Abusive variable interest margin clauses in foreign-currency loans: lack of objective modification criteria defeats exemption under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 18 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care se va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 1.3 lit. a), art. 1.2, art. 5.1 şi art. 6.3 din contractul de credit nr. x din 25 iulie 2007; să o oblige pe pârâtă la completarea clauzei stipulate la art. 1.2 lit. a) din acelaşi contract, în sensul menţionării că dobânda este formată din marja fixă de 4.2% şi LIBOR la 3 luni; să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 1.3 lit. a) din acelaşi contract; să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobânda peste marja fixa de 4,2%, precum şi a sumei de 1.280 CHF, încasate cu titlu de comision de acordare, în echivalent în RON, la care se va adăuga dobânda legală; să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar stipulate în acelaşi contract; să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/Leu la cursul de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada contractuală; să dispună denominarea creditului în moneda naţională; să oblige pârâta la restituirea diferenţei de curs valutar, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data încasării diferenţei şi până la data restituirii integrale; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituţie, art. 480 şi art. 492 C. civ. din 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 1061 din 11 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 1.3 lit. a) referitoare la comisionul de acordare, art. 1.2 şi art. 5.1 în privinţa caracterului variabil al marjei băncii, stipulate în contractul de credit nr. x din 25 iulie 2007. A obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare şi dobândă, ca urmare a aplicării unei marje într-un cuantum mai mare de 4,2 puncte procentuale pe an, precum şi a dobânzii legale calculate de la data perceperii şi până la data restituirii acestor sume. A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate. A obligat pe reclamanţii să plătească pârâtei cheltuieli de judecată parţiale în cuantum de 800 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.

Prin decizia civilă nr. 505/A din 19 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi B. şi A. împotriva sentinţei primei instanţe. A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 1.3 lit. a) referitoare la comisionul de acordare şi capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei percepute cu acest titlu. A menţinut în rest dispoziţiile din sentinţa atacată. A obligat apelanţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 183,63 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii cât şi pârâta.

I. Recurenţii-reclamanţi B. şi A. au declarat recurs prin care au solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Criticile subsumate de recurenţii-reclamanţi motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a normelor de drept material cu privire la dezlegarea dată motivelor de apel privind riscul valutar şi comisionului de acordare.

În motivarea recursului, în cadrul primei critici, recurenţii-reclamanţii au susţinut că, deşi prin cererea de chemare în judecată şi cererea de apel au dezvoltat motivele pentru care clauzele contestate au caracter abuziv, instanţa de apel s-a rezumat la a reţine că expunerea consumatorului de credite la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat în fluctuaţii de curs valutar, reprezintă o trăsătură naturală a contractelor de credit în monedă străină.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

După evocarea unor considerente din decizia pronunţată de C.J.U.E. în cauza Andriciuc, autorii recursului au învederat că banca nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare cu privire la riscul valutar.

În continuare, au susţinut că acest risc este suportat exclusiv de către consumatori, fiind astfel creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

După prezentarea circumstanţelor în care a fost încheiat contractul de credit, recurenţii-reclamanţi au susţinut că se impune revizuirea efectelor contractului, în sensul stabilizării cursului valutar, întrucât hipervalorizarea francului elveţian a denaturat contractul de la scopul pentru care a fost încheiat.

Aceleaşi părţi au susţinut că plata ratelor de credit într-o monedă străină implică suportarea unor costuri suplimentare pentru consumatori, astfel încât se impune denominarea creditului în moneda naţională.

Cea de-a doua critică vizează nelegalitatea deciziei atacate în ceea ce priveşte statuările instanţei cu privire la lipsa caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare.

Recurenţii învederează faptul că această clauză nu a fost negociată, că nu poate fi primit argumentul, în sensul că banca nu era obligată să indice în contractul de credit motivele pentru care a perceput comisionul de acordare ca urmare a nereglementării acestei obligaţii prin Legea nr. 193/2000. Apreciază recurenţii că acest comision trebuie examinat prin raportare la întreaga economie a contractului şi la serviciile efectiv prestate de bancă şi care ar putea justifica perceperea lui.

După evocarea unor considerente din hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza Mohamed Aziz, recurenţii-reclamanţi au reiterat faptul că analizarea caracterului clar şi inteligibil al clauzei contestate trebuie realizată prin raportare la modul de calcul al comisionului de acordare şi la serviciile prestate de bancă în schimbul perceperii sale.

Din această perspectivă, titularii recursului au subliniat caracterul abuziv al clauzei prin care a fost instituit acest comision şi au concluzionat în sensul admiterii capătului de cerere având ca obiect restituirea sumei percepute cu titlu de comision de acordare, în temeiul principiilor retroactivităţii efectelor nulităţii şi al plăţii nedatorate.

