Renunciation of appeal in foreign-currency credit dispute; extinction of cross-appeal and attorney’s fee award

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 30 decembrie 2015, sub nr. x/2015 şi completată la 13 aprilie 2016, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 6.1, art. 8.5 şi 8.6 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 102802 din 3 decembrie 2007 şi a celor stipulate la art. 4.1, 4.2 şi 4.3 din condiţiile generale ale aceluiaşi contract; să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/RON la valoarea de la data încheierii contractului şi calcularea ratelor prin raportare la această valoare; s-o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor încasate în plus, în temeiul clauzelor contestate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 43 Codul comercial, art. 966-970 C. civ. de la 1864, Legea nr. 296/2004 şi art. 1271 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Prin încheierea din 27 mai 2016, prima instanţă a introdus-o în cauză pe societatea D..

Prin sentinţa civilă nr. 7193 din 11 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI - a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.A.; a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D.; i-a obligat pe reclamanţi la plata, în solidar, către pârâta C. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.420,24 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 356/A din 14 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate la 8.5 şi art. 8.6 din contractul de credit şi i-a obligat pe reclamanţi la plata, în solidar, către pârâta C. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON.

Împotriva deciziei instanţei de apel, au declarat recurs recurenţii - reclamanţi A. şi B., care au solicitat casarea deciziei recurate şi modificarea acesteia, în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii şi a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorii recursului au evocat ample considerente din decizia pronunţată de C.J.U.E. în cauza Andriciuc, după care au susţinut că principiul nominalismului monetar trebuia analizat prin raportare la prevederile art. 1578-1579 C. civ. din 1864.

Au subliniat că dispoziţiile care reglementează principiul nominalismului monetar sunt supletive, motiv pentru care nu pot fi incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, aceleaşi părţi au susţinut că interpretarea art. 1578 C. civ. din 1864 trebuie să pornească de la premisa conform căreia noţiunea de "specie aflată în curs" este moneda naţională, adică leul românesc.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au arătat că prevederea contractuală referitoare la riscul valutar nu este exclusă de la cenzura instanţei şi nici nu absolvă pe profesionist de obligaţia de informare prevăzută de legislaţia specială, condiţii în care profesionistul nu se poate apăra prin simpla invocare a principiului nominalismului monetar.

Aceleaşi părţi au arătat că pentru a fi îndeplinită cerinţa caracterului clar şi inteligibil în privinţa clauzei de risc valutar era necesară prezentarea de către profesionist a unei simulări cu privire la variaţia cursului valutar. Nefiind prezentate aceste simulări rezultă că nu este îndeplinită cerinţa caracterului clar şi inteligibil în privinţa acestei clauze.

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că o astfel de clauză, care nu evaluează impactul posibil al riscului valutar şi produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

După ce au evocat o serie de consideraţii teoretice cu privire la principiile solidarismului contractual şi bunei-credinţe, recurenţii-reclamanţi au subliniat că singura măsură care ar asigura respectarea acestor principii este stabilizarea cursului valutar la cursul de la momentul încheierii contractului de credit.

Deşi au indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi nu au dezvoltat critici.

În final, recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia prin care au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON. În concret, au arătat că acest cuantum trebuia stabilit prin raportare la apărările formulate de avocatul părţii adverse, la probele administrate în susţinerea acestor apărări şi la durata procesului.

Împotriva aceleiaşi decizii au declarat recurs incident recurentele - pârâte C. S.A. şi D., care au solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o judecată instanţei de apel.

Recurentele-pârâte au precizat că recursul incident vizează numai soluţia de admitere a apelului şi schimbare în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor stipulate la 8.5 şi art. 8.6 din contractul de credit.

În motivarea recursului, aceleaşi părţi au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut că nu au fost respectate dispoziţiile art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000, ca urmare a încheierii între părţi a unui contract de adeziune, cu clauze prestabilite de bancă, care nu au fost negociate cu împrumutaţii.

În combaterea acestui considerent, recurentele-pârâte au arătat că nu lipsa negocierii efective determină caracterul abuziv al clauzei, ci neacordarea acestei posibilităţi de către bancă şi au susţinut că nu se pot substitui clienţilor în privinţa oportunităţii contractării şi negocierii contractului.

Au arătat că, ulterior prezentării de către bancă a ofertei de creditare, ce avea o perioadă de valabilitate de 30 zile, împrumutaţii nu au propus o contraofertă, astfel că banca nu putea să reducă din proprie iniţiativă costul creditului, cât timp clientul nu a făcut o solicitare în acest sens.

În aceste condiţii, recurentele-pârâte au susţinut că existenţa unor clauze preformulate nu echivalează cu încălcarea de către profesionist a obligaţiei de a conferi consumatorului posibilitatea de a influenţa conţinutul contractului de credit, evocând în acest sens dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 193/2000.

Autoarele recursului incident au învederat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 când a apreciat că existenţa dezechilibrului semnificativ reprezintă o condiţie suficientă pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 8.5 şi 8.6 din contractul de credit.

