Housing delivery penalties: cassation invalidity for non-payment of stamp duty and unstructured legal grounds

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la 28.01.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE şi B. S.R.L., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata penalităţilor de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului pentru nepredarea locuinţei la termenul stabilit, calculate de la data când locuinţa trebuia predată până la predarea efectivă a acesteia, conform contractului de construire nr. x/19.09.2008 şi a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat nr. x/19.06.2008.

Prin sentinţa civilă nr. 16186/17.11.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 06.01.2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1802/22.03.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE şi B. S.R.L., ca efect al prescripţiei extinctive.

Prin decizia civilă nr. 373/23.02.1017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1802/22.03.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a anulat în tot sentinţa apelată şi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 30.08.2010 - 25.01.2012, a respins cererea de chemare în judecată aferentă perioadei 30.08.2010 - 25.01.2012, ca prescrisă, a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada ulterioară datei de 25.01.2012, cauza fiind trimisă la aceeaşi instanţă, spre rejudecarea cererii de chemare în judecată aferente perioadei ulterioare datei de 25.01.2012.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 3020 din 29 august 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, s-a luat act de renunţarea la judecată faţă de pârâta B. S.R.L. şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE.

Împotriva considerentelor acestei sentinţe a declarat apel pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, care a solicitat înlăturarea considerentelor conform cărora ea se face vinovată de săvârşirea unei fapte ilicite.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel şi reclamanta, care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii apelate, respectiv a soluţiei pronunţate în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, în sensul admiterii cererii, astfel cum a fost precizată, şi al obligării pârâtei la plata daunelor moratorii şi constând în lipsa de folosinţă.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a încuviinţat părţilor proba cu înscrisurile deja aflate la dosarul cauzei şi a respins ca inutilă proba cu expertiză evaluatorie solicitată de apelanta-reclamantă, pronunţarea fiind amânată la data de 5 aprilie 2019.

Prin decizia civilă nr. 610A din 5 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-au respins apelurile formulate de apelanta-reclamantă A. şi de apelanta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, împotriva sentinţei civile nr. 3020 din 29 august 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, ca nefondate.

La 24 mai 2019, recurenta-reclamantă A. a declarat recurs împotriva încheierii din 22 martie 2019 şi a deciziei civile nr. 610A din 5 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a hotărârilor şi, în principal, obligarea intimatei-pârâte la plata penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi, iar în subsidiar, trimiterea spre rejudecare către curtea de apel în vederea efectuării expertizei evaluatorii a prejudiciului suferit; cheltuielile de judecată vor fi solicitate pe cale separată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În principal, recurenta-reclamanta susţine nelegalitatea deciziei recurate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul interpretării date de curtea de apel prevederilor contractuale prin care recurenta a invocat răspunderea contractuală a ANL conform dispoziţiilor coroborate ale art. 14 din contractul de mandat, art. 10 din contractul de construire şi art. 64 din contractul de antrepriză generală.

Recurenta-reclamantă susţine că între contractul de mandat şi contractul de construire există o legătură biunivocă, acestea neputând fi privite individual distinct, întrucât se coroborează şi cu prevederile contractului de antrepriză generală nr. 14850/03.12.2007, motiv pentru care apreciază că pârâtei ANL i se aplică penalităţile de construire întrucât şi-a asumat finalizarea lucrărilor şi predarea locuinţei către recurentă într-un termen care nu a fost respectat.

Se arată că, potrivit prevederilor art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 14850/03.12.2007, ANL, în calitate de mandatară a recurentei, ar fi trebuit să ceară antreprenorului general, în cazul în care acesta întârzie terminarea obiectivului, "penalităţi în valoare procentuală de 0.15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor asumate prin contract."

Recurenta consideră că pentru această îndeplinire defectuoasă a mandatului, A.N.L. trebuie să răspundă de ce nu a pus în aplicare prevederile art. 64 şi să plătească pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale care i-au cauzat pierderi cuantificate în penalităţile de 0.15% pe zi de întârziere din valoarea contractului.

