Majority shareholder's abuse-of-minority suit held non-pecuniary; appeals quashed as inadmissible, cross-appeal moot.

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursurilor de faţă

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 aprilie 2013, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2013, reclamanta FONDUL PROPRIETATEA S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta A., solicitând instanţei să constate abuzul pozitiv de minoritate săvârşit de aceasta, prin promovarea în mod şicanatoriu a aproximativ 60 de litigii, în considerarea calităţii sale de acţionar minoritar, cu scopul vădit al hărţuirii judiciare şi al blocării/obstrucţionării activităţii societăţii; să oblige pârâta să înceteze imediat şi să i se interzică pentru viitor să facă abuz de minoritate; să oblige pârâta la repararea prejudiciului cauzat prin abuzul de minoritate săvârşit, evaluat la suma de 1.105.772,20 RON, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1361, art. 132 din Legea nr. 31/1990, art. 15, art. 1349 coroborat cu art. 1353 şi art. 1357 din C. civ., art. 253 alin. (1) lit. b) şi c) coroborat cu art. 257 din C. civ., art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 116/2009.

Prin încheierea din 4 iunie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat încheiată cercetarea procesului şi, la solicitarea ambelor părţi, a stabilit termen pentru dezbaterea fondului, la 18 iunie 2014, pentru când a pus în vedere acestora să depună concluzii scrise cu cel puţin 5 zile înaintea termenului fixat pentru judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3441 din 2 iulie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi, prin urmare, a constatat abuzul de minoritate săvârşit de pârâta A. prin promovarea pe rolul diferitelor instanţe de judecată, concomitent sau succesiv, de cereri având conţinut generic şi identic (de intervenţie sau în anulare/constatare a nulităţii a hotărârilor adunării generale a societăţii reclamante), neurmată decât selectiv de îndeplinirea obligaţiilor stabilite în etapa regularizării cererii sau urmată de renunţarea la judecată; prin formularea, cu caracter repetat, a unor cereri vădit netemeinice sau inadmisibile în cadrul proceselor pendinte, respectiv cereri de recuzare, cereri privind excepţia de nelegalitate, respectiv de neconstituţionalitate; prin formularea, cu caracter repetat, a unor cereri de chemare în garanţie a judecătorilor învestiţi cu soluţionarea cauzelor, neurmate de achitarea taxei judiciare de timbru. A dispus încetarea imediată şi interzicerea pentru viitor a abuzului de minoritate săvârşit în formele constatate.

Totodată, tribunalul a respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 50.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 4 iunie 2014, pronunţate în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat apel reclamanta FONDUL PROPRIETATEA S.A., iar pârâta a formulat apel incident împotriva aceleiaşi sentinţe, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin apelul promovat, reclamanta a criticat, în esenţă, soluţia de respingere a petitului privind repararea prejudiciului cauzat de abuzul de minoritate săvârşit de pârâtă şi evaluat, conform expertizei contabile derulate în cauză, la suma de 1.105.772,85 RON, sub aspectul neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale referitor la prejudiciul patrimonial, respectiv pentru lipsa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul nepatrimonial recunoscut.

Această apelantă a criticat şi soluţia de respingere a cererii sale accesorii, de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă, constând în onorariu de avocat în cuantum total de 131.045,12 RON, onorariu de expert în cuantum de 3.500 RON şi taxă judiciară de timbru în cuantum total de 15.195,72 RON.

Criticile dezvoltate de pârâtă prin apelul incident au vizat soluţiile primei instanţe asupra celor trei excepţii pe care le-a invocat, respectiv: excepţia "nemo auditur propriam iurpitudinem allegans",excepţia lipsei unui interes legitim în promovarea acţiunii în condiţiile existenţei unui conflict de interese în persoana lui B. - Sucursala din Bucureşti şi excepţia inadmisibilităţii celui de-al doilea capăt de cerere, cel privind încetarea imediată şi pentru viitor a abuzului de minoritate.

Prin decizia civilă nr. 1171 A din 22 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ambele apeluri ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 178 A din 31 ianuarie 2018, instanţa de apel a respins cererea apelantei-reclamante FONDUL PROPRIETATEA S.A. de completare a deciziei civile nr. 1171A din 22 iunie 2016, în sensul obligării apelantei - pârâte A. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1171 A din 22 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat recurs reclamanta FONDUL PROPRIETATEA S.A. şi recurs incident pârâta A..

I. Recurenta - reclamantă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora este susceptibilă de a fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi respectiv hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă nu a structurat criticile formulate circumscriindu-le distinct fiecărui motiv de nelegalitate invocat, ci le-a tratat împreună.

