Validity of 0.5% revenue-sharing clause in authentic land sales for thermal plant and causality of contractual obligations

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la 26 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul Municipiul Suceava a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 662.006,71 RON, compusă din: suma de 649.508 RON, reprezentând 0,5% din veniturile anuale realizate de către pârâtă din exploatarea investiţiei realizate conform contractelor de vânzare nr. 989 din 30 aprilie 2013 şi 990 din 30 aprilie 2013, debit restant pentru anii 2015 şi 2016 şi suma de 12.498,71 RON, reprezentând majorări de întârziere pentru debitul neachitat aferent anilor 2014-2016.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270, art. 1272 şi art. 1516 alin. (2) pct. 3 C. civ.

Prin încheierea din 29 iunie 2018, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a respins excepţia necompetenţei sale teritoriale şi excepţia netimbrării acţiunii.

Prin sentinţa nr. 255 din 12 octombrie 2018, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul Municipiul Suceava, în contradictoriu cu pârâta A. S.A.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 315.699,81 RON, reprezentând procentul aferent anului 2015, datorat în temeiul art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare nr. x din 30 aprilie 2013 şi nr. 990 din 30 aprilie 2013, la care se va calcula dobânda legală penalizatoare începând cu 15 octombrie 2016 şi până la data plăţii; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 334.118,85 RON, reprezentând procentul aferent anului 2016, datorat în temeiul aceleiaşi clauze, la care se va calcula dobânda legală penalizatoare începând cu 31 mai 2017 şi până la data plăţii.

Împotriva încheierii din 29 iunie 2018 şi a sentinţei primei instanţe, A. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat anularea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, iar, în subsidiar, schimbarea hotărârilor atacate, în sensul respingerii acţiunii.

Prin decizia nr. 51 din 6 februarie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.A. împotriva încheierii din 29 iunie 2018 şi a sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Tribunalului Bucureşti.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a prezentat raporturile contractuale dintre părţi şi istoricul litigiului, după care a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut, în esenţă, că procesul a fost soluţionat cu nerespectarea competenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că, deşi a făcut dovada că sediul său social era în Bucureşti la data înregistrării acţiunii, conform certificatului constatator emis de O.N.R.C., ambele instanţei au apreciat că procesul este de competenţa Tribunalului Suceava.

În dezacord cu instanţa de apel, autoarea recursului a învederat că activităţile prevăzute în contractele deduse judecăţii vizează exclusiv edificarea şi punerea în funcţiune a centralei, precum şi furnizarea de energie termică către autoritatea publică locală.

Astfel, recurenta-pârâtă a subliniat că aceste activităţi au fost deja îndeplinite, motiv pentru care nu mai fac obiectul prezentului litigiu.

Totodată, a arătat că pretenţiile băneşti ale intimatei-reclamante nu au legătură cu aceste activităţi şi nici cu preţul terenurilor vândute, preţul fiind achitat integral la momentul încheierii contractelor de vânzare.

În concret, recurenta-pârâtă a criticat considerentele care au fundamentat soluţia de respingere a excepţiei nulităţii relative a clauzei stipulate la art. 12.4 din contractele vânzare-cumpărare, pentru lipsa cauzei.

În acest sens, a arătat că instanţa de apel a calificat respectivele contracte ca fiind de concesiune a unui serviciu de utilitate publică sau de parteneriat public-privat, iar pe de altă parte, a apreciat că exclusivitatea acordată prin clauza de la art. 10 din aceste contracte ar constitui cauza juridică a obligaţiei de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale.

Astfel, recurenta-pârâtă a subliniat că aceste aspecte nu au fost invocate de părţi şi nici nu au făcut obiectul dezbaterilor în faţa primei instanţe, fiind dezlegate pentru prima oară după închiderea dezbaterilor în apel, în etapa deliberării.

Aceeaşi parte a învederat că, procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat atât principiul contradictorialităţii, cât şi dreptul la apărare, ca urmare a nepunerii în discuţia părţilor a recalificării naturii juridice a acestor contracte.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut, în esenţă, că a invocat prin cererea de apel contrarietatea anumitor considerente din cuprinsul sentinţei primei instanţe.

Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel s-a rezumat la a reţine că, din ansamblul considerentelor hotărârii, rezultă argumentele de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, fără însă a expune argumentele pentru care a ajuns la această concluzie.

În plus, aceeaşi parte a subliniat că inclusiv în cuprinsul deciziei recurate au fost expuse considerente contradictorii.

În concret, a arătat că, analizând excepţia de neexecutare a contractului, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că intimata-reclamantă şi-a asumat obligaţia de a prelua energia termică de la recurenta-pârâtă la preţul convenit prin cele două contracte, iar pe altă parte, a reţinut că intimata-reclamantă nu avea obligaţia de plată a vreunui preţ pentru energia termică.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1242 alin. (1) şi art. 1243-1244 C. civ.

În concret, autoarea recursului a susţinut că a invocat în faţa instanţelor de fond excepţia nulităţii absolute a convenţiilor din 14 martie 2016 şi 8 mai 2017 privind punerea în aplicare a clauzei de la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare, întrucât aceste convenţii au modificat şi completat această clauză, motiv pentru care ar fi trebuit încheiate tot în formă autentică, potrivit principiului simetriei de formă a actelor juridice, reglementat de art. 1243 C. civ.

