Administrator liability for unauthorized competing business and breach of fiduciary duties under Law No. 31/1990

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2019

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 martie 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei obligarea acestuia la plata sumei de 1.044.180 RON, reprezentând daune, cauzate prin atragerea clientelei către societatea concurentă C. S.R.L., calculate de la data comiterii faptei şi până la data de 31 decembrie 2013, obligarea la plata sumei de 153.407,56 RON, reprezentând daune cauzate de către pârât, în calitate de administrator, prin neîndeplinirea obligaţiilor fiscale prevăzute de legislaţia în materie, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3915 din 2 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost admisă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi a fost anulată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut cu privire la excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant că potrivit art. IV din Actul constitutiv al societăţii S.C. A. S.R.L., în varianta în vigoare la momentul promovării acţiunii care face obiectul prezentului dosar, "organul de conducere al societăţii este Adunarea Generală a Asociaţilor, care funcţionează în conformitate cu prevederile prezentului act constitutiv". Printre obligaţiile principale ale Adunării Generale a Asociaţilor se numără şi aceea de a hotărî "urmărirea administratorului şi a cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii, desemnând şi persoana însărcinată să o exercite".

Apreciindu-se că nu s-a făcut dovada unui mandat special, astfel cum impun prevederile actului constitutiv, prima instanţă a reţinut că mandatul general al administratorului actual nu este suficient în cazul de faţă pentru a justifica reprezentarea, devenind, astfel, incidente prevederile art. 82 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 66/2015 din 22 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat, apreciindu-se că, deşi în apel s-a depus o hotărâre AGA prin care se ratifică mandatul acordat administratorului dată ulterior pronunţării sentinţei apelate, acest fapt nu înseamnă că prima instanţă a pronunţată o hotărâre nelegală şi netemeinică, deoarece la momentul la care prima instanţă a analizat îndeplinirea condiţiilor pentru promovarea acţiunii nu exista această hotărâre.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauza primei instanţe, spre judecarea fondului.

Prin decizia nr. 43 din 20 ianuarie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 66 din 22 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă,a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând, în esenţă, că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat ca fiind corectă soluţia primei instanţe de anulare a acţiunii pe excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al societăţii reclamante a administratorului D..

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub număr de dosar x/2014

Prin decizia civilă nr. 815 din 18 mai 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3915 din 2 septembrie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a anulat sentinţa atacată şi a acordat termen la 15 iunie 2016 pentru evocarea fondului, reţinând, în esenţă, că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că în mod greşit s-a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al societăţii reclamante a administratorului D., dezlegarea acestei probleme de drept fiind obligatorie pentru instanţa de apel, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă de la 15 iunie 2016, au fost respinse excepţiile invocate de pârât în primă instanţă şi care au mai fost susţinute, respectiv excepţia tardivităţii cererii precizatoare şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pentru motivele arătate în încheierea de la acel termen de judecată.

Prin decizia nr. 1869/2018 din 4 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, acţiunea precizată formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtului B.. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 89.221,54 RON cu titlu de despăgubiri. A obligat pârâtul la 5.029,95 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

În termen legal, împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâtul B..

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. solicită, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul obligării recurentului-pârât B. la plata sumei de 868.013 RON, solicitată prin intermediul primului capăt de cerere şi la plata sumei de 152.807,36 RON, solicitată prin intermediul celui de al doilea capăt de cerere, cât şi la plata cheltuielilor de judecată.

Consideră recurenta că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a următoarelor norme de drept material: art. 1532 alin. (2) si (3) C. civ. din 2009; art. 1539 alin. (1) si art. 1540 alin. (1) C. civ. din 1864; art. 2018 alin. (1) teza prima C. civ. din 2009, raportat la art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Recurenta arată că, în ceea ce priveşte cel de al doilea capăt de cerere, instanţa de apel a înţeles să ignore prevederile art. 1539 alin. (1) C. civ. şi pe cele ale art. 2018 alin. (1) prima teză Cod, civil, în circumstanţele în care, deşi, în mod just, a constatat diminuarea încasărilor sale, ca urmare a diminuării veniturilor, ceea ce a determinat imposibilitatea societăţii să achite la termen toate obligaţiile fiscale, fapt ce a condus la acumularea de dobânzi şi penalităţi de întârziere, nu a legat această constatare de faptul ilicit al recurentului-pârât - fapt ilicit dovedit şi reţinut prin hotărârea recurată - ce constă în înfiinţarea unei noi societăţi, cu acelaşi obiect de activitate cu al recurentei-reclamante, prin care s-a creat situaţia premisă ce a favorizat hotărârea clienţilor săi de a întrerupe relaţia contractuală, ci de o altă împrejurare.