În final, autorii căii de atac au redat extrase din jurisprudenţa naţională în materia clauzelor abuzive.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţii nu au depus răspuns la întâmpinare.

II. Prin recursul declarat pârâta D. S.A. a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a prezentat istoricul litigiului, după care a susţinut, în esenţă, instanţa de apel nu avut în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În concret, autoarea recursului arată că dobânda şi comisioanele bancare formează preţul contractului de credit, astfel că, în ceea ce priveşte clauza referitoare la dobânda variabilă, aceasta era exclusă de la cercetarea caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În continuare, aceeaşi parte susţine că instanţa de apel a confundat necesitatea indicării motivului pentru care variază dobânda cu cerinţa caracterului clar şi inteligibil, care însă nu se află într-un raport de similaritate.

Astfel, recurenta-pârâtă subliniază că prevederile contractuale referitoare la dobânda variabilă sunt clare şi inteligibile, întrucât prevăd expres că dobânda poate varia, conform deciziei băncii, că decizia de majorare a dobânzii se raportează la costurile sale de finanţare.

După evocarea dispoziţiilor art. 4 din Directiva nr. 93/13/CEE, recurenta-pârâtă susţine că prevederile contractuale referitoare la dobânda variabilă fac parte din costul total al creditului şi, fiind exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, nu puteau face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Aceeaşi parte precizează că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă.

În concret, recurenta-pârâtă arată că aceste clauze au făcut obiectul negocierii cu împrumutaţii, sens în care împrumutaţii au primit un exemplar al contractului de credit, înainte de a-l semna, aspect confirmat şi de clauza de la art. 11.2 din acelaşi contract; în măsura în care împrumutaţii ar fi constatat că prevederile referitoare la preţul contractului nu erau convenabile, aceştia erau liberi să solicite modificarea acestor clauze sau să refuze semnarea contractului de credit.

În plus, recurenta-pârâtă susţine că împrumutaţii puteau opta pentru alte produse bancare.

În acest context, autoarea recursului a subliniat că posibilitatea de negociere directă şi dreptul opţiune al împrumutaţilor demonstrează neîndeplinirea condiţiei caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Recurenta-pârâtă mai învederează că nu au caracter abuziv clauzele stipulate la art. 1.2 şi 5.1 din contractul de credit, întrucât anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, modificarea marjei fixe nu era interzisă, iar modificarea acestei marje cu 2 puncte procentuale s-a făcut în condiţiile creşterii semnificative a costurilor de finanţare a băncii.

După evocarea unei decizii de speţă, autoarea recursului arată că nu a modificat dobânda prin publicarea unei nou procent al dobânzii, ci a transmis notificări individuale, prin care a expus cauzele care au determinat această modificare.

Aceeaşi parte subliniază că alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impune ca motivul întemeiat să existe, iar nu ca acesta să fie prevăzut în contract. De altfel, recurenta-pârâtă susţine că era imposibil să prevadă orice posibil motiv întemeiat pentru creşterea marjei dobânzii, evoluţia pieţei financiare fiind influenţată de o serie de factori externi voinţei sale.

Aşadar, autoarea recursului precizează că nu este interzisă modificarea procentului de dobândă, câtă vreme această posibilitate este prevăzută în contractul de credit, iar stabilirea unei dobânzi variabile nu este prohibită de lege.

Recurenta-pârâtă învederează că motivaţia întemeiată pentru modificarea dobânzii şi dreptul de a rezilia contractul de credit au fost aduse la cunoştinţa împrumutaţilor, prin notificarea anexată întâmpinării depuse în faţa primei instanţe.

În final, autoarea recursului conchide în sensul că, după adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, s-a conformat dispoziţiilor cuprinse în acest act normativ, iar marja dobânzii a devenit fixă.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 10 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 16 iunie 2020, a admis în principiu ambele recursuri.

Recurenţii nu au formulat puncte de vedere la raport.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, constată următoarele:

I. Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi este nefondat din următoarele considerente:

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel care a menţinut hotărârea instanţei de fond, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale inserată la art. 6.3 din contract, decizia atacată este legală.

Potrivit clauzei contractuale inserată la art. 6.3 din contractul de credit "împrumutatul este obligat ca cel târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare" .

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 25 iulie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii - reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Aserţiunile recurenţilor în susţinerea posibilităţii denominării în moneda naţională a creditului nu pot fi primite faţă de faptul că, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu). Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operaţiunile valutare se numără şi rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi, operaţiuni valutare curente, operaţiuni valutare de capital şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel prin care s-a statuat asupra legalităţii şi valabilităţii clauzei contractuale inserate la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/25.07.2007, se constată că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestei clauze.

Prin această clauză s-a stabilit în sarcina împrumutatului obligaţia de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 1280 CHF, care se achită la data tragerii creditului, fiind reţinut din limita creditului acordat.