În debutul memoriului depus la dosar, recurenta-reclamantă a expus istoricul relaţiilor dintre părţi, precum şi parcursul procesual al litigiului.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1349 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, raportat la art. 1353 şi art. 1357 din acelaşi Cod, coroborat cu normele şi principiile referitoare la mandatul administratorului - în ceea ce priveşte aprecierea condiţiei legăturii de cauzalitate, art. 127 din Statutul profesiei de avocat coroborat cu art. 451, art. 453 C. proc. civ., în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată greşit neacordate.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat motivarea necorespunzătoare şi contradictorie a deciziei atacate.

Detaliind, a arătat că, în concret, finalitatea, scopul săvârşirii faptei ilicite de către pârâtă a vizat blocarea operaţiunilor de publicitate a hotărârii A.G.E.A. nr. 4 din 25 aprilie 2012 privind derularea programului de răscumpărare a acţiunilor FONDULUI PROPRIETATEA S.A. şi împuternicirea administratorului unic al societăţii, B., să efectueze operaţiunile necesare acestui program, în limitele exprese ale mandatului acordat.

În acest scop, se arată, pârâta a formulat, în baza O.U.G. nr. 116/2009 o cerere de intervenţie împotriva cererii de menţionare în registrul comerţului a hotărârii A.G.E.A. nr. 4 din 25 aprilie 2012, ce a format obiectul dosarului nr. x/2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, în cadrul căruia pârâta, în speţă, şi-a exercitat drepturilor procesuale cu încălcarea dispoziţiilor art. 136' din Legea nr. 31/1990.

Sub aspectul greşitei aplicări a normelor legale privind răspunderea civilă delictuală, recurenta a susţinut că, deşi curtea de apel a reţinut în mod corect îndeplinirea a trei dintre condiţiile acestei instituţii - existenţa faptei ilicite, săvârşirea acesteia cu vinovăţie şi existenţa prejudiciului, în mod eronat această instanţă a conchis că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul material dovedit.

Din această perspectivă, autoarea recursului a arătat că instanţele de fond nu au analizat condiţia legăturii de cauzalitate în lumina prevederilor art. 1385 C. civ., ceea ce ar fi permis constatarea faptului că abuzul ce constituie faptă ilicită, constatat şi sancţionat de instanţă, a determinat întârzierea demarării procesului de răscumpărare şi că nu factorii de creştere a preţului acţiunilor (ca elemente economice, iar nu juridice) se află în discuţie din perspectiva cauzalităţii. De asemenea, a susţinut că creşterea preţului este rezultatul care a condus la prejudiciu, iar nu cauzalitatea, în condiţiile în care abuzul pârâtei este cauza blocajului procesului, iar blocajul a avut drept consecinţă prejudiciul derivat din creşterea preţului.

Faţă de aceste aspecte, a subliniat că motivarea instanţei este contradictorie odată ce, pe de o parte constată cauzalitatea, iar pe de altă parte, refuză existenţa legăturii de cauzalitate ca şi condiţie îndeplinită a răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul patrimonial.

A mai susţinut recurenta că în mod greşit curtea a interpretat cauzalitatea ca având caracter exclusiv, contrar principiilor de drept aplicabile în cauză.

În aceste condiţii, a precizat că nu creşterea preţului acţiunilor a determinat prejudiciul, acesta fiind numai rezultatul, însuşi prejudiciul înregistrat, cauza acestuia fiind reprezentată de blocajul procesului care a permis întârzierea, care la rândul lui a condus la crearea prejudiciului, prin acţiunile abuzive ale pârâtei.

De altfel, a mai susţinut recurenta că raţionamentul instanţei de prim control judiciar este incoerent şi eliptic, în contextul în care, pentru aceeaşi faptă ilicită reprezentată de abuzul săvârşit, prejudiciul nepatrimonial este recunoscut şi se recunoaşte cauzalitatea născută din acest abuz - dispunându-se încetarea, în timp ce pentru prejudiciul patrimonial - ce îşi are aceeaşi origine, legătura de cauzalitate este negată.

Interpretarea eronată a dispoziţiilor referitoare la mandat constituie, în opinia recurentei, un alt motiv de nelegalitate al deciziei atacate, critică din perspectiva căreia autoarea a susţinut că instanţa de apel nu a motivat de ce consideră că "nu are relevanţă nici critica privind greşita reţinere de către instanţa de fond a faptului că societatea şi-ar fi asumat riscul creşterii preţului acţiunilor prin indicarea limitelor preţului de răscumpărare al acţiunilor în cadrul mandatului acordat administratorului apelantei".

