Motion to annul rejected; prior cassation and remand rulings upheld.

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra contestaţiei în anulare de faţă constată următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin încheierea din 20 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. (B.) prin Serviciul juridic litigii judiciare împotriva deciziei civile nr. 280/2019 din 20 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C..

A acordat termen pentru judecata recursului la data de 9 aprilie 2020, în şedinţa publică, cu citarea părţilor.

Prin decizia civilă nr. 956 din 4 iunie 2020, Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. (B.) prin Serviciul juridic litigii judiciare împotriva deciziei civile nr. 280/2019 din 20 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C..

A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În fundamentarea acestei soluţii, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a analizat raportul de drept procesual prin prisma regularităţii învestirii instanţei, fiind pusă în discuţie promovarea apelului de către persoane care nu şi - au dovedit calitatea de a reprezenta pe titularul dreptului, în condiţiile lipsei mandatului special în temeiul căruia semnatarul cererii îşi poate asuma actul de dispoziţie.

Înalta Curte a constatat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 82 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 84 C. proc. civ., respectiv art. 151 C. proc. civ., faţă de faptul că instanţa de apel a analizat în mod greşit excepţia invocată de reclamantă, privind lipsa dovezii calităţii de reprezentant a semnatarelor cererii de apel, în condiţiile în care pârâta a depus la dosarul cauzei dovada unei împuterniciri speciale pentru formularea cererii de apel, făcând dovada mandatului special de reprezentare.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatorul C., care a invocat cazul de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ce vizează ipoteza în care dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Contestatorul arată că, prin încheierea din data de 20.02.2020, de admisibilitate în principiu a recursului, instanţa de recurs dintr-o eroare materială nu a observat inexistenţa mandatului special al reprezentanţilor legali ai băncii (administratorii) privind declararea recursului de către consilierul juridic semnatar şi nici informitatea delegaţiei de reprezentare a consilierului juridic ce a declarat recursul, constând în lipsa numărului de înregistrare şi data. În acest context, contestatorul apreciază că această eroare materială a generat soluţia greşită de admitere a recursului declarat de o persoană ce nu şi-a justificat calitatea de reprezentant convenţional prin depunerea mandatului special de declarare a căii de atac.

Se arată că, potrivit art. 1432 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, puterea de a reprezenta societatea pe acţiuni în justiţie revine intuitu personae membrilor consiliului de administraţie, aceştia putându-şi delega generic această atribuţie doar directorilor; art. 1432 alin. (5) din Legea 31/1990 prevede că trebuie înregistrate la Registrul Comerţului persoanele cărora consiliul de administraţie le-a delegat puterea de a reprezenta societatea. În raport cu textele legale invocate, contestatorul apreciază că numai aceste persoane aveau abilitatea legală, în virtutea puterii de reprezentare conferită de lege, de a acorda mandat special consilierului juridic pentru declararea recursului.

Precizează contestatorul că în practica judiciară s-a reţinut, în mod constant, că este incident cazul de contestaţie în anulare invocat în prezenta cerere şi în cazul în care s-a respins în mod greşit recursul ca insuficient timbrat sau pentru lipsa mandatului special, prin neobservarea chitanţei de plată a taxei de timbru sau calcularea eronată sau a existenţei mandatului special de declarare a căii de atac în dosarul cauzei. Consideră contestatorul că acest caz de contestaţie este incident şi în situaţiile juridice simetric inverse, ipoteză în care se încadrează şi speţa de faţă, când recursul a fost în mod greşit admis, întrucât dintr-o eroare materială nu s-a observat că recursul a fost insuficient timbrat şi că la dosarul cauzei nu exista mandatul special ce justifica îndrituirea semnatarului recursului de declarare a acestei căi de atac, în calitate de reprezentant convenţional al pârâtei apelante.

Contestatorul invocă faptul că o altă eroare materială a instanţei de recurs constă în faptul că, în ceea ce priveşte obligaţia de fiscalitate, instanţa de recurs a reţinut incidenţa prevederilor art. 77 din Legea nr. 85/2014, fără nicio o legătură cu obiectul recursului. Apreciază că, prin prisma motivului de recurs invocat, recurenta trebuia să achite taxa de timbru conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 cu 50% din taxa datorată la suma contestată (ca şi în apel).