În combaterea acestui considerent, recurentele-pârâte au arătat că din analiza textului de lege anterior evocat rezultă că pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, neîndeplinirea numai a uneia dintre condiţiile anterior evocate neputând conduce la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Recurentele-pârâte au mai susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (5)- (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, autoarele recursului incident au subliniat că prevederile contractuale de la art. 8.5 şi 8.6 reglementează cazurile în care banca poate declara scadent anticipat creditul. Or, se arată, în legislaţia existentă la momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie care să interzică declararea scadenţei anticipate a creditului.

În plus, activarea acestor clauze nu intervine în mod automat, ci doar atunci când împrumutaţii nu şi-ar îndeplini obligaţia principală de achitare a ratelor de credit la scadenţă.

Totodată, recurentele-pârâte au subliniat că prevederea contractuală de la art. 8.6 reprezintă o garanţie a creditorului în vederea recuperării sumei acordate cu titlu de împrumut, având în vedere că pentru achiziţionarea aceluiaşi imobil împrumutaţii au mai încheiat un contract de credit.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentele-pârâte au menţionat că nu sunt de acord cu soluţionarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Recurentele-pârâte au depus întâmpinare la 5 martie 2019, prin care au solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare la 1 aprilie 2019, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor formulate prin întâmpinare.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare la 5 aprilie 2019, prin care au invocat excepţiile netimbrării şi tardivităţii recursului incident, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 21 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 5 mai 2020, a respins excepţia nulităţii recursului principal, invocată de recurenţii-pârâţi C. S.A. şi D..

A respins excepţiile netimbrării şi tardivităţii recursului incident, invocate de recurenţii-reclamanţi A. şi B..

A admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recursul incident declarat de recurenţii-pârâţi C. S.A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 356/A din 14 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluţia existentă la dosar, s-a fixat termen de judecată la data de 16 iunie 2020.

La termenul din 16 iunie 2020, avocatul recurenţilor-reclamanţi a transmis la dosar, prin e-mail, o cerere de retragere a recursului.

Prin încheierea dată la acest termen, Înalta Curte, pentru a clarifica poziţia procesuală a recurenţilor-reclamanţi, a pus în vedere avocatului recurenţilor - reclamanţi ca, în condiţiile în care intenţionează să renunţe la judecata căii de atac, deci să achieseze la hotărârea atacată, să îndeplinească actul de procedură în condiţiile prevăzute de lege, respectiv în conformitate cu dispoziţiile art. 463 şi art. 464 C. proc. civ. şi, în condiţiile cererii depuse la dosar, să facă dovada mandatului special dat pentru renunţarea la judecata căii de atac.

La termenul de astăzi apărătorul recurenţilor - reclamanţi a depus împuternicirea avocaţială din care rezultă că a fost mandatat de părţile pe care le reprezintă în baza contractului de asistenţă juridică să renunţe la judecata căii de atac.

Înalta Curte, în raport cu cererea de renunţare la judecata recursului principal, constată următoarele:

Potrivit art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., "în condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri".

Totodată, potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre".

In conformitate cu art. 406 alin. (1) C. proc. civ., se poate renunţa oricând la judecată, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi text legal, cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.

Reprezentantul convenţional al recurenţilor-reclamanţi a făcut dovada mandatarii sale de a formula cerere de renunţare la judecarea căii de atac, acest fapt fiind evidenţiat în împuternicirea avocaţială depusă astăzi la dosarul cauzei.

Manifestarea de voinţă, în sensul de a se renunţa la judecata recursului, reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al recurentului care nu este supus cenzurii instanţei, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

In considerarea dispoziţiilor legale anterior menţionate şi având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, Înalta Curte va lua act de cererea recurenţilor-reclamanţi de renunţare la judecata recursului.

Înalta Curte, examinând efectele admiterii cererii de renunţare la judecata recursului principal asupra recursului incident, constată că recursul incident declarat de recurentele - pârâte a rămas fără efect.

Conform art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabil şi în recurs conform art. 491 alin. (1) C. proc. civ.," dacă apelantul îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident rămâne fără efect."

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata că recursul incident declarat de recurentele-pârâte C. S.A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 356/A din 14 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a rămas fără efect.

Referitor la cererea recurentelor-pârâte, de obligarea a recurenţilor - reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată.

Astfel, potrivit art. 406 alin. (3) C. proc. civ., "dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut".

În motivarea soluţiei de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine incidenţa art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Este de subliniat faptul că cererea privind cheltuielile de judecată este formulată de recurentele-pârâte nu numai în considerarea recursului principal, ci şi în considerarea propriului lor recurs, recursul incident, motiv pentru care aserţiunea recurenţilor-reclamanţi, referitoare la faptul că această cerere trebuie raportată numai la apărările formulate asupra recursului principal, nu poate fi primită.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va lua act de renunţarea recurenţilor-reclamanţi A. şi B. la judecata recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 356/A din 14 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Va constata că recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 356/A din 14 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a rămas fără efect. Totodată, va obligă recurenţii-reclamanţi să plătească recurentei - pârâte C. S.A. suma de 5. 762,93 RON reprezentând onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţarea recurenţilor-reclamanţi A. şi B. la judecata recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 356/A din 14 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Constată că recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 356/A din 14 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a rămas fără efect.

Obligă recurenţii-reclamanţi să plătească recurentei - pârâte C. S.A. suma de 5 762,93 RON reprezentând onorariu avocaţial.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2020.