Extinction of action for business compensation due to expiration of three-year statute of limitations after public offer deemed non-binding invitation to negotiate

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 noiembrie 2015 pe rolul Tribunalului Alba, secţia I civilă sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A. (B.), solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să-o oblige pe acesta să respecte promisiunea publică de a încheia un contract de compensare, iar în caz de refuz, hotărârea judecătorească să ţină loc de o astfel de convenţie. Reclamanta a solicitat, de asemenea, să fie obligată pârâta să-i plătească suma de 678.491 RON, cu titlu de compensare pentru impactul Proiectului minier Roşia Montană asupra afacerii sale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 554/2004 republicată, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 şi art. 29 din Legea nr. 350/2001.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta B. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că cererea în executarea obligaţiei de a face rezultată dintr-o promisiune unilaterală de a contracta poate fi formulată doar în termenul general de prescripţie de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care în speţă s-a împlinit cel mai târziu la 11 octombrie 2007, data refuzului de a contracta.

În principal, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

La 26 februarie 2016 reclamata şi-a modificat acţiunea, în sensul precizării temeiurilor de drept ca fiind art. 969, art. 978-979 şi art. 1073 din C. civ. şi art. 35,37 şi 38 din Codul comercial.

Prin sentinţa civilă nr. 1012/2016 din 2 iunie 2016, Tribunalul Alba, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 490/2017 din 7 noiembrie 2017, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1012/2016 din 2 iunie 2016 a Tribunalului Alba, secţia I civilă.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi a hotărârii instanţei de fond, respingerea excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe.

În memoriul de recurs depus la dosar, reclamanta a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând astfel că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, respectiv că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

O primă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează dezlegarea dată de instanţa de apel excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că, deşi s-au scurs mai bine de 3 ani de la răspunsul pârâtei din 10 martie 2009 la solicitarea sa privind compensarea, termenul de prescripţie nu a început să curgă, având în vedere exprimarea voinţei pârâtei în sensul recunoaşterii obligaţiei sale ferme şi irevocabile, inclusiv prin sms-ul transmis de dl. director C..

Calificând din punct de vedere juridic manifestarea de voinţă a pârâtei, ca fiind în sensul asumării unei obligaţii afectate de modalităţi, recurenta-reclamantă a susţinut că atât termenul suspensiv, cât şi condiţia suspensivă care afectează obligaţia pârâtei sunt de natură să înlăture prescripţia dreptului la acţiune.

Referitor la afectarea obligaţiei de un termen suspensiv, a arătat că, în condiţiile în care părţile au convenit să încheie contractul de compensare cu amânarea executării obligaţiei asumate de pârâtă, dreptul său la acţiune nu este prescris, având în vedere că acesta s-a născut prin voinţa părţilor, dar nu a putut fi exercitat până la împlinirea termenului convenit, întrucât obligaţia de plată a compensaţiei urma să devină exigibilă la momentul producerii evenimentului viitor şi sigur, respectiv la reluarea achiziţiilor de proprietăţi şi compensărilor afacerilor eligibile, conform art. 1022 C. civ. (1864), care statuează că termenul se deosebeşte de condiţie, pentru că nu suspendă angajamentul, ci doar amână executarea.

Recurenta a invocat şi prevederile art. 7 din Decretul nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctivă (legea aplicabilă prescripţiei începute înaintea de intrarea în vigoare a Noului C. civ.), potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită alin. (1), iar dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul (alin. (3) al aceluiaşi text legal.

Faţă de cele anterior expuse, recurenta a apreciat că în speţă nu este aplicabil alin. (2) al aceleiaşi norme, potrivit căruia prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept, întrucât acesta vizează doar obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului şi pe cele al căror termen de executare nu este stabilit, iar în cauză, termenul care afectează exigibilitatea obligaţiei este stabilit, deşi este incert.

În acelaşi sens, recurenta a invocat şi concluziile doctrinei, menţionând că acestea statuează pentru acţiunile personale ex contractu că, dacă obiectul obligaţiei debitorului rezidă într-o acţiune pozitivă, dreptul la acţiune se naşte de la data când creditorul era îndreptăţit să ceară executarea prestaţiei, pentru că neexecutarea prestaţiei constituie o încălcare a dreptului subiectiv, iar în cazul în care termenul suspensiv nu s-a împlinit încă, creditorul nu poate cere debitorului executarea obligaţiei, acesta fiind în drept să refuze fără să fie ţinut să dea socoteală.