Următoarea critică dezvoltată de recurenta-reclamantă priveşte soluţia instanţei de apel asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în primă instanţă. În acest sens a arătat că, în mod greşit, a apreciat Curtea că reducerea cheltuielilor s-a făcut în considerarea admiterii în parte a acţiunii introductive, când în realitate, tribunalul, în pronunţarea acestei soluţii, s-a raportat la culpa pârâtei, aşa cum, în opinia autoarei, rezultă din ultimul paragraf al sentinţei.

În continuare, a subliniat că cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată îndeplineşte criteriile privind caracterul real, rezonabil şi necesar al acestora, aşa cum ele sunt statuate la art. 127 alin. (3) lit. a) - h) din Statutul profesiei de avocat.

II. Împotriva aceleiaşi decizii pronunţate de instanţa de apel, a declarat recurs incident pârâta A. care a solicitat modificarea acesteia în sensul schimbării sentinţei tribunalului, cu consecinţa admiterii excepţiilor invocate şi înlăturării considerentelor criticate.

În drept, autoarea a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., din perspectiva cărora a arătat că decizia recurată are o motivare precară, curtea analizând în mod superficial excepţiile invocate, limitându-se să afirme că le respinge, cu preluarea mecanică şi inadecvată a unor pasaje din sentinţa apelată, fără să-şi argumenteze raţionamentul în contextul cauzei.

În continuare, a enumerat excepţiile invocate, respectiv excepţia/principiul potrivit căruia nimeni nu îşi poate invoca propria culpă în susţinerea intereselor sale (nemo auditur propriam turpitudinem allegans), excepţia lipsei unui interes legitim în promovarea acţiunii în condiţiile existenţei conflictului de interese în ceea ce priveşte persoana lui B. - Sucursala Bucureşti şi excepţia inadmisibilităţii celui de-al doilea capăt de cerere, constând în obligarea sa la încetarea imediată şi în viitor a abuzului de minoritate.

Referitor la principiul potrivit căruia nimeni nu îşi poate invoca propria culpă în susţinerea intereselor sale (nemo auditur propriam turpitudinem allegans), recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că atitudinea/conduita sa procesuală, respectiv promovarea unor cereri în justiţie în număr mare a fost determinată de acţiunile reclamantei care a organizat în cascadă nenumărate adunări generale, la fiecare astfel de şedinţă adoptând zeci de hotărâri, înregistrate la Registrul Comerţului şi publicate în Monitorul Oficial al României, fiecare separat şi la momente diferite.

De asemenea, a arătat că şi-a justificat numărul mare de cereri de chemare în judecată formulate prin raportare la atitudinea reclamantei care, în mod abuziv, pentru eludarea dispoziţiilor legale şi golirea de conţinut a sentinţei nr. 25518/2011 a Tribunalului Bucureşti, prin care a fost anulată H.A.GA nr. 2/2010 de numire a lui B. ca administrator al reclamantei, a adoptat în cascadă hotărâri A.G.A, care, chiar nule fiind şi-au produs efectele din cauza acordării de termene în instanţe şi la un an de la înregistrarea acestora.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă a criticat motivarea deciziei atacate arătând că în considerentele acesteia nu se regăseşte nicio referire măcar la conduita reclamantei de a "aproba/reaproba/ratifica/confirma/reconfîrma" hotărâri nule absolut, divizate în zeci de acte publicate secvenţial la Registrul Comerţului pentru a împiedica accesul şi/sau eventualele contestaţii ale acţionarilor.

De asemenea, a susţinut că respingerea acestei apărări este rezultatul greşitei aplicări a principiului evocat anterior, concluzia curţii de apel fiind chiar în sensul răsturnării acestuia, prin aceea că a reţinut că pârâtul nu poate invoca acest principiu, indiferent care ar fi conduita reclamantului, deşi interpretarea corectă era aceea că cererea formulată de o parte, care a avut ea însăşi o atitudine abuzivă, va fi respinsă chiar în considerarea acestei conduite.

Recurenta - pârâtă a reiterat argumentele expuse şi în faţa instanţelor anterioare în dovedirea conduitei nelegale şi abuzive a reclamantei, constând în hotărârile judecătoreşti de anulare a hotărârilor A.G.A. contestate, de natură să confirme realitatea susţinerilor sale şi faptul că nu poate constitui culpa sa promovarea acestor litigii.

În continuare, această recurentă a conchis că instanţa de prim control judiciar a apreciat greşit situaţia dedusă judecăţii, prin aceea că nu a atras răspunderea reclamantei şi nu a sancţionat-o pentru culpa evidentă de a organiza nenumărate adunări generale ale acţionarilor convocate de o persoană care nu mai avea calitatea de administrator al societăţii şi pentru luarea unor hotărâri cu încălcarea prevederilor legale şi statutare, multe sancţionate cu nulitatea prin hotărâri irevocabile ale tribunalului şi curţii de apel.