În continuare, recurenta-pârâtă a criticat considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că cele două convenţii încheiate sub semnătură privată nu modifică sau completează contractele de vânzare-cumpărare, ci doar explicitează şi interpretează modul de executare a obligaţiilor, fără a adăuga obligaţii noi.

Totodată, a criticat şi considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că obligaţia de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale este expres prevăzută în contractele de vânzare-cumpărare.

În combaterea acestor considerente, autoarea recursului a susţinut că în cuprinsul clauzei de la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare este prevăzut dreptul vânzătorului (Municipiul Suceava) de a încasa 0,5% din veniturile anuale, obţinute de cumpărător din exploatarea investiţiei realizate.

Recurenta-pârâtă a subliniat că nicăieri în cuprinsul celor două contracte de vânzare-cumpărare nu este prevăzută obligaţia de plată a acestei cote, cu toate că ambele contracte conţin un capitol extins care reglementează obligaţiile cumpărătorului.

În plus, aceeaşi parte a arătat că, în cuprinsul celor două contracte, nu sunt menţionate elementele esenţiale pentru executarea obligaţiei de a plată a cotei de 0,5% din veniturile realizate, cum ar fi: modalitatea de determinare a acestei cote din venituri, scadenţa obligaţiei şi modalitatea de plată.

După evocarea dispoziţiilor art. 663 C. proc. civ. şi art. 1164 C. civ., autoarea recursului a arătat că pretinsa obligaţie de plată a cotei respective nu rezultă în mod neîndoielnic din clauzele contractelor de vânzare-cumpărare.

Aceeaşi parte a arătat că dacă s-ar aprecia că prevederile art. 12.4 ar institui, prin ele însele, o obligaţie de plată în sarcina sa, o asemenea obligaţie ar fi nulă absolut pentru lipsa consimţământului, care trebuie exprimat în mod efectiv şi neechivoc, precum şi în cunoştinţă de cauză, conform art. 1204 C. civ.

Or, în prezenta cauză, instanţa de apel a reţinut că obligaţia de plată a cotei de 0,5% este dedusă din dispoziţiile art. 12.4, ceea ce exclude exprimarea efectivă şi neechivocă a consimţământului recurentei-pârâte, în asumarea acestei obligaţii.

Astfel, recurenta-pârâta a subliniat că, în lipsa convenţiilor încheiate sub semnătură privată, cuantumul sumelor datorate nu ar fi fost determinabil, iar scadenţa sumelor datorate nu ar fi putut fi identificată.

Aceeaşi parte a criticat şi considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că obligaţia de plată a cotei de 0,5% ar fi validată de achitarea parţială a acestui procent pentru veniturile realizate în anul 2014.

Astfel, autoarea recurentului a subliniat că acest considerent încalcă dispoziţiile art. 1247 alin. (4) C. civ., conform căruia nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că a invocat nulitatea relativă a clauzei de la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare pentru lipsa cauzei, întrucât pretinsa obligaţie de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale nu îşi găseşte cauza juridică într-o contraprestaţie a Municipiului Suceava.

Aceeaşi parte a susţinut că instanţa de apel a respins această excepţie, întrucât a identificat cauza juridică a obligaţiei de plată a cotei de 0,5%, în urma calificării contractelor de vânzare-cumpărare ca fiind de concesiune a unui serviciu de utilitate publică.

Or, această calificare s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 51/2006, Legii nr. 325/2006 şi O.U.G. nr. 34/2006.

În concret, recurenta-pârâtă a subliniat că furnizarea energiei termice în beneficiul unei autorităţi contractante reprezintă un contract sectorial, care se atribuie în cadrul procedurilor de achiziţie publică.

Aceeaşi parte a arătat că Municipiul Suceava a organizat o astfel de procedură, finalizată cu atribuirea contractului de delegare a gestiunii către societatea B., care a devenit operator al serviciului public de alimentare cu energie termică.

Recurenta-pârâtă a subliniat că numai în cazul delegării gestiunii prin concesiune era obligatorie respectarea condiţiilor impuse de Legea nr. 51/2006, Legea nr. 325/2006 şi O.U.G. nr. 34/2006, în ceea ce priveşte atribuirea contractului şi plata redevenţei de 0,5% din cifra de afaceri.

În acest context, autoarea recursului a arătat că este greşită calificarea contractelor de vânzare-cumpărare ca fiind de concesiune, întrucât, în urma parcurgerii procedurilor de achiziţie publică, contractul a fost atribuit unei alte societăţi, care plăteşte redevenţa de 0,5% din cifra de afaceri.

Aceeaşi parte a criticat considerentul prin care instanţa de apel a identificat drept cauză a obligaţiei de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale exclusivitatea dreptului de producţie a energiei termice în municipiul Suceava, prevăzută în cuprinsul clauzei de la art. 10 din contractele de vânzare-cumpărare.

