Exclusion of exchange rate clauses from unfairness review under Directive 93/13 as reflecting national nominalism of money

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2020

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 martie 2015, pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a V-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015, reclamanta A. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. ROMÂNIA S.A. şi B. ROMÂNIA S.A. - Sucursala Bălcescu-Braşov, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să convertească contractul de credit nr. x din 3 iulie 2006, încheiat între părţi, din franci elveţieni în moneda naţională, conform cursului de schimb de la data acordării creditului, respectiv de 2,2773 RON/CHF şi contractul de credit nr. x din 13 martie 2008 în moneda naţională conform cursului de schimb de 2,3648 RON/CHF, să oblige pârâtele la plata sumelor rezultate din diferenţele de curs valutar pentru toate sumele achitate în baza celor 2 contracte până la data rămânerii definitive a hotărârii şi să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea litigiului.

La 27 martie 2015, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a solicitat modificarea art. 1 din contractul de credit nr. x din 3 iulie 2006 şi modificarea art. 1 din contractul de credit nr. x din 13 martie 2008.

În drept, au fost indicate prevederile Legii nr. 193/2000, art. 192, art. 5 C. proc. civ., art. 21 din Constituţia României şi jurisprudenţa C.J.U.E.

Prin sentinţa civilă nr. 226/C/2016 din 1 aprilie 2016, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii sus-menţionate, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă prin decizia civilă nr. 5 l/Ap din 23 ianuarie 2018.

Împotriva deciziei evocate, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În memoriul depus la dosar, recurenta-reclamantă a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând astfel că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată este sumar şi neconcludent motivată.

În acest sens a menţionat că instanţa de apel nu şi-a argumentat soluţia pronunţată din perspectiva faptului că pârâta nu a depus la dosar probe în dovedirea informării sale asupra riscului valutar decurgând din contractarea unui credit într-o monedă străină, deşi curtea însăşi a încuviinţat probatoriu suplimentar chiar în dovedirea acestor aspecte, pe care ulterior le-a ignorat.

A mai arătat de asemenea, că instanţa de prim control judiciar nu a analizat cauza din perspectiva considerentelor obligatorii ale Hotărârii CJ.U.E. din 20 septembrie 2017, dată în cauza C-l 86/16, Andriciuc contra României.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că decizia a fost dată cu nerespectarea considerentelor deciziei CJ.U.E., pronunţată în cauza C-l86/16, Andriciuc contra României.

Detaliind, recurenta a criticat menţinerea de către instanţa de apel a concluziei tribunalului în sensul că în speţă operează excluderea legală de la analiza caracterului abuziv, consecinţa fiind imposibilitatea analizei clauzelor contractului de credit, contestate ca fiind abuzive, din perspectiva condiţiilor instituite de Legea nr. 193/2000.

În combaterea acestei concluzii a evocat şi citat considerentele hotărârii pronunţate în cauza C-l86/16 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, notând că, referitor la clauzele contestate, deşi vizează preţul contractului, obiect principal al acestuia, acestea puteau fi analizate întrucât ele nu au fost exprimate într-un limbaj clar şi uşor inteligibil, instanţele de fond limitându-şi însă analiza la aspectul gramatical al formulării, nu şi la substanţa clauzei adresată unui consumator fără cunoştinţe de specialitate.

Astfel, recurenta a arătat că instanţa de apel avea obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Din această perspectivă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut îndeplinirea în speţă a condiţiilor vizând redactarea clauzei şi necesitatea informării, în faza precontractuală, anterior semnării contractului, asupra consecinţelor economice ale clauzei.

Referitor la condiţia informării consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei vizând cursul valutar, recurenta a arătat că aceasta este esenţială în condiţiile în care profesionistul şi consumatorul nu se află pe poziţii de egalitate, nici din punct de vedere economic, juridic, tehnic şi de rezervă de timp, nici din punct de vedere informaţional.

Recurenta a mai criticat decizia atacată şi cu privire la incidenţa principiului nominalismului monetar, arătând că acesta nu este incident în cauză faţă de faptul că pârâta nu a fost de bună credinţă, neîndeplinindu-şi obligaţia de informare a consumatorului la momentul încheierii contractului.

Pentru toate cele anterior expuse, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin întâmpinarea depusă intimata-pârâtă B. ROMÂNIA S.A. a invocat excepţia inadmisibilităţii caii extraordinare de atac exercitată de reclamantă, motivat de faptul că valoarea litigiului nu depăşeşte pragul de 1.000.000 RON şi în considerarea art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora hotărârile pronunţate în litigiile în materie "sunt supuse numai apelului". A solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 5 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 28 iulie 2020 a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata - pârâtă B. ROMÂNIA S.A. şi a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 51 AP din 23 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia a V-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantei şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care clauzele invocate nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, evidenţiind faptul că acestea reflectă o norma legală ce consacră principiul nominalismului monetar ce permite achitarea ratelor în moneda la care s-a acordat împrumutul, la cursul din data plăţii.

A punctat Curtea asupra faptului că intervenţia instanţei de judecată pentru echilibrarea prestaţiilor efectuate din cauze imprevizibile, survenite ulterior încheierii convenţiei, s-ar constitui într-o încălcare a forţei obligatorii a contractului.

Curtea a mai reţinut că respectivele clauze nu consacră o putere discreţionară băncii de a alege cursul de schimb la care să facă conversia sumelor depuse de reclamantă, fiind vorba de conversia valutară efectuată de bancă în situaţia în care clientul optează pentru depunerea sumei datorate în altă monedă decât CHF. În această situaţie, banca nu stabileşte în mod discreţionar cursul de schimb, ci aplică propriile reguli obiective de conversie a sumelor de bani depuse în altă monedă. În acelaşi timp, Curtea, raportându-se la jurisprudenţa CJUE, a notat că statuările CJUE în cauza C-26/13 Arpad Kasler nu au aplicabilitate directă în speţă.

Statuând, aşadar, asupra faptului că prevederea ce reglementează riscul valutar nu poate face obiectul verificării caracterului abuziv, întrucât este o clauza ce reflectă o norma legală, cea reglementată de art. 1578 C. civ., instanţa de apel nu avea temei pentru a analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate în raport de faptul că intimata-pârâtă nu a depus la dosar probe în dovedirea informării sale asupra riscului valutar decurgând din contractarea unui credit într-o monedă străină, astfel cum susţine recurenta.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, sau de o motivare succintă şi neconcludentă, cum susţine recurenta.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, contrar celor susţinute de recurentă, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Criticile redate de recurentă în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi a art. 1578 C. civ. din 1864 în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind rambursarea ratelor în moneda creditului cuprinse în art. 9.4 din contractul de credit x şi în art. 9.2 din contractul de credit x.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractele de credit ipotecar în discuţie, ale căror clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, au fost încheiate la data de 3 iulie 2006 (contractul nr. x), respectiv 13 martie 2008 (contractul nr. x), fiind guvernate, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată recurenta-reclamantă a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, B. şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 51/Ap din 23 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 51/Ap din 23 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2020.