Contestatorul punctează asupra faptului că eroarea materială comisă de către instanţa de recurs rezultă neechivoc atât din faptul că, în cadrul raportului de admisibilitate în principiu, la pct. III.3, s-a opinat în sensul că recursul este admisibil în principiu, sub rezerva depunerii la dosarul cauzei a mandatului special privind semnarea cererii de recurs, mandat solicitat recurentei de către instanţa de recurs prin adresa din 08.10.2019, cât şi în considerarea faptului că prin încheierea din 20. 02. 2020 instanţa nu s-a pronunţat şi asupra excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocată prin întâmpinarea din data de 12.08.2019 şi reiterată prin notele de şedinţă ale intimatului contestator, depuse la data de 04.11.2019.

Se arată că necesitatea existenţei mandatatului special pentru declararea recursului rezultă în mod expres din coroborarea prev. art. 486 alin. (2) C. proc. civ., cu cele ale art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu cele ale art. 84 alin. (1) şi ale art. 87 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Consideră contestatorul că excepţia lipsei calităţii de reprezentant, fiind de strictă interpretare, poate fi aplicată şi consilierului juridic care, pentru a declara calea de atac, trebuie să aibă mandat special din partea reprezentantului legal al persoanei juridice, chiar dacă a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului, necesitatea existenţei mandatului special de declarare a căii de atac rezultând şi din prev. art. 81 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora actele procesuale de dispoziţie (cum este recursul) nu pot fi făcute decât în baza unui mandat special.

Sintetizând sub acest aspect, contestatorul precizează că eroarea materială a instanţei de recurs s-a concretizat prin aceea că a confundat delegaţia de susţinere a căii de atac cu cea de declarare a căii de atac şi prin aceea că nu a observat caracterul informal, chiar şi al delegaţiei de susţinere a căii de atac (nedatată, neînregistrată şi emisă de o persoană ce nu avea calitatea de administrator al băncii, ci aceea de şef serviciu juridic).

Faţă de considerentele ce preced, cu referire la eroarea materială săvârşită de către instanţa de recurs sub cele două aspecte - al timbrării insuficiente a recursului şi al inexistenţei mandatului special de declarare a recursului de către consilierul juridic - în temeiul art. 508 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul solicită anularea deciziei atacate.

Intimata A. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în anulare - excepţie respinsă la termenul de astăzi - iar, în subsidiar, a formulat apărări pe fondul cauzei.

Înalta Curte, examinând contestaţia în anulare din perspectiva temeiului de drept invocat, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Semnificaţia conceputului de "eroare materială" a fost dezvoltată doctrinar şi jurisprudenţial, prin opoziţie cu eroarea de judecată, subliniindu-se că vizează greşeli evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, în principal cu caracter procedural.

Scopul acestui caz de contestaţie în anulare este acela de a da posibilitatea instanţei care a comis o greşeală, de fapt, involuntară, iar nu o greşeală de judecată, să îşi retracteze propria hotărâre. Astfel, ipoteza vizată de acest text de lege are în vedere erori cu privire la aspectele formale, procedurale, ale judecăţii în recurs sau situaţii în care se confundă ori se omit date materiale, factuale, importante ale cauzei pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului ca urmare ale unor greşeli de judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., noţiunea de "greşeală materială" reprezintă o greşeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluţia respectivă.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, context în care motivul de anulare prevăzut de 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. este reglementat de un text de excepţie, noţiunea de "greşeală materială" fiind restrictiv interpretată, în sensul că pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată, anume, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

În doctrina relevantă procesual civilă, sintagma "greşeală materială" a fost analizată prin opoziţie cu greşeala de judecată, subliniindu-se că vizează erori cu caracter formal, procedural, sau situaţii în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate.