Recurenta-pârâtă a subliniat că dacă s-ar aprecia că redevenţa de 0,5% constituie preţul plătit pentru asigurarea exclusivităţii dreptului de producţie, o asemenea clauză ar constitui o practică anticoncurenţială, o înţelegere de tip monopol, încheiată chiar de o autoritate a statului. Or, o astfel de înţelegere este interzisă de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 21/1996 şi nulă de drept, conform art. 52 din Legea nr. 21/1996.

Aceeaşi parte a învederat că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 325/2006, când a stabilit cauza juridică a obligaţiei de plată a cotei de 0,5%, prin raportare la scopul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, menţionat în cuprinsul clauzei stipulate la art. 10.2 din aceste contracte.

După evocarea dispoziţiilor art. 40 alin. (6)-(7) şi 9 din Legea nr. 325/2006, recurenta-pârâtă a arătat că preţul de vânzare a energiei termice, prevăzut în cuprinsul clauzei de la art. 7.1 din contractele vânzare-cumpărare, este de 116 RON plus TVA pe gigacalorie.

În continuare, aceeaşi parte a precizat că acest preţ a fost aprobat de autoritatea administraţiei publice locale, cu titlu de preţ de livrare a energiei termice către consumatori, potrivit hotărârii nr. 93 din 30 martie 2017 a Consiliului Local Suceava, fiind avizat de către A.N.R.E. potrivit avizului nr. x din 24 februarie 2017.

Astfel, dacă s-ar recunoaşte valabilitatea clauzei stipulate la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare, recurenta-pârâtă ar fi obligată să furnizeze energie termică către consumatori la un preţ mai mic cu 0,5% decât preţul legal de 116 RON plus TVA pe gigacalorie, având în vedere că o cotă de 0,5% din veniturile sale ar trebui restituită către intimata-reclamantă.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a răspuns argumentelor pe care le-a adus în susţinerea excepţiei nulităţii relative pentru lipsa cauzei, rezumându-se la a reţine că toate obligaţiile asumate de această parte şi-ar găsi cauza juridică în unica obligaţie a Municipiului Suceava, constând în preluarea la un anumit preţ a energiei termice produse.

Totodată, autoarea recursului a arătat că aceeaşi instanţă a reţinut că Municipiul Suceava nu şi-a asumat obligaţia de plată a vreunui preţ al energiei termice, ci doar obligaţia de a o prelua.

După evocarea dispoziţiilor art. 1235 C. civ., recurenta-pârâtă a subliniat că nu beneficiază de o contraprestaţie din partea Municipiului Suceava în schimbul plăţii cotei de 0,5%.

Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că această cotă reprezintă o redevenţă pretinsă de Municipiul Suceava, fără ca în schimbul acesteia să-i fi fost transmis dreptul de a folosi, administra sau exploata un bun public.

Totodată, aceeaşi parte a subliniat că deţine în proprietate atât terenul, cât şi centrala termică, astfel încât nu putea fi obligată la plata unei redevenţe pentru veniturile realizate din exploatarea bunurilor sale.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit excepţia de neexecutare a contractului, invocată în raport cu obligaţia Municipiului Suceava privind plata preţului pentru energia termică preluată.

În concret, a arătat că instanţa de apel a reţinut că Municipiul Suceava s-a obligat numai să preia, în condiţii de exclusivitate, energia termică produsă de recurenta-pârâtă.

Astfel, autoarea recursului a subliniat că această concluzie a instanţei de apel este infirmată de clauza stipulată la art. 7.1 din contractele de vânzare- cumpărare, care prevede în mod expres obligaţia Municipiului Suceava de a prelua energia termică la un anumit preţ.

După evocarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 325/2006 şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/2006, recurenta-pârâtă a conchis că neîndeplinirea de către Municipiul Suceava a obligaţiei de plată anterior evocate face imposibilă plata cotei de 0,5%, întrucât veniturile încasate din activitatea de producţie a energiei termice sunt inferioare costului de producţie.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin încheierea nr. 1031 din 28 mai 2019, secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea secţiei a II-a Civile a aceleiaşi instanţe.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 27 iunie 2019.

Intimata-reclamantă Municipiul Suceava a depus întâmpinare la 25 iulie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Părţile nu au menţionat dacă sunt de acord cu soluţionarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 2 august 2019.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 16 iunie 2020, instanţa a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părţilor, la 20 octombrie 2020.

Analizând recursul prin raportare la motivele de nelegalitate invocate, reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă A. S.A. a criticat, într-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încălcarea competenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, instanţă căreia i-ar reveni competenţa de soluţionare a cauzei în raport cu prevederile art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

A motivat că nu are sediul social în circumscripţia Tribunalului Suceava, ci în municipiul Bucureşti, motiv pentru care, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au încălcat competenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti. A susţinut că pretenţiile băneşti care fac obiectul cauzei nu se află în legătură cu prestarea activităţilor prevăzute în cele două contracte de vânzare-cumpărare, constând în edificarea şi punerea în funcţiune de către recurentă a centralei în cogenerare de înaltă eficienţă, precum şi de furnizarea de energie termică către autoritatea publică locală şi nu are legătură nici cu preţul terenurilor cu privire la care a operat transmisiunea dreptului de proprietate, acest preţ fiind integral plătit la momentul încheierii contractelor, astfel cum recunoaşte şi reclamanta.