Precizează recurenta că raţionamentul care a stat la baza hotărârii atacate reflectă o greşită aplicare a prevederilor art. 1532 alin. (2) şi (3) C. civ. din 1864; art. 1539 alin. (1) si art. 1540 alin. (1) C. civ. din 1864; art. 2018 alin. (1) teza prima C. civ. din 1864, arătând că din cuprinsul art. 1532 alin. (2) si (3) C. civ. 1864 rezultă că certitudinea prejudiciului nu constituie o cerinţă de absolută necesitate pentru condamnarea părţii care se face vinovată de o faptă ilicită cauzatoare de daune.

Consideră recurenta-reclamantă că, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, se observă că instanţa de apel nu a dat deloc eficienţă acestor prevederi legale, în condiţiile în care a înlăturat cu totul din sfera prejudiciului pe care i l-a creat profitul probabil a fi realizat în baza clauzelor de prelungire "automată" a contractelor încheiate cu clienţii captaţi subsecvent de către societatea înfiinţată recurentul-pârât - clauza 3.2 din fiecare contract - fiind de remarcat faptul că durata contractelor fusese deja prelungită, cu doar două excepţii, pentru toate raporturile contractuale în discuţie, într-un caz chiar din anul 2006, astfel încât, în lipsa faptei ilicite a intimatului-pârât, probabilitatea prelungirii raporturilor contractuale până cel puţin la data de 31 decembrie 2013 nu poate fi apreciată decât ca fiind foarte ridicată.

În ce priveşte cel de al doilea capăt de cerere, se remarcă împrejurarea că instanţa de apel a înţeles să ignore prevederile legale anterior citate, în circumstanţele în care, deşi, în mod just, a constatat diminuarea încasărilor reclamantei, ca urmare a diminuării veniturilor, ceea ce a determinat imposibilitatea societăţii să achite la termen toate obligaţiile fiscale, fapt ce a condus la acumularea de dobânzi şi penalităţi de întârziere, nu a legat această constatare de faptul ilicit al intimatului-pârât.

Recurentul-pârât B. solicită, în temeiul dispoziţiilor. art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei atacate pentru motivele de nelegalitate indicate, cu consecinţa respingerii primului capăt din acţiunea precizată, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul-pârât susţine, în esenţă, că instanţa nu a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală şi nici întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, motiv pentru care, în cauză, instanţa nu putea verifica dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, potrivit principiului disponibilităţii părţilor.

Instanţa de fond a admis, în parte, capătul de cerere privind deturnarea clientelei, întemeindu-şi decizia pe conflictul de interese reglementat de art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rep. afirmând în considerentele hotărârii recurate faptul că:

"prin însăşi înfiinţarea noii societăţi, pârâtul a creat situaţia premisă care a favorizat hotărârea clienţilor de a întrerupe relaţia contractuală cu reclamanta, contrazicându-se însă prin afirmaţia potrivit căreia "din coroborarea întregului material probator administrat în cauză, Curtea constată că nu s-a dovedit fapta de deturnare a clientele de către pârât, respective influenţarea deciziei clienţilor în sensul încheierii contractelor cu noua societate, martorii declarând că a fost alegerea clienţilor să schimbe raporturile contractuale, în considerarea reputaţiei şi experienţei personale a pârâtului".

Or, arată recurentul, întrucât chiar instanţa de judecată a constatat lipsa faptei ilicite (deturnarea clientelei) atunci constatarea privind existenţa răspunderii civile este rezultatul unei constatări întemeiate pe motive contradictorii.

Conform dreptului comun, în cazul răspunderii civile delictuale culpa se analizează după criteriul obiectiv, pe când în cazul răspunderii contractuale se analizează după criteriul subiectiv sau obiectiv, de la caz la caz.