Astfel, recurenta-reclamantă arată că ANL era împuternicită prin contractul de mandat cu scopul urmăririi, executării, coordonării şi finalizării lucrărilor la termenul stabilit în contractul de construire (art. 1 din contractul de mandat); antreprenorul general avea obligaţia asumată prin contractul de construire de a edifica locuinţa "la cheie", conform art. 1 din contract, în termenul de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor conform art. 8 din contact; chiar şi în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 152/1998 între contractul de antrepriză generală, contractul de mandat şi contractul de construire există o legătură indisolubilă de natură a determina răspunderea contractuală în prezenta cauză a ANL.

În subsidiar, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că atât încheierea de şedinţă, cât şi hotărârea recurată sunt nelegale întrucât, contrar dispoziţiilor procedurale, s-a apreciat că obiectul acţiunii este dat de obligarea pârâtei la daune constând în clauza penală de 0.15% pe zi de întârziere. Or, recurenta-reclamantă susţine că a arătat şi în faţa curţii de apel, faptul că obiectul acţiunii a fost reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, în principal prejudiciul fiind evaluat convenţional (clauza penală), în subsidiar impunându-se evaluat judecătoreşte, dacă se apreciază că părţile nu l-au evaluat convenţional.

La data de 22 mai 2019, recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a declarat recurs împotriva considerentelor deciziei civile nr. 610A din 5 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate, în sensul înlăturării următoarelor considerente reţinute de instanţa de apel, respectiv:

"Curtea reţine că apelanta-pârâtă nu a obţinut o nouă autorizaţie, iar demersurile efectuate de aceasta sunt irelevante în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, obligaţia era una de rezultat, iar nu de diligentă.

Faptul că, în opinia apelantei-pârâte, aceasta şi-ar fi îndeplinit obligaţiile, iar culpa ar aparţine autorităţilor locale ale Oraşului Voluntari nu poate fi reţinut, în condiţiile în care o eventuală conduită nelegală a acestora ar fi trebuit atacată în contencios administrativ, lucru pe care apelanta pârâtă nu a dovedit că l-ar fi făcut.

Doar în condiţiile in care instanţele de contencios administrativ ar fi stabilit că, deşi ANL şi-a îndeplinit toate obligaţiile, autorităţile locale ale Oraşului Voluntari, în mod nelegal, au refuzat emiterea autorizaţiei, apelanta-pârâtă ar fi fost exonerată de răspundere pentru neîndeplinirea obligaţiei de rezultat, astfel că va fi respins, ca nefondat şi apelul declarat de apelanta - pârâtă."

Solicită menţinerea soluţiei instanţei de apel, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A..

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta-pârâtă prezintă, în sinteză, demersurile pe care le-a întreprins în dovedirea faptului că Agenţia nu a avut o atitudine pasivă şi nici în prezent nu are, în îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin în baza contractului de mandat încheiat cu recurenta-reclamantă.

Învederează că, aşa cum a arătat prin toate apărările formulate şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei, ANL s-a implicat activ în obţinerea autorizaţiei, lovindu-se de refuzul Primăriei Voluntari în emiterea acesteia. Toate aceste aspecte întâmpinate pe parcursul derulării acestui proiect puteau fi discutate în prealabil emiterii autorizaţiei de construire iniţiale.

Din moment ce indicatorii urbanistici au fost stabiliţi, iar proiectul propus de ANL a respectat obligaţiile impuse prin certificatul de urbanism, iar Primăria Voluntari refuza reautorizarea imobilului aflat pe lotul x, recurenta-pârâtă apreciază că este nelegală reţinerea faptei ilicite a ANL; iniţierea modificării reglementarilor, atribuţia modificării reglementarilor urbanistice nu aparţine ANL ci Primăriei Oraşului Voluntari sau Consiliului Local Voluntari.

Recurenta-pârâtă învederează faptul că pentru lotul x (situaţie similară de altfel cu cea în care se află lotul 777), Primăria Oraşului Voluntari a eliberat Autorizaţia de construire nr. x/03.08.2012, în condiţiile în care autorizaţia iniţială expirase. în dovedirea acestui fapt a depus la dosarul cauzei autorizaţia nr. x/15.10.2007 şi y/03.08.2012.