Instanţa de recurs reţine că soluţionarea excepţiei necompetenţei teritoriale este corectă întrucât, în cauza dedusă spre soluţionare, competenţa teritorială are caracter alternativ, ceea ce conferă reclamantului alegerea între două instanţe deopotrivă de competente.

Tribunalul Suceava este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza în temeiul art. 109 C. proc. civ., această instanţă fiind instanţa locului unde recurenta-pârâtă are deschis un punct de lucru şi exercită în mod statornic o activitate comercială în acest loc, împrejurare reţinută de instanţa de apel şi necombătută prin motivele de recurs.

Regula de dreptul comun în materia competenţei teritoriale, înscrisă în art. 107 C. proc. civ., pe care o invocă recurenta, se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial. În cauză este incidentă norma înscrisă în art. 109 C. proc. civ. care atribuie competenţa teritorială alternativă pentru instanţa locului unde persoană juridică de drept privat are un dezmembrământ fără personalitate juridică.

Recurenta-pârâtă are punct de lucru în municipiul Suceava şi aici desfăşoară activitatea de furnizare energie termică, iar pretenţiile care fac obiectul cererii de chemare în judecată sunt în legătură cu această activitate desfăşurată de recurentă.

În consecinţă, critica recurentei referitoare la greşită soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Suceava este nefondată.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai invocat încălcarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 22 C. proc. civ. şi a dreptului la apărare, încălcări care derivă, pe de o parte, din recalificarea contractelor de vânzare-cumpărare în contracte de concesiune a unui serviciu de utilitate publică sau în contracte de parteneriat public-privat, iar, pe de altă parte, din stabilirea cauzei juridice a obligaţiei de plată a cotei de 0,5% din veniturile anuale, ca fiind reprezentată de exclusivitatea acordată prin dispoziţiile art. 10 din aceste contracte.

Criticile invocate nu pot fi primite deoarece nu se identifică, în motivarea care fundamentează decizia recurată, recalificarea contractelor de vânzare-cumpărare în contracte de concesiune a unui serviciu de utilitate publică sau în contracte de parteneriat public-privat. În cuprinsul deciziei se motivează că pretenţiile intimatului-reclamant decurg din cele două contracte de vânzare-cumpărare cu caracter complex şi atipic, incluzând drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi contractante, specifice scopului asumat de acestea la încheierea lor. Conţinutul drepturilor şi obligaţiilor asumate prin cele două contracte de vânzare-cumpărare cu caracter complex au făcut obiectul dezbaterilor la care pârâta a participat în mod activ, direct, egalitar, astfel că nu se poate reţine nicio vătămare legitimă cu caracter procesual cauzată pârâtei prin soluţionarea apelului în cadrul rejudecării cauzei cu respectarea limitelor determinate de ceea ce s-a apelat şi de ceea ce s-a judecat.

Prin urmare, instanţa de recurs înlătură aceste critici, întrucât nu sunt întemeiate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă faptul că instanţa de apel a soluţionat în mod superficial critica referitoare la motivarea contradictorie din cuprinsul hotărârii primei instanţe, pronunţând astfel o hotărâre nemotivată. Se invocă şi ipoteza existenţei unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, în cadrul analizei excepţiei de neexecutarea a contractului, întrucât, pe de o parte, se arată că municipiul Suceava şi-a asumat prin contractele de vânzare-cumpărare obligaţia de a prelua energia termică de la pârâtă, la preţul prevăzut în contracte, dar, pe de altă parte, se stabileşte faptul că municipiul Suceava nu avea obligaţia de plată a vreunui preţ pentru energia termică furnizată.

Critica prin care se susţine că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel vizând motivarea contradictorie din cuprinsul sentinţei pronunţate de prima instanţă este nefondată. Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a analizat acest motiv de apel, pe care l-a înlăturat motivat, arătând că ansamblul considerentelor care fundamentează hotărârea adoptată conţine elementele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care conduc la soluţia pronunţată. S-a reţinut că hotărârea pronunţată de prima instanţă răspunde exigenţei impuse de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de a indica cu suficientă claritate motivele care stau la baza adoptării sale şi de a examina efectiv aspectele esenţiale care îi sunt supuse aprecierii.

În privinţa criticii referitoare la existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, recurenta-pârâtă a reiterat acelaşi motiv invocat în apel, susţinându-se perpetuarea aceleiaşi contradicţii şi în hotărârea instanţei de apel.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să poarte, fie între considerente şi dispozitiv, fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată. O asemenea situaţie nu se poate desprinde din considerentele deciziei adoptate de instanţa de apel.

Analiza argumentelor care au fundamentat silogismul judiciar relevă că instanţa de apel, ca şi prima instanţă au reţinut, prin valorificarea probatoriului administrat, că reclamantul a înţeles să îşi îndeplinească obligaţia de a prelua energia termică şi de a o transfera în sistemul de transport prin intermediul delegatului B., transferându-şi, totodată, drepturile şi obligaţiile în ceea ce priveşte activităţile de transport, distribuţie şi furnizare a energiei termice, prin contractul de delegare a gestiunii. S-a motivat că obligaţia de a plăti preţul energiei termice preluate de la societatea pârâtă incumbă B., în virtutea contractului de vânzare-cumpărare energie termică nr. 785/15.10.2015 şi a actelor adiţionale la acesta, perfectat cu S.C. A. SR.L. Totodată, s-a reţinut că "reclamantul avea doar obligaţia ce îi revenea potrivit art. 7.1 din contractele încheiate la 30.04.2013, şi anume să preia în condiţii de exclusivitate, la gardul centralei, energia termică produsă şi furnizată de pârâtă şi să o distribuie către locuitorii mun. Suceava. (art. 6.3), obligaţie pe care şi-a îndeplinit-o (după cum recunoaşte şi pârâta)", excepţia de neexecutare a contractului nefiind întemeiată în cauză.