În cauză, motivele susţinute de contestator din perspectiva acestui text legal sunt acelea că, pe de-o parte, instanţa de recurs a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 85/2014 şi a scutit recurenta de la plata taxei judiciare de timbru, cu neluarea în considerare a art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 iar, pe de altă parte, că soluţionarea recursului s-a făcut în condiţiile în care semnatara recursului nu a făcut dovada calităţii de reprezentant, nedepunând la dosar mandatatul special pentru declararea recursului, cu încălcarea dispoziţiilor art. 486 alin. (2) C. proc. civ., cu cele ale art. 486 alin. (3) C. proc. civ., ale art. 84 alin. (1) şi ale art. 87 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Din întreaga argumentaţia adusă de contestator în susţinerea cererii sale, se observă că, în realitate, aceasta vizează eventuale greşeli de judecată şi nu greşeli materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. aşa cum neîntemeiat susţine, deoarece tinde să pună în discuţie elemente ale cauzei care, departe de a fi greşeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecăţii, ţin de dezlegarea dată de către instanţa de recurs aspectelor pricinii.

În ceea ce priveşte aspectele legate de problema timbrajului, pe de-o parte, criticile nu pot fi analizate din perspectiva prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.. Pe de altă parte, se constatată că recurenta a achitat o taxă judiciară de timbru de 100 RON, suficientă în raport cu prevederile art. 25 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, conform cărora "se taxează cu 20 de RON cererile pentru exercitarea apelului sau, după caz, a recursului împotriva hotărârii de anulare a cererii ca netimbrată, nesemnată sau pentru lipsa calităţii de reprezentant."

Criticile care au vizat fondul cauzei sunt oricum străine de conţinutul hotărârii atacate, soluţia instanţei de recurs fiind circumscrisă doar dezlegării date de instanţa de apel excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la împrejurarea că instanţa de recurs nu s-ar fi pronunţat pe excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant invocată prin întâmpinare şi prin notele de şedinţă din 04.11.2019, se constată că prin concluziile orale, astfel cum acestea au fost consemnate în practicaua deciziei atacate, reprezentantul convenţional al intimatului contestator nu a mai susţinut această excepţie.

Dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, în condiţiile în care obiectul judecăţii recursului poartă asupra modului în care instanţa de apel a soluţionat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a promovat calea de atac, aceasta fiind o excepţie de procedură absolută şi peremptorie, dată fiind necesitatea de a se realiza o judecată între părţi corect reprezentate.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunţată în Cauza Pshenichnyy împotriva Rusiei, paragraful 26).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată, deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 14 martie 2011, paragraful 99) . . . . . . . . . .

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că principiul potrivit căruia, după pronunţarea hotărârii, judecătorii nu mai pot reveni asupra deciziei luate reprezintă o componentă esenţială a ideii de justiţie, a asigurării autorităţii de lucru judecat şi a ocrotirii drepturilor procesuale ale părţilor, ca element fundamental al statului de drept.

Principiul autorităţii lucrului judecat (res judicata) se coroborează cu regula că, odată pronunţată hotărârea definitivă, misiunea judecătorului care a participat la judecată se încheie (lata sententia, judex desinit esse judex). Ca efect juridic al acestei reguli, care ţine de ordinea publică, pronunţarea hotărârii are şi efect de desistare a instanţei, iar judecătorul care s-a pronunţat nu poate reveni asupra părerii sale în respectiva cauză, cu menţiunea că părţilor le rămâne posibilitatea de a cere doar îndreptarea greşelilor materiale care s-ar strecura în hotărâre. După pronunţarea unei hotărâri definitive, instanţele nu mai pot reveni asupra acesteia, singura posibilitate de schimbare sau corectare a soluţiei rămânând exercitarea căilor de atac recunoscute de lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 478 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 21 iulie 2006) . . . . . . . . . .

Aşadar, dispoziţia legală cuprinsă în art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. are în vedere erorile materiale de natură procedurală, în legătură cu aspecte formale ale judecăţii, şi nu, cum consideră contestatorul prin prezenta cerere, acele greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul C. împotriva încheierii din data de 20 februarie 2020 şi a deciziei civile nr. 956 din 4 iunie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul C. împotriva încheierii din data de 20 februarie 2020 şi a deciziei civile nr. 956 din 4 iunie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2020.