în mod eronat a apreciat prima instanţă că faptul că reclamanta foloseşte noţiunea de "reziliere" nu schimbă datele problemei, întrucât, atât timp cât al doilea capăt de cerere vizează obligarea pârâtului la restituirea prestaţiei primite, este clar că se urmăreşte desfiinţarea retroactivă a contractului, specifică rezoluţiunii, argument însuşit şi de instanţa de apel.

A subliniat autorul căii de atac că distincţia dintre reziliere şi rezoluţiune prezintă importanţă din dublă perspectivă. Pe de o parte, soluţia dată primului capăt de cerere se răsfrânge asupra celui de-al doilea, care vizează "restituirea prestaţiilor". Or, în condiţiile art. 1.554 alin. (3) C. civ., rezilierea presupune încetarea doar pentru viitor a contractului, nu şi restituirea prestaţiilor. Aşadar, în condiţiile în care reclamanta a solicitat rezilierea, a susţinut că se impunea respingerea celui de-al doilea capăt de cerere.

Pe de altă parte, a arătat că această distincţie prezintă importanţă şi din perspectiva principiului disponibilităţii, în condiţiile în care potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Cum reclamanta a solicitat rezilierea contractului, acţiunea nefiind ulterior precizată, recurentul a apreciat că prin apărările formulate nu s-a extins cadrul procesual, iar pe de altă parte, nici instanţele de fond nu au pus în discuţie calificarea primului capăt de cerere drept o cerere de rezoluţiune.

A mai susţinut recurentul că au fost greşit aplicate prevederile art. 1.481 C. civ., instanţa calificând în mod nelegal şi netemeinic obligaţiile stabilite în sarcina lui ca fiind unele de rezultat.

În acest sens, a arătat că distincţia dintre obligaţiile de rezultat şi cele de diligenţă prezintă o deosebită importanţă din perspectiva angajării răspunderii debitorului. Astfel, în ipoteza în care obligaţia este de diligenţă, angajarea răspunderii este posibilă doar în măsura în care creditorul dovedeşte că rezultatul promis nu a fost obţinut pentru că debitorul nu s-a folosit de toate mijloacele necesare şi posibile ori nu a fost diligent şi prudent.

A subliniat recurentul că prima instanţa a stabilit, fără a efectua o analiză în condiţiile art. 1.481 C. civ. că obligaţia stabilită în sarcina sa este una de rezultat, iar instanţa de apel nu i-a analizat criticile cu privire la acest aspect.

În acest context, a arătat că potrivit art. 1.481 alin. (3) C. civ., pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama îndeosebi de modul în care obligaţia este stipulată în contract, existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului, gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului şi de influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

În continuare, a prezentat pe larg, prin raportare la prevederile convenţiei încheiate între părţi, argumentele pentru care apreciază că atât obligaţia sa contractuală care viza rezolvarea situaţiei juridice a unei suprafeţe de cel puţin 26 hectare teren arabil aflat pe teritoriul comunei Zarand, jud. Arad, respectiv de cel puţin 44 hectare teren arabil, aflat pe teritoriul comunei Sintea Mare, cât şi cea vizând asigurarea transferului proprietăţii, sunt obligaţii de diligenţă, întrucât realizarea acestora nu depindea în mod exclusiv de voinţa sa.

O altă critică formulată de recurent vizează greşita aplicare a prevederilor art. 1.351 alin. (3), art. 1.557 şi art. 1.634 C. civ.

A susţinut autorul căii de atac că, în contra celor reţinute de instanţele de fond, acordul a cărui reziliere s-a solicitat a încetat ca urmare a imposibilităţii fortuite de executare, iar nu a culpei sale în neexecutarea obligaţiilor.

Potrivit recurentului, prin încheierea contractului, ambele părţi au urmărit obţinerea unui folos patrimonial, astfel că prezintă o importanţă deosebită analiza poziţiei acestora la momentul semnării contractului şi a evenimentelor ce s-au derulat ulterior şi care au condus la imposibilitatea fortuită de executare.

Cu privire la acest aspect, a prezentat împrejurările de fapt cunoscute la momentul asumării obligaţiilor, care, în opinia sa, relevă că la acel moment avea reprezentarea faptului că poate rezolva situaţia juridică a suprafeţei de teren pe care s-a obligat să o transfere reclamantei şi nu avea niciun motiv să se sustragă de la executarea acestor obligaţii şi evenimentele survenite ulterior încheierii convenţiei, care au condus la imposibilitatea realizării obiectului contractului.

A mai susţinut recurentul că o expertiză judiciară topografică ar fi putut să stabilească în ce măsură se afla sau nu într-o imposibilitatea obiectivă de a-şi îndeplini obligaţiile asumate.

Autorul căii de atac a evocat dispoziţiile art. 1.634, 1.351 alin. (3) şi ale art. 1.557 C. civ. şi a apreciat că promisiunea sinalagmatică autentificată sub nr. x/17.06.2014 de C. a fost desfiinţată ca urmare a imposibilităţii obiective, absolute şi perpetue a rezolvării situaţiei juridice a terenului şi, pe cale de consecinţă, a imposibilităţii asigurării transferului dreptului de proprietate către intimată.

În final, a susţinut că argumentele invocate în apel, în sensul că prima instanţă a dispus rezoluţiunea, deşi se solicitase rezilierea convenţiei, erau apte să conducă la pronunţarea unei soluţii de anulare cu trimitere spre rejudecare.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului, asupra căreia reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, autorul căii de atac a reiterat motivele prezentate în cererea de apel, dar o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., deoarece prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurentul tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să urmărească hotărârea atacată, iar nu să reprezinte doar reiterarea susţinerilor părţilor de la judecata în instanţa de control judiciar devolutiv.

Aceasta, deoarece recursul este o cale de atac extraordinară, care priveşte analiza măsurii în care criticile aduse de recurent prin motivele de recurs hotărârii instanţei anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, susţinerile recurentului, circumscrise de acesta motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, susţinerile recurentului nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel.

În alţi termeni, se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Având în vedere aceste considerente, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., instanţa supremă va anula recursul şi cum recurentul a pierdut procesul, acesta urmează să fie obligat, la cererea intimatei şi în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la plata către aceasta a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 866/A/18.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă recurentul la plata către intimata S.C. A. S.R.L. a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2020.