Nemulţumirile ale recurenţilor sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume sunt nejustificate şi, contrar susţinerilor acestora, denumirea comisionului şi modul de redactare a art. 1.3 lit. a) nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că recurenţii, în calitate de beneficiari ai creditului, au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract. Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor. Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x/25.07.2007 nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Din aceste raţiuni aserţiunile recurenţilor privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de acordare apar ca fiind lipsite de fundament.

Deşi recurenţii - reclamanţi au invocat în susţinerea cererii motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

II. Recursul recurentei - pârâte este nefondat pentru motivele ce se vor arăta:

Clauzele constatate de ambele instanţe ca fiind abuzive sunt cele cuprinse în art. 1.2 din Secţiunea I - Prevederi generale şi art. 5.1 din Secţiunea 5 dobânzi din contractul de credit nr. x/25.07.2007.

Clauza de la art. 1.2 prevede că dobânda este variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii, Libor la 3 luni şi marja de 4,2% ppa, variabilă.

Totodată, clauza de la art. 5.1 prevede că dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual şi este, la data încheierii contractului, cea menţionată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuieşte la fiecare 3 luni în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi marja băncii, prima modificare având loc la 3 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menţionată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia.

Clauza de la art. 1.2, referitoare la caracterul variabil al dobânzii şi cea prevăzută la art. 5.1 în privinţa caracterului variabil al marjei băncii, cuprinse în contractul de credit nr. x/25.07.2007, au caracter abuziv întrucât permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenţi de voinţa sa, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Din coroborarea celor două clauze contractuale rezultă că, în stabilirea mecanismului de percepere a dobânzii, banca recurentă a avut în vedere încă de la început un tip de dobândă variabilă, banca acordând promoţional 6 luni în care marja sa a avut valoarea 0, ulterior aceasta fiind de 4,2% puncte procentuale pe an şi fiind variabilă.

Prin contract se stipulează că dobânda poate varia în funcţie de două componente: componentă variabilă - LIBOR la 3 luni, ca indice obiectiv şi independent de voinţa băncii - şi a doua componentă variabilă - marja, element ce putea varia în funcţie de decizia instituţiei împrumutătoare.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a dobânzii variabile, prevăzut de art. 1.2 şi de art. 5.1 din contract nu oferă împrumutaţilor posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noţiunile utilizate nefiind apte a satisface exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condiţiile în care se va modifica cuantumul dobânzii.

În baza clauzelor în discuţie banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menţionată, CJUE a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor.

Dobânda, ca element esenţial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituţia de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident, precum şi semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Nu poate fi reţinută apărarea pârâtei întemeiată pe dispoziţiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale, chiar dacă ar exista o motivaţie întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivaţie legată de variaţia indicilor bancari ori de creşterea costurilor de creditare şi în general de evoluţii ale pieţei financiar-bancare, aceasta nu prezintă relevanţă, cât timp respectivele motive nu au fost prevăzute în contract, în mod clar, neechivoc şi obiectiv.

Criticile formulate de către recurenta - pârâtă în privinţa acestor clauze, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite. Cu referire la acest tip de clauze s-a pronunţat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE şi implicit nici în categoriile menţionate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reţinut CJUE hotărârea pronunţată în cauza C-472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispoziţiile legale in vigoare la momentul încheierii contractului arată că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţa verificabili, menţionaţi în contract.

Caracterul conştient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor contractului pe care ii semnează .

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca şi legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004)," vânzătorul, in cazul de fata Banca, trebuie sa informeze consumatorii despre preţul final al produsului (creditul acordat) şi să ofere toate informaţiile si documentele care trebuie sa însoţească produsul . Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiţia pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator. Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligata să-l informeze pe contestator cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, in cel mai rău caz, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea in care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie arătată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţilor/şi/sau condiţiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât şi în sensul reducerii acesteia. În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule in funcţie de care se calculează cuantumul dobânzii.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecăţii, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţa de preţ şi plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Prin aceste dispoziţii legale s-a prevăzut ca obiectul principal al contractului să nu poată face obiectul controlului caracterului abuziv, cu condiţia ca prevederile contractuale care reglementează aceste elemente să fie redate într-un limbaj clar, inteligibil.

Aşadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, impune concluzia că situaţia de excludere de la analiza caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu este operantă în cauză. Aşadar, în mod corect, instanţele devolutive au procedat la examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda prin prisma cerinţelor pe care le instituie art. 4 alin. (1) din legea nr. 193/2000.

Nu pot constitui critici de nelegalitate susţinerile recurentei - pârâte referitoare la împrejurarea că a existat o negociere a clauzelor privind dobânda variabilă şi la neîndeplinirea cerinţei privind crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei-credinţe. Instanţa supremă reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate.

Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ. conform căruia "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 505/A din 19 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C. S.A.) împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 505/A din 19 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C. S.A.) împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2020.