Rezultă că instanţele devolutive au prezentat în mod coerent motivele pentru care au apreciat neîntemeiată excepţia de neexecutare a contractului. Recurenta-pârâtă a redat în mod trunchiat argumentaţia regăsită în considerente, în legătură cu excepţia de neexecutare a contractului, pentru a susţine că este antagonic argumentul conform căruia municipiul Suceava nu avea obligaţia de plată a preţului pentru energia termică, cu toate că preia energia termică de la pârâtă.

Sub acest aspect, se constată că instanţele devolutive au motivat că obligaţia de a plăti preţul energiei termice preluate de la societatea pârâtă incumbă B. în virtutea contractului de vânzare-cumpărare energie termică nr. 785/15.10.2015 şi a actelor adiţionale la acesta, perfectat cu S.C. A. SR.L.

S-a mai invocat că, în cuprinsul considerentelor care fundamentează decizia pronunţată de instanţa de apel, se valorifică concluziile la care a ajuns prima instanţă, fără a se aduce argumente proprii care să fi format convingerea instanţei de control judiciar sub aspectul soluţiei pronunţate. Recurenta-pârâtă susţine că nu s-au arătat motivele pentru care s-au admis şi nici cele pentru care s-au respins susţinerile părţilor.

Instanţa de recurs notează că motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Împrejurarea că instanţa de apel a ajuns la aceeaşi concluzie ca şi prima instanţă, în urma interpretării prevederilor contractuale şi a dispoziţiilor legale incidente, nu poate fi asimilată cu nemotivarea hotărârii de către instanţa de apel.

Validarea considerentelor din hotărârea care a făcut obiectul apelului nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, câtă vreme din considerentele deciziei reiese că instanţa de prim control judiciar a examinat problemele esenţiale care i-au fost expuse în apel de către pârâtă şi care, în esenţă, sunt identice cu apărările acesteia invocate în faţa primei instanţe.

În cauză, decizia adoptată de instanţa de apel cuprinde o motivare efectivă, corespunzătoare criticilor invocate în apel.

Faţă de toate considerentele arătate, instanţa de recurs respinge, ca nefondat, motivul de nelegalitate întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat mai multe critici.

Prima critică se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 1243, art. 1244 şi art. 1242 alin. (1) C. civ., în temeiul cărora a invocat nulitatea absolută a Convenţiilor de punere în aplicare a art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare, pentru lipsa formei cerută de lege. A arătat, în esenţă, că aceste convenţii au modificat şi completat dispoziţiile art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare, astfel încât ar fi trebuit încheiate în formă autentică, potrivit principiului simetriei actelor juridice prevăzut de dispoziţiile art. 1243 C. civ.

Pentru a facilita înţelegerea hotărârii, din perspectiva analizei acestei critici, se impune a releva că între părţi s-au încheiat, iniţial, două contracte de vânzare-cumpărare în formă autentică, după cum urmează:

- Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.04.2013 prin care municipiul Suceava a vândut, iar recurenta-pârâtă a cumpărat o suprafaţă totală de 57734 mp. teren curţi construcţii în vederea realizării şi operării, prin atragerea capitalului privat, a unei centrale de cogenerare de înaltă eficienţă. Termenul pentru realizarea investiţiei şi începerea furnizării energiei termice a fost stipulat în contract ca fiind 9.11.2013, astfel cum s-a prevăzut la art. 4.1 din contract;

- Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.04.2013 prin care municipiul Suceava a vândut, iar recurenta-pârâtă a cumpărat o suprafaţă totală de 363 mp. curţi construcţii în vederea realizării şi operării, prin atragerea capitalului privat a unei centrale de cogenerare de înaltă eficienţă. Data pentru realizarea investiţiei şi începerea furnizării energiei termice a fost stipulată în contract ca fiind 9.11.2013, astfel cum s-a prevăzut la art. 4.1 din contract.

În cuprinsul celor două contracte, la art. 12 denumit "Dreptul vânzătorului" s-a prevăzut dreptul acestuia de a "încasa 0.5% din veniturile anuale realizate de către cumpărător din exploatarea investiţiei realizată conform prezentului contract".

