RCA insurer liability for late payment penalties affirmed despite failure to respond to damage notification

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25.09.2015 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorului B., prin mandatar S.C. CENTRUL EUROPEAN DE DESPĂGUBIRI S.R.L., au chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu şi cu intervenientul forţat D., să oblige pârâta la plata sumelor de 30.000 RON, cu titlu de daune morale către reclamanta A. şi de 666.230,83 RON către reclamantul B., din care 660.000 RON reprezintă daune morale şi 6.230,83 RON reprezintă daune materiale (cheltuieli viitoare de tratament şi cheltuieli deja efectuate); au mai solicitat ca pârâta să fie obligată la plata penalităţilor de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a despăgubirilor.

La 18.01.2016 reclamanţii şi-au modificat acţiunea, arătând că înţeleg să se judece în contradictoriu cu E., reprezentată prin S.C. C. S.R.L., sens în care au solicitat introducerea acesteia în cauză; au renunţat la judecarea acţiunii în contradictoriu cu pârâta iniţială.

Prin sentinţa civilă nr. 1086/C/11.10.2017, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, aşa cum a fost modificată, a obligat pârâta E., reprezentată prin S.C. C. S.R.L., să plătească reclamantului B. sumele de 6.230,83 RON, reprezentând daune materiale şi 400.000 RON, cu titlu de daune morale; a mai obligat reclamanta să achite pârâtei A. suma de 30.000 RON, reprezentând daune morale, sume la care se adaugă penalităţi de 2% pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acţiunii, 25.09.2015 până la plata efectivă a daunelor. A obligat pârâta să achite reclamanţilor suma de 4.580 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins restul pretenţiilor.

Ulterior, prin încheierea din Camera de Consiliu din 10.07.2019, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele şi dispozitivul sentinţei, în sensul că penalităţile de întârziere sunt de 0,2% pe zi, în loc de 2% pe zi de întârziere, cum greşit s-a menţionat.

Împotriva acestei sentinţe, părţile au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 392/Ap/25.03.2019, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis apelul declarat de E., prin S.C. C. S.R.L., a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantul B. a sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune morale şi la plata către reclamanta A. a sumei de 15.000 RON, cu acelaşi titlu, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, a compensat în tot cheltuielile de judecată aferente judecăţii în fond şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs E., prin S.C. C. S.R.L., care a solicitat casarea ei în parte, în sensul înlăturării obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere către intimaţi începând cu data introducerii acţiunii.

În motivare, recurenta a invocat greşita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 36, 37 şi 74 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Autoarea căii de atac a arătat că, deşi a expus apărări cu privire la norma legală aplicabilă, cuantumul greşit indicat, precum şi modalitatea eronată de calcul, prima instanţă a admis capătul de cerere vizând penalităţile, acordând mai mult decât s-a cerut, respectiv penalităţi de 2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate începând cu data introducerii acţiuni.

În opinia recurentei, în mod eronat a apreciat curtea de apel că cererea de acordare a penalităţilor este întemeiată, raportat la dispoziţiile art. 36 şi 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

În acest sens, a precizat că art. 35, 36 şi 37 din Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor se aplică în condiţiile avizării daunei, ca urmare a înaintării cererilor de despăgubire, ipoteză care nu se regăseşte în speţă, întrucât nu au fost înaintate astfel de cereri destinatarilor legali. A apreciat că art. 36 şi 37 din Norme se aplică situaţiilor comune în care despăgubirea se poate stabili şi plăti pe cale amiabilă, nu şi în ipoteza în care aceasta urmează a fi acordată doar prin hotărâre judecătorească, în conformitate cu art. 49 din acelaşi act normativ.

A mai arătat recurenta că din cuprinsul art. 74 din Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor rezultă că despăgubirile acordate de asigurător în cazul prejudiciilor rezultate din vătămări corporale, în situaţiile în care nu pot fi trase concluzii certe asupra cuantumului acestora, se stabilesc numai prin hotărâre judecătorească şi se achită numai după ce hotărârea a rămas definitivă, astfel că numai după acest moment despăgubirea devine scadentă pentru asigurător şi pot fi calculate penalităţi.

A susţinut recurenta că, în acest caz, are o răspundere legală, astfel că, raportat la dispoziţiile art. 1.535 alin. (1) C. civ., nu poate fi obligată la plata penalităţilor pentru perioada anterioară scadenţei obligaţiei de plată, reprezentată de momentul în care despăgubirile au fost stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 20.08.2019, intimaţii A. şi B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În şedinţa din 11.03.2020, completul de filtru a pronunţat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

Se cuvine menţionat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Analizând decizia atacată, prin prisma motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reţine următoarele:

Autoarea căii de atac a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, în sensul înlăturării obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere, calculate începând cu data introducerii acţiunii.

Prima critică formulată de recurentă vizează acordarea penalităţilor de întârziere într-un cuantum mai mare decât cel solicitat (0,2 % pe zi), respectiv în cuantum de 2% pentru fiecare zi de întârziere.