Autoarea memoriului de recurs a subliniat că, deşi termenul suspensiv nu s-a împlinit încă, este o certitudine că pârâta nu doreşte să îşi îndeplinească obligaţiile asumate, în contextul în care a făcut public refuzul, prin formularea unei cereri de arbitraj împotriva Statului Român adresată la 21 iulie 2015 către International Centre for Settlement of Investment Disputes. Astfel, a conchis că, interpretând extensiv prevederile art. 1025 din C. civ. de la 1864, pârâta B.. nu mai poate reclama beneficiul termenului, deoarece, prin fapta sa, a micşorat garanţiile date prin contract, actualmente fiind de notorietate că nu mai doreşte şi nici nu mai poate demara proiectul minier proiectat.

Referitor la asumarea de către pârâtă a obligaţiei de compensare sub condiţia suspensivă a reluării vânzărilor de terenuri, recurenta a susţinut că a fost suspendată însăşi obligaţia până la momentul la care pârâta şi-a exhibat intenţia de a nu o mai îndeplini, moment la care a devenit exigibilă (deoarece doar de la acest moment, condiţia nu se mai putea realiza), potrivit art. 1012 alin. (2) din C. civ. de la 1864.

In continuare, autoarea recursului a invocat prevederile art. 1014 C. civ. (1864), conform căruia condiţia este apreciată ca îndeplinită, când debitorul obligat, sub această condiţie, a împiedicat îndeplinirea ei. În acest sens, a evocat faptul că prin sentinţa nr. 3756/26.11.2015, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosar nr. x/2014, a fost anulată Hotărârea Consiliului local al comunei Roşia Montană nr. 45/19.07.2002 privind aprobarea Planului Urbanistic General modificat pentru Comuna Roşia Montană şi Hotărârea Consiliului local nr. 46/19.07.2002 privind aprobarea Planului de Urbanism Zonal pentru zona de dezvoltare industrială B. S.A. şi a menţionat că soluţia a fost menţinută prin decizia nr. 619/09.05.2016 a Curţii de Apel Cluj, prin care a fost respins recursul declarat de D.. împotriva sentinţei civile nr. 3756/26.11.2015 şi încheierii din 17.11.2015, pronunţate în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Cluj.

Astfel, a conchis că ulterior soluţionării cererii înregistrate sub nr. de dosar x/2014, se conturează cu evidenţă realitatea şi exigibilitatea obligaţiei pârâtei.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta a criticat decizia atacată din perspectiva calificării juridice dată de instanţa de apel informărilor făcute de pârâtă şi cuprinse în Gazeta Proiect Roşia Montană, Volumul 9, drept simple "informări cu caracter general".

Se susţine că, în realitate, informările evocate constituie promisiuni unilaterale publice de a contracta.

In acest sens, a menţionat că promisiunea publică făcută de B. cuprinde elementele esenţiale ale unui astfel de act, respectiv: obiectul material promisiunii, preţul (care este expres determinat), modalităţile şi condiţiile şi termenul de plată, precum şi termenul până la care promisiunea este valabilă, având anexat anunţului şi un contract preformulat, care conţine toate clauzele contractuale în vederea compensării afacerilor afectate în mod negativ de proiectul minier.

In continuare, a subliniat că în doctrină, referitor la promisiunea publică de recompensă, s-a reţinut că în sarcina celui care face promisiunea se naşte obligaţia de a face plata, chiar dacă executarea prestaţiei s-a făcut fără a se avea cunoştinţă de promisiune. Revocarea promisiunii publice de recompensă poate fi făcută în manieră identică cu aceea în care a fost făcută publică, dar revocarea va atrage obligaţia de a face plata faţă de persoanele care au îndeplinit actul sau faptul recompensabil, înainte de a lua cunoştinţă de revocare.

Raportat la cele anterior expuse, recurenta a arătat că, în calitate de beneficiară a promisiunii, şi-a exprimat acordul pentru încheierea convenţiei de compensare financiară, dar pârâta a refuzat să îi recunoască calitatea, susţinând că afacerea nu era eligibilă.

In final, a conchis că, în condiţiile în care, din cauza strămutărilor şi relocării populaţiei în procent de 80% din zona de impact, oferta pârâtei a pierdut caracterul benevol, devenind obligatorie, trebuie excluse discriminările, conform referirilor la Raportul Organizaţiei pt. Cooperare şi Dezvoltare Economică, a Ghidurilor Băncii Mondiale - secţiunea 4-1, a Tratatului privind Cartea energiei din 1994, art. 13 şi la art. 110 din acordul N.A.F.T.A.