Referitor la excepţia lipsei de interes legitim în promovarea acţiunii pentru conflictul de interese al lui B., recurenta-pârâtă a arătat că decizia cuprinde considerente sumare, în care se reţine doar că acesta (conflictul de interese) ar fi lipsit de relevanţă în cauză şi că onorariul ar fi unul fix, fără să facă referire la criticile din memoriul de apel şi la probele administrate în susţinerea excepţiei.

Detaliind, a subliniat că prin Hotărârea A.G.O.A nr. 7 din 25 aprilie 2012, neavizată de A.S.F., deoarece a fost apreciată ca nelegală, a fost aprobat actul adiţional la contractul de administrare încheiat cu B., act adiţional potrivit căruia acestuia îi revenea un onorariu de administrare suplimentar, denumit "distribuţii suplimentare", ceea ce ar releva interesul direct al acestuia în reducerea capitalului social prin răscumpărarea de acţiuni, deoarece primea un comision la fiecare reducere şi răscumpărare, comision variabil şi direct proporţional cu valoarea acţiunilor răscumpărate şi cu valoarea cu care era redus capitalul social.

A mai arătat recurenta că B. avea un interes direct în demararea programului de răscumpărare a acţiunilor la un preţ cât mai mare, deoarece comisionul său, distribuţiile suplimentare, erau direct proporţionale cu preţul de răscumpărare şi cu valoarea cu care capitalul reclamantei era apoi diminuat, aşa cum a fost şi poziţia acestuia exprimată public.

În acest context, pârâta a conchis că creşterea preţului acţiunilor reclamantei nu a fost cauzată de vreun litigiu demarat de ea însăşi, ci chiar de B., direct interesat în această majorare.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii celui de-al doilea petit al acţiunii introductive, recurenta a invocat caracterul inform al acestuia şi faptul că tinde la blocarea accesului său la justiţie.

Concretizând, autoarea acestei critici a notat că existenţa unui abuz de drept nu poate fi constatată în mod generic, prin raportare la o situaţie conflictual litigioasă dintre părţi, într-o cauză în care instanţele au reţinut că nu se pot pronunţa asupra temeiniciei demersurilor sale pretins abuzive, ci doar pe calea unor cereri incidentale în cauzele în care au fost abuzurile au fost provocate, dacă se constată întemeiată sancţionarea acestora.

În finalul memoriului depus la dosar, recurenta-pârâtă a reiterat susţinerile potrivit cărora decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi că a fost dată cu încălcarea normelor de drept material incidente, între acestea din urmă enumerând şi prevederile art. 132 din Legea nr. 31/1990, care consacră caracterul societar al interesului acţionarilor în demararea acţiunilor în anularea hotărârilor A.G.A., subliniind că acesta nu este unul individual, al acţionarului reclamant însuşi, utilitatea unui asemenea demers fiind astfel prezumată, art. 21 din Constituţia României şi art. 6, 13 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin îngrădirea accesului său liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil.

Prin încheierea nr. 2472 din 14 iunie 2018, pronunţată de secţia I Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013, cauza a fost scoasă de pe rol şi înaintată spre competentă soluţionare secţiei a Ii-a Civile a aceleiaşi instanţe.

Pe rolul secţiei a II-a Civile, cauza a fost înregistrată la 10 iulie 2018 sub nr. x/2013*.

La 31 august 2018, recurenta - reclamantă a depus întâmpinare la recursul incident formulat de recurenta - pârâtă, prin care a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat şi admiterea recursului propriu.

Recurenta - reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă, prin care a combătut apărările acesteia şi a solicitat admiterea recursului propriu.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 5 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Înalta Curte, constituită în completul de filtru, luând în examinare cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului principal,promovat de recurenta - reclamantă, invocată din oficiu,precum şi efectul admiterii acestei excepţii asupra recursului incident, constată următoarele:

Recursurile au ca obiect decizia civilă nr. 1171 A din 22 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă.

Pentru verificarea admisibilităţii căii de atac a recursului, urmează a se avea în vedere obiectul acţiunii deduse judecăţii care, în speţă, rezidă în constatarea abuzului pozitiv de minoritate sub aspect procesual, prin formularea unor acţiuni în justiţie, abuz săvârşit de pârâtă, în calitate de acţionar minoritar, cu scopul blocării/obstrucţionării activităţii societăţii reclamante, în obligaţie de a face, respectiv de a înceta imediat şi pentru viitor abuzul de minoritate, precum şi în repararea prejudiciului cauzat prin abuzul de minoritate săvârşit, evaluat la suma de 1.105.772,20 RON.