Prin convenţia încheiată la 14.03.2016 privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/2013 şi nr. y/2013, la art. 2 se precizează că "în vederea stingerii pe cale amiabilă a litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/2016, aflat pe rolul Tribunalului Suceava, referitor la sumele datorate vânzătorului de către cumpărător în conformitate cu dispoziţiile art. 12 pct. 4 din contractele de vânzare-cumpărare autentificate", părţile au stabilit care a fost cuantumul veniturilor realizate de recurenta-pârâtă în anii 2013 şi 2014, precizându-se că pentru anul 2015 situaţia financiară nu era definitivată la momentul încheierii convenţiei. În raport de veniturile realizate în anii 2013 şi 2014, s-a stabilit care sunt sumele datorate de recurenta-pârâtă din exploatarea investiţiei pentru anii 2013 şi 2014, urmând ca suma datorată pentru veniturile realizate în anul 2015 să fie calculată imediat după încheierea bilanţului contabil pentru anul 2015. Prin această convenţie s-a mai convenit eşalonarea sumelor datorate de pârâtă către reclamant aferente anilor 2013 şi 2014, cu stabilirea datei scadenţei de plată pentru fiecare tranşă şi sancţiunea pentru neplata la scadenţă. Prin alineatul final, cuprins la lit. f) s-a prevăzut că, imediat după încasarea primei tranşe prevăzute la art. 2 lit. c), vânzătorul va formula cerere de renunţare la judecată în dosarul nr. x/2016, aflat pe rolul Tribunalului Suceava.

Prin convenţia încheiată la 08.05.2017 privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2013 şi nr. y/2013, părţile au prevăzut obligaţia "cumpărătorului de a plăti, până la 31 mai a fiecărui an, 0,5% din veniturile anuale realizate în anul precedent, din exploatarea investiţiei realizate".

Recurenta-pârâtă a invocat nulitatea convenţiilor încheiate la 14.03.2016 şi la 08.05.2017, pentru că nu sunt încheiate în forma autentică pe care o au contractele de vânzare-cumpărare nr. x/2013 şi nr. y/2013, susţinând că, prin aceste convenţii, părţile au modificat şi au completat contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică şi au încălcat, astfel, prevederile art. 1243 C. civ.

Instanţa de recurs reţine că art. 1243 C. civ. instituie o regulă generală şi relativă cu privire la respectarea principiului simetriei sub aspectul formalismului în privinţa încheierii şi modificării contractului. Sub aspect substanţial, regula simetriei reprezintă una dintre consecinţele principiului forţei obligatorii consacrat prin art. 1270 C. civ., însemnând că modificarea contractului se realizează prin acelaşi mecanism ca şi formarea contractului, prin voinţa concordantă a părţilor.

În raport de aceste considerente, trebuie stabilit dacă prin convenţiile încheiate la 14.03.2016 şi 08.05.2017 privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2013 şi nr. y/2013 părţile au modificat sau au completat aceste din urmă contracte.

Numai în situaţia în care s-ar ajunge la concluzia că, prin convenţiile încheiate la 14.03.2016 şi 08.05.2017 privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2013 şi y/2013, s-au adus modificări sau completări acestor contracte încheiate în formă autentică devine aplicabilă regula generală privind respectarea principiului simetriei sub aspectul formalismului în privinţa modificării contractelor.

Recurenta-pârâtă îşi fundamentează argumentaţia pornind de la premisa că nu s-a prevăzut în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică dreptul intimatului de a încasa un procent de 0,5 % din veniturile anuale realizate de cumpărător şi nici obligaţia sa, în calitate de cumpărător, de a plăti această sumă. A susţinut, totodată, că un atare drept în favoarea municipalităţii şi obligaţia corelativă de a plăti această sumă au fost stabilite prin convenţiile încheiate la 14.03.2016 şi 08.05.2017, ceea ce reprezintă o modificare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică.

Instanţa de recurs, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, reţine că prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică, părţile au convenit, la secţiunea denumită "Dreptul vânzătorului" capitolul 12, dreptul acestuia de a "încasa 0,5% din veniturile anuale realizate de către cumpărător din exploatarea investiţiei realizată conform prezentului contract". Recurenta-pârâtă s-a obligat să plătească această sumă, aşa cum rezultă din stipulaţiile cuprinse la art. 6 înscris în secţiunea destinată obligaţiilor asumate de către pârâta cumpărătoare.

Prin urmare, în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică s-a prevăzut în mod expres dreptul intimatului-reclamant de a încasa un procent de 0.5% din veniturile anuale realizate de recurenta-pârâtă din exploatarea investiţiei şi obligaţia corelativă asumată de recurenta-pârâtă de a plăti către municipalitate această sumă. Consimţământul neechivoc a fost dat de către recurenta-pârâtă prin semnarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică.

Consimţământul expres al recurentei-pârâtei, în sensul achitării procentului de 0,5% din veniturile anuale realizate din exploatarea investiţiei, astfel cum acesta a fost dat, în mod neîndoielnic, în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică, este de natură să infirme susţinerea recurentei-pârâte referitoare la neasumarea obligaţiei de a plăti această sumă. O atare poziţie se află în totală contradicţie cu voinţa expresă a părţilor consfinţită prin contractele de vânzare-cumpărare în formă autentică, care potrivit art. 1270 C. civ. au putere de lege între părţile contractante, cât şi cu regulile de interpretare sistematică şi după voinţa concordantă a părţilor conţinute în art. 1267 şi art. 1266 C. civ.

