Consumer status denied for professional economic activity, precluding application of abusive contract clause protections to mortgage loan disputes

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursului civil de faţă:

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 2 martie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: constatarea caracterului abuziv şi implicit a nulităţii absolute, cu consecinţa eliminării din Contractul de credit pentru nevoi personale cu ipotecă nr. 104 din 16 noiembrie 2007 a clauzelor prevăzute la pct. 5 referitor la dobânda variabilă, la art. 2.10. a., art. 2.11. alin. (2) şi art. 8.4 referitor la garanţiile suplimentare din Condiţiile generale de creditare anexă la contractul evocat, la art. 9.a. referitor la comisionul de rambursare anticipată, la art. 9.b. referitor la comisionul de administrare; obligarea pârâtei la emiterea unor noi grafice de rambursare conforme noii forme valide a contractului de credit; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor ce urmează a fi declarate nule absolut, respectiv: restituirea sumelor plătite în plus, cu titlu de dobândă nedatorată, în perioada 15 decembrie 2008 - până la introducerea acţiunii, estimate la 161.388,48 Euro; restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare credit, reprezentând 1,80% din valoare creditului, în sumă de 5.916,60 Euro; restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare lunar, reprezentând 0,05 % din suma iniţială, estimate la data introducerii cererii la 16.270,65 Euro.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 4 şi 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, coroborate cu dispoziţiile C. civ. şi dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

Ulterior, reclamanţii au depus cerere precizatoare, prin care au indicat valoarea obiectului fiecărui capăt de cerere dedus judecăţii şi modul de calcul uzitat pentru cuantificarea pretenţiilor.

Pârâta C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor pentru lipsa calităţii de consumatori şi, în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7973 din 15 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea şi i-a obligat pe reclamanţii A. şi B. să plătească pârâtei C. S.A. suma de 9.204,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2252A din 7 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 7973 din 15 decembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a obligat apelanţii să plătească intimatei suma de 3.822,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea hotărârilor de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

In memoriul de recurs depus la dosar, reclamanţii au indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, într-o primă critică, faptul că decizia atacată este pronunţată ca urmare a admiterii unei excepţii de procedură, cea privind lipsa calităţii procesuale active, fără a se fi cercetat fondul cauzei.

Sub acest aspect, recurenţii consideră că atât instanţa de fond cât şi cea de apel, pronunţându-se numai pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, în mod greşit nu au examinat fondul litigiului.

Cea de-a doua critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, vizează faptul că hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor legale ce reglementează modalitatea de calificare a consumatorilor şi a profesioniştilor cuprinse în Legea nr. 193/2000, care transpune în legislaţia naţională Directiva 93/13/CEE.

Din această perspectivă, recurenţii apreciază că instanţa de prim control judiciar a încălcat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ce reglementează calitatea de consumator şi i-a calificat ca acţionând în calitate de profesionişti în contractul în litigiu prin raportare la criterii ce nu justifică în niciun fel această concluzie, respectiv: valoarea împrumutului, calitatea lor de asociaţi şi administratori într-o societate comercială şi garantarea parţială a creditului cu un imobil proprietatea persoanei juridice.

Recurenţii invocă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 3 septembrie 2015, pronunţată în cauza C-l10/14, Horaţiu Ovidiu Costea vs. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A.

Cea de-a treia critică, neîncadrată în drept, vizează faptul că decizia recurată este lapidar motivată, superfluă şi lipsită de consistenţă, instanţa de apel reţinând în considerentele hotărârii numai faptul că apelanţii-reclamanţi sunt asociaţi într-o societate comercială, fapt care nu e de natură să le atribuie calitatea de profesionişti în raport cu scopul creditului.

În considerarea celor anterior expuse, recurenţii-reclamanţi solicită casarea deciziei atacate şi a sentinţei apelate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenţii au depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă, prin care au combătut apărările acesteia.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 24 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 16 iunie 2020 a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., împotriva deciziei civile nr. 2252 A din 7 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Cea de-a treia critică, ce priveşte pretinsa nemotivare a hotărârii pronunţate în cauză întrucât considerentele nu realizează o analiză circumstanţiată a susţinerilor părţilor, deşi nu este încadrată în drept, va fi analizată cu prioritate prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nemijlocit legat de această critică, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Rezultă, aşadar, din analiza acestor prevederi legale, că hotărârea poate fi considerată nemotivată atât atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază cât şi atunci când este insuficient motivată. Nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu susţinerile uneia dintre părţi ori concluziile unei instanţe ce s-a pronunţat în cauză anterior.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Se consideră că motivarea hotărârii judecătoreşti reprezintă expunerea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Or, în speţă, se reţine că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Aceasta, deoarece instanţa de control judiciar a expus, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept concluzia adoptată, în sensul că nu sunt îndeplinite în speţă condiţiile legale pentru ca recurenţii să poată valorifica protecţia oferită de Legea nr. 193/2000.