Prin urmare, recurenta-pârâtă susţine că nu se poate afirma faptul că A.N.L. nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin mandat sau că a săvârşit vreo faptă ilicită culpabilă în executarea acestora, şi, mai mult, nu se poate stabili vreo vinovăţie în sarcina pârâtei ANL. Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi-a îndeplinit întru totul obligaţiile, fără a manifesta o atitudine pasivă sau culpabilă, faţă de contractele încheiate cu recurenta-reclamantă.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului şi schimbarea considerentelor deciziei civile nr. 610 A/05 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în sensul aprecierii că A.N.L. şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale din contractul de mandat şi a întreprins toate demersurile în vederea reautorizării imobilului aflat pe lotul x, neexistând o culpă a sa în acest sens.

Recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă şi admiterea apelului A.N.L. sub aspectul considerentelor reţinute de instanţa de apel privind existenţa faptei ilicite săvârşită de Agenţie şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 16 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au formulat punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu întocmit în cauză.

Examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia netimbrării recursului recurentei-reclamante, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, " În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 RON", iar conform art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ, "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege".

De asemenea, art. 486 alin. (2) C. proc. civ. prevede că la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, iar alin. (3) teza I al aceluiaşi articol stabileşte că această cerinţă este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

În aplicarea acestor texte de lege, instanţa supremă constată că, prin adresa comunicată la 26 iunie 2019, recurentei i s-a pus în vedere, în procedura de filtrare a recursului, să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 14.942 RON, conform valorii pretenţiilor precizate de recurentă, sub sancţiunea anulării recursului, înştiinţarea de plată fiind primită de recurentă la domiciliul procesual ales, la data de 2 iulie 2019, sub semnătură şi ştampilă .

Având în vedere că recurenta A. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru, datorată conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 486 alin. (3) teza I raportat la art. 493 alin. (5) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va anula, ca netimbrat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 22 martie 2019 şi a deciziei civile nr. 610A din 5 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Examinând, în temeiul art. 248 alin. (1)raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului recurentei-pârâte, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, partea care a exercitat calea de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, în sensul unei reevaluări a situaţiei de fapt.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al titularului căii de atac cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În expunerea argumentelor, recurenta-pârâtă a invocat formal motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură, argumentaţia adusă în susţinere vizând exclusiv modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi fundamenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Astfel, în susţinerea recursului recurenta-pârâtă a făcut referire la înscrisurile depuse de A.N.L., la diligenţele pe care aceasta le-a făcut în vederea prelungirii autorizaţiei de construire la imobilul aflat pe lotul x, în dovedirea faptului că A.N.L., în îndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau conform contractului de mandat, nu a avut şi nici nu are o atitudine pasivă, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege incidente, dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nefăcând posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greşeli de judecată care să fie imputate instanţei de apel şi care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În speţă, nu se poate considera că afirmaţiile din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentaţii juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale menţionate, instanţa de recurs neputându-se substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia căii de atac.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată şi nu se dezvoltă motivele de nelegalitate. Aceasta este situaţia în speţă, din moment ce susţinerile recurentei-pârâte AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE vizează considerentele deciziei civile nr. 610A din 5 aprilie 2019 în cadrul cărora Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a reţinut existenţa faptei ilicite săvârşite de A.N.L. constând în neasigurarea autorizaţiei de construire.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul recurentei-pârâte nu este motivat în raport cu cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

In plus, este de reţinut că Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat apel incident, care a fost respins de instanţa de apel, astfel încât considerentele contestate nu pot fi înlăturate decât ca urmare a formulării unui recurs împotriva dispoziţiei de respingere a apelului incident.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va anula ca netimbrat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 22 martie 2019 şi a deciziei civile nr. 610A din 5 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 şi va constata nulitatea recursului declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva considerentelor deciziei civile nr. 610A din 5 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 22 martie 2019 şi a deciziei civile nr. 610A din 5 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Constată nulitatea recursului declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva considerentelor deciziei civile nr. 610A din 5 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2020.