Cu privire la sarcina probei, recurentul arată că culpa trebuie dovedită în cazul răspunderii civile delictuale, respectiv se prezumă, în cazul cele contractuale, în speţă sarcina dovedirii culpei revenind societăţii.

Recurentul arată că, în cazul societăţii cu răspundere limitată, criteriul bunului administrator nu este aplicabil, prevederile privind administrarea societăţii pe acţiuni nefiindu-i incidente, conform art. 197 alin. (4) din Legea societăţilor, că incidenţa de plano a criteriului bunului administrator nu face însă ca natura răspunderii civile a administratorilor unei societăţi cu răspundere limitată să fie delictuală sau contractuală, după caz, art. 73 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea societăţilor fiind, chiar dacă nu atât de evident precum art. 1441 alin. (1)-(3) din aceeaşi lege, suficient pentru a concluziona că răspunderea este unică.

Arată recurentul că instanţa de fond, deşi constată lipsa unei fapte ilicite de deturnare a clientelei, consideră totuşi că starea de conflict de interese reprezintă o situaţie premisă care a favorizat decizia clienţilor de a întrerupe relaţia contractuală cu reclamanta.

Recurentul precizează că, faţă de faptul că în considerentele deciziei recurate, în care se regăseşte pe de o parte concluzia că, din coroborarea probelor administrate nu s-a dovedit influenţarea deciziei clienţilor în sensul încheierii contractelor, iar pe de altă parte afirmaţia potrivit căreia, "...pârâtul a creat situaţia premisă care a favorizat hotărârea clienţilor de a întrerupe relaţia contractuală cu reclamanta" hotărârea atacată prezintă motive contradictorii, fiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă, în esenţă, faptul că instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rep., deoarece a pus semnul egal între existenţa unei situaţii conflict de interese şi existenţa faptei ilicite şi a interpretat textul de lege în mod greşit, răsturnând prezumţia de bună-credinţă a administratorului aflat în situaţia conflictului de interese, în sensul că existenţa situaţiei premise a conflictului de interese echivalează cu prejudicierea societăţii, fără mai fi necesar să fie administrate probe în acest sens, iar motivele pe care se întemeiază hotărârea sunt străine de natura cauzei.

Din această perspectivă recurentul conchide că decizia civilă a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ale art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, fiind astfel incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului recurentei-reclamante şi, în subsidiar, a solicitat, în esenţă, respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii declarării recursului şi a reiterat criticile formulate prin cererea de recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 19 aprilie 2019 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019 a fost respinsă excepţia tardivităţii recursului recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L., invocată de recurentul-pârât B., au fost admise în principiu recursurile declarate în cauză şi a fost acordat termen pentru soluţionarea acestora la 8 noiembrie 2020, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-şi găseşte incidenţa pentru considerentele care succed.

Litigiul de faţă poartă asupra pretenţiilor reclamantei S.C. A. S.R.L. reprezentând daune cauzate de pârâtul B., în perioada când acesta a deţinut funcţia de administrator al societăţii reclamante, prin atragerea clientelei către societatea concurentă C. S.R.L. şi daune cauzate de către pârât prin neîndeplinirea obligaţiilor fiscale prevăzute de legislaţia în materie.

Este de necontestat că Legea nr. 31/1990 conţine reguli diferite privind conducerea şi administrarea societăţii în funcţie de forma juridică a acesteia, instituind pentru administratori un regim juridic special.

În mod eronat, recurenta-reclamantă se prevalează de o greşită aplicare a prevederilor art. 1532 alin. (2) şi (3), art. 1539 alin. (1), art. 1540 alin. (1) şi art. 2018 C. civ. din 1864.

În cauză sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale, Legea societăţilor nr. 31/1990, respectiv prevederile art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, indicate ca temei de drept în cererea de chemare în judecată, prevederi care se completează cu dispoziţiile C. civ. de la 1865, de care se prevalează recurenta şi care reprezintă dreptul comun în materie, în măsura în care legea specială nu derogă.

În conformitate cu art. 197 din Legea nr. 31/1990, societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală.

Potrivit art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rep., administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă acelaşi fel de comerţ ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daune.