Convenţiile încheiate la 14.03.2016 şi 08.05.2017, aşa cum rezultă şi din denumirea lor - "pentru punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2013 şi nr. y/2013", conţin prevederi care se limitează strict la cadrul stabilit prin art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare în sensul că, pe baza caracterului determinabil al creanţei stabilite în favoarea intimatului-vânzător, s-au stabilit scadenţa obligaţiei de plată, până la terminarea exerciţiului financiar al anului precedent şi determinarea cifrei de afaceri realizate, necesare pentru stabilirea procentului de 0,5% şi eşalonarea obligaţiei de plată pentru anii 2013 şi 2014, în vederea stingerii unui litigiu declanşat de intimat în vederea recuperării sumelor datorate de recurenta-pârâtă în temeiul clauzei prevăzute la art. 12.4 din contractele încheiate în formă autentică.

În contextul evocat instanţa de recurs reţine că, prin convenţiile încheiate la 14.03.2016 şi 08.05.2017 privind punerea în aplicare a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2013 şi nr. y/2013, nu s-au adus modificări sau completări acestor din urmă contracte, în sensul că nu s-au prevăzut schimbări exprese ale textului unora sau mai multor articole sau redarea lor într-o nouă formulare şi nici nu s-au introdus prevederi contractuale noi, care să includă drepturi şi obligaţii pentru părţi, exprimate în texte care să se adauge celor pe care le conţin contractele încheiate în formă autentică.

În absenţa unor prevederi contractuale care să modifice sau să completeze contractele de vânzare-cumpărare nr. x/2013 şi nr. y/2013 încheiate în formă autentică, se impune concluzia că, pentru încheierea în mod valabil a convenţiilor din 14.03.2016 şi 08.05.2017, nu era necesar ca acestea să îmbrace forma autentică, privită ca formă ad validitatem pentru naşterea în mod valabil a acestor convenţii.

Aceste convenţii produc efecte juridice în temeiul principiului consensualismului, potrivit cu care manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.

Prin urmare, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1243 C. civ. şi, pe cale de consecinţă, nici cele ale art. 1242 alin. (1) C. civ. referitoare la sancţiunea nulităţii care se impune pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 1243 C. civ.

A mai invocat recurenta-pârâtă încălcarea art. 1244 C. civ., fără a motiva în concret modalitatea în care aceste prevederi legale devin aplicabile în cauză şi aspectele din care derivă nesocotirea acestora.

Printr-o altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1235-1238 alin. (1) C. civ. referitoare la cauza actului juridic.

Sub aspectul încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material referitoare la cauza actului juridic, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că este lovită de nulitate clauza prevăzută la art. 12.4 din contractele de vânzare-cumpărare, referitoare la plata cotei de 0,5%, motivat de faptul că nu există niciun scop mediat sau imediat pentru care să-şi fi asumat o astfel de obligaţie şi nu exista nicio contraprestaţie din partea Mun. Suceava în schimbul asumării de către recurentă a unei asemenea obligaţii.

Instanţa de recurs reţine că, potrivit art. 1235 C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Prin prezentarea cauzei ca fiind motivul determinant la încheierea contractului, art. 1235 C. civ. pune accentul pe scopul mediat urmărit de fiecare parte la momentul contractării, respectiv pe scopul contractului.

În cauză, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică, au natura unor contracte complexe, nenumite pentru că depăşesc limitele unui contract de vânzare de terenuri, aşa cum au reţinut şi instanţele de fond. Vânzarea şi respectiv cumpărarea terenurilor a avut ca scop declarat realizarea şi operarea, prin atragerea capitalului privat, a unei centrale de cogenerare de înaltă eficienţă dimensionată pentru necesarul de energie termică din municipiul Suceava. Fiecare parte contractantă şi-a asumat drepturi şi obligaţii specifice obiectivelor avute în vedere la încheierea contractului. Intimatul-reclamant şi-a asumat o serie de obligaţii care nu pot fi descrise ca aparţinând, în mod obişnuit, vânzătorului unui bun, cum ar fi aceea de a prelua energia termică produsă de pârâtă, în condiţii de exclusivitate la preţul stabilit prin contract. (art. 7.1 obligaţiile vânzătorului). Exclusivitatea dreptului de producţie de energie termică în municipiul Suceava a fost stabilită în favoarea pârâtei pe o perioadă de 30 de ani conform art. 10.3 din contract. La rândul său, recurenta-pârâtă s-a obligat, printre altele, să edifice şi să pună în funcţiune centrala de cogenerare într-un anumit interval de timp, să furnizeze municipiului Suceava energia termică produsă, să exploateze, în mod direct şi eficient, terenul ce face obiectul vânzării şi, în regim de continuitate, centrala de cogenerare şi să achite vânzătorului 0,5% din veniturile anuale realizate din exploatarea investiţiei.

Analiza sistematică a clauzelor contractuale impune concluzia că obligaţia de plată a cotei de 0,5% din contract nu este lipsită de cauză, întrucât la momentul încheierii contractului, ca moment la care se raportează existenţa cauzei, asumarea obligaţiei de a plăti această sumă a fost dictată de raţiuni de oportunitate şi interes în perfectarea convenţiei, aspecte care exced controlului de legalitate. Totodată, această obligaţie este în strânsă legătură şi cu drepturile specifice conferite pârâtei, în cadrul scopului şi obiectivelor avute în vedere de părţi la încheierea contractului, unul dintre drepturile stabilite în favoarea pârâtei care este corelativ obligaţiei de plată a cotei de 0,5 % din veniturile anuale fiind cel referitor la exclusivitatea dreptului de producţie de energie termică în municipiul Suceava pe o perioadă de 30 de ani.