În cauză nu este vorba de lipsa calităţii procesuale active a recurenţilor-reclamanţi, câtă vreme au calitatea de părţi în raportul juridic dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte critica referitoare la pronunţarea instanţelor devolutive doar pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, fără a se fi analizat fondul cauzei, instanţa de recurs reţine că instanţele de fond au reţinut că reclamanţii nu au calitatea de consumator, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi că în absenţa acestei calităţi nu beneficiază de protecţia oferită de legislaţia specială în materia protecţiei consumatorilor.

În acest cadru legal, analiza îndeplinirii condiţiilor privind caracterul abuziv al clauzelor contestate ca fiind abuzive nu s-a mai impus a fi efectuată în condiţiile în care lipseşte situaţia premisă reprezentată de calitatea de consumatori a reclamanţilor.

Dat fiind faptul că instanţa de apel, menţinând hotărârea instanţei de fond, a statuat asupra faptului că recurenţii nu au calitatea de consumatori, neanalizarea criticilor ce vizează fondul cauzei, respectiv caracterul abuziv al unor clauze contractuale, se constituie într-o abordare corectă a examinării legalităţii şi temeiniciei hotărârii recurate.

Nici cea de-a doua critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită faţă de faptul că, în interpretarea şi aplicarea corectă a art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi a Directivei 93/13/CEE, instanţa de apel a apreciat că reclamanţii nu se încadrează în categoria consumatorilor.

Directiva 93/13/CEE, transpusă în dreptul naţional prin Legea nr. 193/2000, are drept principal obiectiv asigurarea unei protecţii adecvate a consumatorilor ca părţi în contractele de credit. Preocuparea legiuitorului european şi mai apoi a celui naţional de ocrotire a consumatorului se datorează poziţiei fragile pe care acesta o ocupă într-un contract de credit. Se porneşte de la premisa că un contract de credit este unul de adeziune, la care împrumutătorul înţelege să adere sau nu, neavând posibilitatea de a-i influenţa conţinutul, clauzele fiind standard, prestabilite.

Lipsa negocierii conţinutului contractului creează un pericol de abuz de poziţie dominantă din partea băncii, în special în cazul în care potenţialul client face parte din categoria consumatorilor, aşa cum sunt definiţi aceştia de art. 2 din Legea nr. 193/2000:

"persoane fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care (..) acţionează în scopuri dinafara activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale". Se porneşte de la premisa că un consumator este partea slabă din contractul de credit, datorită stării sale de inferioritate atât din punct de vedere a posibilităţii de negociere cât şi de informare. Voinţa legiuitorului a fost aceea de a proteja consumatorul mediu, protecţia consumatorului nefiind una absolută, care să îl scutească de orice responsabilitate la încheierea unui contract bancar.

În consecinţă, doar categoria consumatorilor este protejată de Legea nr. 193/2000.

În stabilirea situaţiei premisă de aplicare a legii, respectiv calitatea de consumator a recurenţilor, instanţa de apel s-a raportat la întregul material probatoriu administrat în cauză care a relevat faptul că recurenţii fac parte din categoria profesioniştilor, astfel cum este definită de art. 3 alin. (2) şi (3) C. civ. întrucât desfăşoară activităţi cu scop lucrativ constând în închirierea a 25 de imobile, fiind singurii asociaţi ai S.C. D. S.R.L., societate care include în obiectul de activitate prestarea de activităţi hoteliere şi de cazare; s-a avut în vedere că, potrivit declaraţiilor recurenţilor, rambursarea creditului se făcea exclusiv din sumele obţinute cu titlu de chirii din contractele de închiriere a celor 25 de imobile aflate în proprietate . S-a considerat relevant în analiză, aşadar, finalitatea urmărită de recurenţi la încheierea contractului de credit, în considerarea faptului că împrumutul a fost accesat în scopuri de investiţii şi pentru dezvoltarea activităţilor desfăşurate de societatea comercială, câtă vreme sumele pentru restituirea creditului proveneau din veniturile obţinute de societatea profesionistă.

S-a reţinut astfel că împrumutul obţinut de cei doi recurenţi a avut ca scop învestirea de bani în activitatea economică derulată de aceştia, şi anume de închiriere a imobilelor, împrejurare de natură a releva finalitatea economică specifică unui profesionist.