Este de necontestat că Legea nr. 31/1990 impune administratorilor societăţii cu răspundere limitată anumite obligaţii de loialitate şi restricţii pe durata exercitării mandatului lor, instanţa de apel analizând cu justeţe din această perspectivă posibilitatea atragerii răspunderii pârâtului pentru eventualele daune pricinuite societăţii reclamante conform art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, acordând reclamantei despăgubiri în temeiul art. 1539 alin. (1) C. civ. 1864 (aplicabil faţă de data dobândirii mandatului de administrator şi dispoziţiile art. 102 alin. (1) şi art. 142 din Legea nr. 71/2011), art. 72, art. 73 alin. (1) lit. e) şi art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rep.

Cu referire la pretenţiile exprimate de reclamantă prin intermediul primului capăt de cerere, apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanţei de control judiciar să reţină că, în speţă, nu a existat autorizarea adunării asociaţilor A. S.R.L. pentru ca pârâtul, care îndeplinea funcţia de administrator al acestei societăţi, să poată să facă acelaşi fel de comerţ pe contul altei persoane juridice, aspect ce dă naştere posibilităţii atragerii răspunderii acestuia pentru eventualele daune pricinuite societăţii în acest fel, conform art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Din coroborarea întregului material probatoriu administrat în cauză, Curtea a reţinut că în cauză nu s-a dovedit fapta de deturnare a clientelei de către pârât, respectiv influenţarea deciziei clienţilor în sensul încheierii contractelor cu noua societate, iar prin însăşi înfiinţarea noii societăţi, pârâtul a creat situaţia premisă care a favorizat hotărârea anumitor clienţi de a întrerupe relaţia contractuală cu reclamanta.

Totodată, s-a constatat că pârâtul figurează în evidenţele contabile ale societăţii ca debitor cu suma de 2.510,72 RON, iar conform documentelor puse la dispoziţia expertului, suma nejustificată este de 1.910,52 RON.

De altfel, din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie şi chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestor căi de atac, iar în cauză instanţa de control judiciar şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.

În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt excedează competenţei instanţei de recurs, se impune înlăturarea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1869/2018 din 4 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul declarat de recurentul-pârât B. este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Criticile recurentului nu susţin motivul privind contradictorialitatea hotărârii judecătoreşti recurate, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

În mod greşit recurentul se prevalează de o motivare contradictorie, în sensul că, deşi instanţa a constatat lipsa unei fapte ilicite de deturnare a clientelei, a reţinut că pârâtul a creat situaţia premisă care a favorizat hotărârea clienţilor de a întrerupe relaţia contractuală cu reclamanta.

Fără a reitera aspectele dezvoltate cu referire la recursul reclamantei, se constată că, pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, temei al acţiunii deduse judecăţii, cu respectarea principiului disponibilităţii în procesul civil, instanţa de apel a analizat cu justeţe posibilitatea atragerii răspunderii pârâtului pentru eventualele daune pricinuite societăţii reclamante, fiind de necontestat în speţă conduita pârâtului prohibită de textul legal menţionat, aceea de a înfiinţa o nouă societate fără o hotărâre a adunării generale a asociaţilor în sensul autorizării de a desfăşura acelaşi gen de activităţi în cadrul unei alte societăţi, ca asociat.

Argumentat şi legal motivat, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a arătat că fundamentul conflictului de interese reglementat de art. 197 alin. (2) din lege este reprezentat de loialitatea pe care membrii organelor de administrare o datorează societăţii şi de interesul acesteia pe care ei trebuie să îl urmărească în mod exclusiv, iar instanţa a procedat la o analiză exhaustivă a circumstanţelor cauzei pentru a putea stabili, concret, în ce măsură administratorul a fost de rea-credinţă şi şi-a încălcat obligaţia de loialitate faţă de societate.

Este de menţionat că referirile recurentului vizând dovedirea culpei sunt chestiuni de fapt, care aparţin în mod suveran instanţei de fond sau de apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac.

Totodată, susţinerile recurentului-pârât pe stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în niciunul dintre motivele de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar, în cauză, instanţa de control judiciar şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute, în raport de probatoriul administrat în cauză.

În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel a dat o corectă eficienţă normelor de drept material incidente speţei şi regulilor de drept pe care s-a bazat soluţia.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurenţi, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 1869/2018 din 4 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1869/2018 din 4 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 1869/2018 din 4 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2019.