Cea de-a treia critică dezvoltată de recurentă şi circumscrisă aceluiaşi caz de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează reţinerea de către instanţa de apel a retroactivităţii Legii nr. 24/2000 până la intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958.

Din această perspectivă, autoarea recursului a susţinut că prevederile Legii nr. 24/2000, în materie de tehnică legislativă, nu pot fi aplicabile Decretului nr. 167/1958, în condiţiile în care, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

De asemenea, a apreciat că în cauză prescripţia a început să curgă de la 10 martie 2009 şi s-a împlinit la 10 martie 2012, dar că, aşa cum atestă probele de la dosar, respectiv adresa nr. x/19.09.2012, pârâta a renunţat la prescripţia împlinită, potrivit art. 1838-1839 din C. civ. de la 1864. Totodată, a precizat că normele evocate, nefiind contrare prevederilor Decretului nr. 167/1958, nu au fost abrogate prin intrarea acestuia în vigoare, aşa cum în mod eronat a reţinut curtea.

În susţinerea celor anterior expuse, recurenta a invocat şi doctrina în materie, potrivit căreia prescripţia nu produce un efect extinctiv complet, ci lasă neatins dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, care continuă să subziste, într-o formă imperfectă, private fiind de protecţia acţiunii judiciare, astfel că renunţătorul la beneficiul împlinirii prescripţiei poate opta să nu îl opună unei noi acţiuni în pretenţii.

O altă critică dezvoltată de recurentă, din perspectiva aceluiaşi motiv de nelegalitate anterior indicat, vizează concluzia instanţei de prim control judiciar în sensul că intimata-reclamantă nu a renunţat nici expres şi nici tacit la dreptul de a invoca prescripţia.

În opinia recurentei, în realitate, intimata-pârâtă a renunţat la dreptul de a invoca prescripţia, în mod tacit, prin actele îndeplinite ulterior împlinirii acesteia.

În susţinerea acestei opinii, autoarea prezentului demers judiciar a invocat adresa nr. x/19.09.2012 şi o serie de sms-uri transmise atât recurentei înseşi, cât şi unor persoane aflate în situaţii similare, de reprezentanţii pârâtei cu ocazia convocării oamenilor la referendumul organizat la 9 decembrie 2012 cu privire la proiectul minier de la Roşia Montană. Concretizând, a subliniat că din folosirea sintagmei "programată la plată" rezultă în mod neechivoc că, i s-a recunoscut dreptul de a beneficia de compensarea afacerii, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

De asemenea, a notat ca probele anterior evocate ar fi trebuit coroborate cu declaraţii de martori, dar că instanţa i-a respins cererea de încuviinţare a probei testimoniale, apreciind-o ca lipsită de utilitate şi concludentă.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă două critici.

Într-o primă critică recurenta arată că decizia recurată este contradictorie faţă de faptul că instanţa de prim control judiciar, deşi reţine că între părţile în litigiu nu a existat niciun act producător de efecte juridice, în acelaşi timp respinge acţiunea ca fiind prescrisă fără să existe un drept material la acţiune care să fie prescriptibil.

Astfel, se arată, contrarietatea dintre considerentele curţii se conturează cu evidenţă, în contextul în care aceasta, pe de o parte reţine lipsa raportului juridic producător de efecte juridice între părţi, iar pe de altă parte constată prescris dreptul la acţiune născut chiar din raportul juridic inexistent. Or, apreciază recurenta, prescripţia dreptului material la acţiune presupune, mai înainte de toate, să existe un drept material la acţiune care să fie prescriptibil.

O altă contradicţie evocată de recurentă în cadrul celei de-a doua critici vizează faptul că instanţa de apel, în considerentele deciziei atacate, se referă atât la caracterul definitiv al opririi achiziţiilor de proprietăţi şi compensării afacerilor eligibile ca urmare a suspendării abuzive a E.., cât şi la caracterul temporar al acestor măsuri. Or, se arată, un astfel de raţionament are repercusiuni asupra motivării hotărârii întrucât nu distinge între negarea fermă a efectelor juridice ale promisiunii publice şi amânarea producerii efectelor acesteia.

In considerarea celor anterior expuse, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei atacate şi a sentinţei tribunalului, respingerea excepţiei prescripţiei extinctive şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt şi în drept faţă de criticile dezvoltate şi prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 5 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 28 iulie 2020 a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 490/2017 din 7 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Cu titlu prealabil, este de evidenţiat faptul că, în integralitatea lor, criticile subsumate de recurentă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează modul în care instanţa de apel, menţinând hotărârea instanţei de fond sub aspectul termenului de la care a început să curgă prescripţia şi cât al celui la care aceasta s-a împlinit, a aplicat greşit dispoziţiile legale care guvernează materia prescripţiei extinctive.