În consecinţă, rezultă că prin contractul care instituie obligaţia recurentei -pârâtei de plată a cotei de 0,5 % din veniturile anuale realizate din exploatarea centralei, este cuprinsă şi cauza care o condus la asumarea acestei obligaţii, recurenta-pârâtă nefiind în măsură să demonstreze înlăturarea prezumţiei de valabilitate a cauzei, instituită prin art. 1239 alin. (2) C. civ.

Faţă de considerentele ce preced, motivul de recurs referitor la încălcarea art. 1235 şi următoarele C. civ. este nefondat.

Recurenta-pârâtă a invocat încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 51/2006, ale Legii nr. 325/2006 şi ale O.U.G. nr. 34/2006. În cadru acestei critici, recurenta-pârâtă a reiterat susţinerea din cadrul motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la calificarea greşită, de către instanţa de apel a contractelor de vânzare-cumpărare ca fiind contracte de concesiune a unul serviciu de utilitate publică sau contracte de parteneriat public privat. Aşa cum s-a reţinut în cadrul analizei motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., calificarea contractelor încheiate între părţi, ca fiind contracte de concesiune a unui serviciu de utilitate publică sau contracte de parteneriat public-privat, nu a fost efectuată de instanţa de apel, considerentele deciziei atacate cu recurs nu cuprind o astfel de statuare.

În absenţa unei motivări în acest sens, care să se regăsească în fundamentarea deciziei atacate, instanţa de recurs reţine că recurenta-pârâtă valorifică o premisă greşită, inexistentă în cauză, pentru a susţine încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 51/2006, ale Legii nr. 325/2006 şi ale O.U.G. nr. 34/2006. În absenţa unei calificări a contractelor în sensul expus de recurenta-pârâtă, criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 51/2006, ale Legii nr. 325/2006 şi ale O.U.G. nr. 34/2006 sunt străine de hotărârea atacată cu recurs, neputând fi analizate pentru prima dată direct în recurs.

De asemenea, recurenta-pârâtă a invocat că, dacă s-ar considera că redevenţa de 0,5 % constituie preţul pe care îl plăteşte pentru asigurarea exclusivităţii dreptului de producţie a energiei termice în municipiul Suceava, atunci o asemenea clauză ar constitui o practică anticoncurenţială, o înţelegere de tip monopol, încheiată chiar de o autoritate a statului, expres interzisă de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 21/1996:

"Sunt interzise orice acţiuni sau inacţiuni ale autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale ori locale şi ale entităţilor către care acestea îşi deleagă atribuţiile, care restrâng, împiedică sau denaturează concurenţa".

Invocarea acestor prevederi legale este neavenită pentru că în cauza, nu se analizează contractul prin care municipiul Suceava şi-a delegat gestiunea prin concesionarea serviciului public de transport, distribuţie şi furnizare a energiei termice produse în sistem centralizat în municipiul Suceava către delegatul său B., pentru a fi incidente aceste prevederi legale. Mai mult, aspectele invocate extrapolează analiza pe tărâmul dreptului concurenţei, iar o atare analiză nu se poate realiza pentru prima dată în recurs.

Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei de prim control judiciar şi, care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care, atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel, cum este cazul în cauza dedusă spre soluţionare.

Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima dată de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac, ceea ce este inadmisibil.

Recurenta-pârâtă a mai invocat greşita aplicare a legii în privinţa obligaţiei municipiului Suceava de plată a preţului pentru energia termică şi excepţia de neexecutare a contractului.

Recurenta-pârâtă a reiterat critica din cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel neagă existenţa obligaţiei de plată a preţului energiei termice în sarcina municipiului Suceava.

Considerentele reţinute relevă faptul că instanţa de apel a stabilit, sub acest aspect, că obligaţia de a plăti preţul energiei termice preluate de la societatea pârâtă incumbă B., în virtutea contractului de vânzare-cumpărare energie termică nr. 785/15.10.2015 şi a actelor adiţionale la acesta, perfectat cu S.C. A. S.R.L.

Rezultă, astfel, că instanţa de apel nu a negat o atare obligaţie, ci doar a evidenţiat că ea îşi are izvorul în contractul de vânzare-cumpărare de energie termică pe care recurenta-pârâtă l-a încheiat cu B.. Este de precizat că această din urmă societate are calitatea de delegat concesionar căruia municipiul Suceava i-a transferat drepturile şi obligaţiile în legătură cu activităţile de transport, distribuţie şi furnizare a energiei termice în temeiul unui contract de delegare a gestiunii.

Împrejurarea că societatea B. înregistrează debite faţă de recurenta-pârâtă şi că neîndeplinirea de către municipiul Suceava, prin delegatul său, a obligaţiei de plată a preţului energiei termice îi creează recurentei dificultăţi la plata cotei de 0,5 % reprezintă aspecte de fapt care nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 51 din 6 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 20 octombrie 2020.