Potrivit art. 2 din Legea 193/2000 prin consumator se înţelege orice persoana fizica care acţionează in scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

În cauze în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost chemată să se pronunţe cu privire la calitatea de consumator, aceasta a arătat ca numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenţia menţionată în materie de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (Hotărârea din 16 martie 2013 Ceska Sporielna, C419/11, punctele 32 si 34; Hotărârea din 19 ianuarie 1993, Shearson Lehman Hutton, C89/91, punctele 20 şi 22; Hotărârea din 3 iulie 1997, Benincasa, C269/95, punctul 15; Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Gruber, C464/01, punctul 35).

Sistemul de protecţie al Directivei 93/13/CEE se întemeiază pe ideea că, atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, consumatorul se afla într-o situaţie de inferioritate care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de furnizor, fără a putea exercita o influenţa asupra lor (Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial), or, o astfel de protecţie nu este justificată în cazul în care persoana fizică a acţionat, evident, ca un profesionist.

Curtea Constituţională, învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, din perspectiva persoanei juridice care nu este inclusă în noţiunea de "consumator" definită ca atare de textul ce face obiectul sesizării, prin Decizia nr. 455 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 21 septembrie 2017 şi prin Decizia nr. 468/2019 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 877 din 31 octombrie 2019, a respins excepţia ca neîntemeiată.

Curtea a constatat că, prin modificările survenite, mai întâi, prin art. I pct. 1 din Legea nr. 65/2002 pentru modificarea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 25 ianuarie 2002, au fost excluse persoanele juridice din noţiunea de "consumator"

S-a avut în vedere că prin art. VI pct. 1 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007, lege care transpune prevederile Directivei 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori şi de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE şi 2002/65/CE ale Parlamentului European şi ale Consiliului, şi a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului ("Directiva privind practicile comerciale neloiale"), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 149 din 11 iunie 2005, prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au fost modificate, dându-li-se forma avută în prezent.

Curtea a arătat că legiuitorul a fost determinat să adopte această soluţie juridică pentru a respecta termenii unei directive a cărei transpunere era obligatorie, aspect constatat şi prin Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, prin care a arătat că prevederile legale criticate din Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii; în art. 2 lit. b) din această directivă se prevede că prin "consumator" se înţelege orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale.

Curtea a reţinut că prevederile Legii nr. 193/2000 sunt aplicabile contractelor de adeziune încheiate între profesionişti şi consumatori, iar poziţia de dezechilibru între consumator şi profesionist este de natură să justifice prevederile legale criticate şi că, în acord cu jurisprudenţa sa şi cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi obiectiv.

Se constată, aşadar, că, în acord cu jurisprudenţa europeană şi cu cea a instanţei de contencios constituţional, instanţa de apel, menţinând soluţia pronunţată de instanţa de fond, a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi implicit a art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Analiza modului în care instanţele devolutive au apreciat asupra probelor administrate în determinarea elementelor care au condus la concluzia că reclamanţii nu au contractat creditul pentru nevoi personale şi ca acesta este în strânsă legătură cu activitatea profesională a societăţii în cadrul căreia au cei doi reclamanţi au calitatea de asociaţi şi care este administrată de reclamantul A., reprezintă o evaluare care tine de stabilirea situaţiei de fapt care nu concordă cu caracterul căii de atac a recursului, limitat la controlul legalităţii hotărârii atacate, cu excluderea aspectelor de netemeinicie.

Relevant, în acest sens, este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, criticile referitoare la interpretarea eronată a probatoriului de către instanţele de fond la denumirea contractului de credit şi la documentele care au stat la baza încheierii contractului de credit se referă la aspecte ce ţin de evaluarea probelor administrate în stabilirea situaţiei de fapt, care scapă controlului judiciar ce poate fi realizat în calea extraordinară de atac a recursului.

Referitor la cererea intimatei C.. privind obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata -pârâtă C.. a solicitat obligarea recurenţilor la plata sumei de 3879,78 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedite prin înscrisurilor existente la paginile 79-80 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenţii să plătească intimatei C. S.A. suma de 3879,78 RON constând în onorariu avocaţial.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., împotriva deciziei civile nr. 2252 A din 7 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi va obliga recurenţii să plătească intimatei C. S.A. suma de 3879,78 RON constând în onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., împotriva deciziei civile nr. 2252 A din 7 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenţii să plătească intimatei C. S.A. suma de 3879,78 RON constând în onorariu avocaţial.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2020.