Prin argumentaţia adusă în susţinerea acestor critici recurenta invocă, pe de o parte, existenţa unui drept sub condiţie suspensivă ori cu termen suspensiv, coroborată cu calificarea naturii juridice a operaţiunii întreprinse de intimata-pârâtă ca operaţiune de compensare a afacerii, iar, pe de altă parte, renunţarea pârâtei la prescripţie.

Astfel, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte apreciază că, pentru corecta dezlegare a problemei deduse judecăţii, analiza trebuie să pornească de la determinarea naturii juridice a convenţiei părţilor şi de la calificarea naturii juridice a convenţiei ca fiind una pură şi simplă sau una afectată de modalităţi.

Recurenta susţine că are drept de a încheia un contract de compensare comercială şi de a beneficia de aceasta în derularea afacerii sale din zona de impact a proiectului minier de la Roşia Montana, drept născut odată cu acceptarea ofertei publicate de intimata-pârâtă în Gazeta proiect nr. 4 din 20 noiembrie 2006, ofertă acceptată prin înscrisul intitulat "Memoriu justificativ"din 5 martie 2007 şi prin adresa înregistrată de societatea intimată la data de 8 mai 2007.

Aserţiunea recurentei, potrivit căreia la momentul acceptării ofertei şi la cel la care recurenta ar fi luat cunoştinţă de refuzul intimatei-pârâte de a-i acorda compensarea comercială (28.05 2007, respectiv 11.10.2008), între părţile litigante ar fi luat naştere un raport de drept, nu poate fi primită.

Aceasta întrucât, astfel cum în mod corect a statuat instanţa de control judiciar, în speţă nu este vorba despre o promisiune publică unilaterală de a contracta şi nici despre un antecontract, având în vedere că aceasta nu cuprinde elementele esenţiale ale viitorului contract, ci despre o ofertă adresată proprietarilor de firme din zona de impact a proiectului minier Roşia Montană de a se adresa reprezentanţilor societăţii pârâte în vederea demarării tratativelor pentru acordarea compensaţiilor precizate la pct. II din Gazeta Proiect, fiind vorba despre o fază preliminară a preliminariilor/negocierilor în vederea încheierii unui contract.

Prin informările de care recurenta face vorbire - cea publicată în Gazeta Proiect Roşia Montană din 23 aprilie 2003 şi cea publicată în Gazeta Proiect nr. 4 din 20 noiembrie 2006 - sunt aduse la cunoştinţa persoanelor interesate criteriile de calificare a afacerilor ce pot beneficia de sprijin sau de compensare comercială, sub rezerva impactului produs de proiect, impact ce urma a fi evaluat pentru fiecare afacere în parte.

Aşadar, oferta de care se prevalează recurenta nu este decât o invitaţie la negociere în vederea încheierii unui contract, astfel că nu poate avea valenţele contractului previzionat, context în care nu se poate reţine că această invitaţie reprezintă o convenţie propriu zisă şi cu atât mai puţin un act juridic generator al unei obligaţii, afectat de modalităţi în accepţiunea art. 1004 - 1025 din C. civ. de la 1864, aceste dispoziţii legale plecând de la premisa unor obligaţii izvorâte dintr-o convenţie încheiată în termeni neechivoci, motiv pentru care toate susţinerile recurentei-reclamante despre momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, circumscrise art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, sunt apreciate de instanţa supremă drept neîntemeiate şi înlăturate ca atare.

În speţă este vorba despre o potenţială obligaţie pură şi simplă, neafectată de modalităţi, astfel că dreptul la acţiune în sens material al reclamantului s-a născut, potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, aşa cum în mod corect a reţinut curtea de apel, la momentul publicării informării din 21 noiembrie 2006., astfel că la momentul formulării cererii de chemare în judecată, 3 noiembrie 2015, operase prescripţia, la momentul sesizării instanţei fiind împlinit termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Aserţiunea recurentei-reclamante despre renunţarea intimatei-pârâte la beneficiul prescripţiei, realizată prin publicaţia din 21 noiembrie 2006, nu poate fi primită pentru următoarele considerente:

În mod corect instanţa de apel a reţinut că prevederile art. 1838-1839 C. civ. nu sunt aplicabile prescripţiei drepturilor de creanţă în condiţiile în care în sistemul Decretului nr. 167/1958, normele care formează instituţia prescripţiei extinctive sunt imperative, întrucât aceasta este o instituţie de ordine publică, destinată ocrotirii unui interes general, obştesc: înlăturarea incertitudinii din raporturile juridice civile şi asigurarea stabilităţii lor.