Se constată că prin cererea de chemare în judecată au fost formulate trei capete de cerere, dintre care primul este principal, iar petitele 2 şi 3 sunt accesorii.

Capătul principal de cerere indicat la punctul 1 din acţiune are ca obiect constatarea caracterului abuziv al exercitării drepturilor procesuale - abuzul pozitiv de minoritate - de natură să aducă atingere atât unor drepturi personal nepatrimoniale, (reputaţia societăţii reclamante, prejudiciu de imagine), fiind astfel neevaluabil în bani, cât şi unor drepturi patrimoniale, (răscumpărarea propriilor acţiuni), cererea de plată a unor drepturi băneşti astfel formulată fiind evaluabilă.

Capătul de cerere menţionat la punctul 2 din cererea introductivă are ca obiect obligaţia de a face şi de a nu face, neevaluabile în bani. Dat fiind că, prin stabilirea pe cale judecătorească a unor obligaţii de a face sau de a nu face, se urmăreşte obligarea pârâtei la respectarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei, rezultă că acest petit are natura unei cereri în realizare.

Or, potrivit art. 125 C. proc. civ., "în cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului".

Astfel, capătul principal de cerere indicat la punctul 1 din acţiune (cerere în constatare) urmează regulile din materia competenţei prevăzute pentru capătul de cerere de la punctul 2 din acţiune (cerere în realizare).

În acest sens, este de reţinut că mecanismul reparator specific abuzului de drept constă în "reaşezarea" dreptului de care s-a abuzat în matricea sa iniţială, prin intervenţia judecătorului.

Totodată, se impune a fi menţionat că repararea prejudiciului, la care face referire legiuitorul la art. 1353 C. civ., nu presupune acordarea de despăgubiri, deoarece conform art. 1386 alin. (1) teza I C. civ. "repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare (...)". Astfel, consideraţii de doctrină au conchis că repararea prejudiciului cauzat de abuzul de drept poate consta doar în restabilirea situaţiei anterioare, respectiv în blocarea exercitării dreptului dincolo de limitele sale normale, rezonabile şi conforme bunei-credinţe şi în reaşezarea acestuia în matricea sa iniţială de judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei.

Prin urmare, acordarea de despăgubiri în cazul abuzului de drept poate determina deturnarea scopului acestuia ca instituţie juridică, în condiţiile în care repararea prejudiciului cauzat de abuzul de drept este întotdeauna posibil a fi făcută în natură, întrucât atâta vreme cât dreptul subiectiv subzistă, exercitarea acestuia poate fi repusă în limitele sale normale, iar cât el nu mai subzistă, nu mai este susceptibil de o exercitare abuzivă.

În acest context, faţă de obiectul capătului principal de cerere din acţiunea introductivă se reţine incidenţa art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., potrivit căruia Judecătoriile judecă cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe".

Totodată, conform dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza I din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că hotărârile prin care se soluţionează cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, nu sunt supuse recursului.

Cu privire la capătul de cerere în realizare, evaluabil în bani, se constată că prin petitul indicat la punctul 3 din acţiune s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.105.772,20 RON reprezentând daune materiale. Caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere este imprimat de aspectul că soluţionarea sa depinde de soluţia dată capătului principal de cerere.

Articolul 460 alin. (2) C. proc. civ. statuează că "dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principala.

Or, raportând prevederile textului legal precitat la împrejurarea că în speţă capătul de cerere principal poate fi calificat ca având ca obiect o obligaţie "de a nu face", neevaluabilă în bani, cenzurabil exclusiv în calea ordinară de atac a apelului, magistratul-asistent raportor opinează că recursul pendinte este inadmisibil.

Prin urmare, recursul este inadmisibil, decizia civilă nr. 1171 A din 22 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă, nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Înalta Curte, examinând efectul admiterii excepţiei inadmisibilităţii recursului principal asupra recursului incident, constată că recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. a rămas fără efect.

Conform art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabil şi în recurs conform art. 491 alin. (1) C. proc. civ.," dacă apelantul îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident rămâne fără efect."

În raport cu soluţia de inadmisibilitate a recursului principal, Înalta Curte va constata că recursul incident declarat de recurenta - pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 1171/A din 22 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a rămas fără efect.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul principal şi va constata ca rămas fără efect recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul principal declarat de recurenta-reclamantă FONDUL PROPRIETATEA S.A. împotriva deciziei civile nr. 1171/A din 22 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva aceleiaşi decizii.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2020.