Înalta Curte constată că prin încheierea din Camera de Consiliu din 10.07.2019, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele şi dispozitivul sentinţei, în sensul că penalităţile de întârziere sunt de 0,2% pe zi, în loc de 2% pe zi de întârziere, cum greşit s-a menţionat.

Prin urmare, această critică este neîntemeiată.

Tot neîntemeiată este şi critica potrivit căreia în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 36 şi 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care, în opinia recurentei se aplică doar situaţiilor comune în care despăgubirea se poate stabili şi plăti pe cale amiabilă.

Instanţa supremă notează că, potrivit art. 36 alin. (1) din Normele sus-menţionate, "în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire, iar potrivit art. 37, "dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Actele dosarului relevă că la 02.04.2015, intimaţii, prin mandatar S.C. CENTRUL EUROPEAN DE DESPĂGUBIRI S.R.L., au avizat asigurătorul cu privire la producerea evenimentului asigurat, cuantificând şi prejudiciul produs.

Conform afirmaţiilor intimaţilor, care nu au fost contrazise de recurentă, aceasta din urmă nu a răspuns acestei notificări.

Or, potrivit art. 36 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul era obligat fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Cum art. 37 din actul normativ sus-menţionat stabileşte că sancţiunea pentru neîndeplinirea de către asigurător a oricăreia dintre cele două obligaţii evocate mai sus în termenele prevăzute la art. 36 constă în aplicarea la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, a unei penalizări de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere, instanţa supremă reţine că în mod judicios a fost obligată recurenta şi la plata penalităţilor de întârziere pentru neîndeplinirea în termen a obligaţiei legale de a răspunde părţii solicitante.

Este adevărat că, potrivit textelor de lege evocate mai sus, penalizarea se calculează începând cu termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, care, în speţă, s-a împlinit la 02.07.2015.

Reclamanţii au solicitat aplicarea penalizării începând cu data introducerii acţiunii, 25.09.2015.

Având în vedere că această dată este ulterioară celei de la care s-ar fi putut solicita, conform prevederilor legale, aplicarea penalizării, raportat la principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, asigurătorul a fost obligat la plata penalităţilor de întârziere calculate începând cu data introducerii acţiunii, aşa cum au solicitat în mod expres reclamanţii.

Recurenta a susţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 74 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor rezultă că despăgubirile acordate de asigurător în cazul prejudiciilor rezultate din vătămări corporale, în situaţiile în care nu pot fi trase concluzii certe asupra cuantumului acestora, se stabilesc numai prin hotărâre judecătorească şi se achită numai după ce hotărârea a rămas definitivă, astfel că numai după acest moment despăgubirea devine scadentă pentru asigurător şi pot fi calculate penalităţi.

Instanţa supremă notează că, potrivit art. 45 pct. 3 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, cu aplicarea criteriilor de la art. 49 din aceleaşi act normativ, atunci când nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse.

Or, aşa cum s-a arătat şi în precedent, la 02.04.2015, intimaţii au avizat asigurătorul cu privire la producerea evenimentului asigurat, cuantificând şi prejudiciul produs.

Aşa fiind, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 36 şi 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Aceasta întrucât, în măsura în care recurenta, în calitate de asigurător, ar fi răspuns cererii de avizare transmise de intimaţi, aşa cum impun dispoziţiile art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, aceştia nu ar fi fost nevoiţi să se adreseze instanţei de judecată pentru valorificarea dreptului lor la despăgubiri.

Altfel spus, despăgubirile nu au fost determinate pe cale amiabilă nu ca urmare a incidenţei uneia dintre ipotezele în care acestea pot fi stabilite doar prin hotărâre judecătorească, ci ca o consecinţă a nerespectării de către asigurător a obligaţiilor impuse de art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, fapt ce a atras sancţiunea prevăzută de art. 37 din aceleaşi norme.

Cum, potrivit art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, penalizarea de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere se aplică la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, iar în speţă, în circumstanţele factuale expuse mai sus, suma cuvenită este cea stabilită de instanţa de judecată, criticile recurentei cu privire la cuantumul penalităţilor nu sunt întemeiate.

Nici critica potrivit căreia, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.535 alin. (1) C. civ., a fost obligată la plata penalităţilor pentru o perioadă anterioară scadenţei obligaţiei de plată, nu este aptă să conducă la casarea deciziei atacate.

Penalizarea aplicată nu sancţionează plata cu întârziere a sumei stabilite de instanţă cu titlu de despăgubiri, cum pretinde recurenta, ci neîndeplinirea obligaţiei de a răspunde cererii de avizare transmise de intimaţi.

Or, atât timp cât, potrivit dispoziţiilor art. 36 şi 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, penalizarea datorată de asigurător ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de a răspunde părţii solicitante se calculează începând cu momentul expirării celor 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, 02.07.2015, nu se poate susţine cu temei că penalităţile calculate începând cu 25.09.2015 curg de la o dată anterioară scadenţei obligaţiei.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, criticile invocate de recurentă nu justifică măsura casării deciziei atacate, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E., reprezentată prin S.C. C. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 392/Ap/25.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2020.