Decretul nr. 167/1958 a consacrat şi două consecinţe juridice importante impuse de caracterul imperativ al normelor care reglementează prescripţia extinctivă: inadmisibilitatea derogării, prin convenţie, de la normele prescripţiei extinctive (art. 1 alin. final potrivit căruia "Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă"; obligativitatea aplicării, din oficiu, de către organul de jurisdicţie a normelor privind prescripţia extinctivă (art. 18).

Examinată din perspectiva art. 1839 alin. (2) C. civ., publicaţia de la 21 noiembrie 2006 nu poate fi asimilată unei recunoaşteri tacite, întrucât în respectiva publicaţie nu se face referire nici la prescripţie şi nici la intenţia de "delăsare" a unui drept câştigat, în contextul în care, aşa cum s-a arătat în precedent, invitaţia la negociere nu este, prin ea însăşi, creatoare de drepturi şi obligaţii, iar în speţă cu atât mai puţin se poate afirma că ea fundamentează în favoarea intimatei-pârâte un "drept câştigat", pentru a fi întrunită ipoteza textului legal.

In materia drepturilor de creanţa, singura modalitate de renunţare la efectele prescripţiei extinctive este cea prevăzuta la art. 20 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia ca termenul prescripţiei era împlinit.

Ca urmare, în mod judicios instanţa de apel a statuat asupra inexistenţei în speţă a cazului de renunţare la beneficiului prescripţiei, toate argumentele expuse conducând logic către soluţia de respingere a cererii introductive de instanţă ca prescrisă.

Contrar susţinerilor reclamantei-recurente, decizia instanţei de apel nu este pronunţată "pe considerentul retroactivităţii Legii nr. 24/2000 până la momentul intrării in vigoare a Decretului nr. 167/1958", întrucât ambele norme vizează abrogarea normelor/dispoziţiilor legale contrare actului normativ in discuţie - Decretul nr. 167/1958.

Astfel potrivit prevederilor art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 " în cazuri deosebite, în care la elaborarea şi adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite."iar potrivit prevederilor art. 26 din Decretul nr. 167/1958 ""pe data intrării în vigoare a Decretului de fata, se abrogă orice dispoziţii legale contrare prezentului Decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de faţă"

În mod corect instanţa de apel a validat considerentele sentinţei apelate, reţinând că prevederile art. 1838 C. civ. privind renunţarea la prescripţia extinctivă au fost abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, făcând o justă aplicare atât a dispoziţiilor art. 26 din Decretul nr. 167/1958 cât şi a dispoziţiilor art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, care sunt norme de interpretare a legii, constituind, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., o excepţie unanim acceptata de la principiul neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra apelului reclamantei.

Ca atare, toate criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 urmează a fi apreciate ca nefondate şi respinse ca atare.

Astfel cum rezultă din simpla lecturare a deciziei atacate, instanţa de apel nu a făcut vorbire şi nu s-a pronunţat cu privire la faptul că între părţile în litigiu nu a "existat niciun act producător de efecte juridice" şi nici în sensul că "lipseşte raportul juridic producător de efecte juridice" dintre recurenta-reclamantă şi intimata - pârâtă.

La pag. 3 paragraful 12 din decizia atacată, indicată de reclamanta-recurentă ca reper, instanţa de apel arată doar ca informările cuprinse în gazetele proiect nu pot fi considerate promisiuni unilaterale publice de a contracta, fără a face alte aprecieri cu privire la efectele juridice ale respectivelor informări ori la existenţa ori inexistenţa vreunui raport juridic între părţi, sens în care această critică este complet lipsită de fundament.

Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în cazul celei de-a doua critici, întrucât, contrar susţinerilor recurentei, nicăieri in motivarea deciziei recurate nu se arată nici că oprirea achiziţiei de proprietăţi şi a compensărilor afacerilor eligibile ar fi avut "caracter definitiv" şi nici ca aceasta ar fi fost "o măsură temporară", astfel că nici sub acest aspect nu se poate vorbi despre existenţa unor motive contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva deciziei civile nr. 490/2017 din 7 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva deciziei civile nr. 490/2017 din 7 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2020.