Abusive clauses in franc-denominated credit contracts: exclusion of currency-risk provisions from Directive 93/13 review as reflecting mandatory civil law rules

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la 2 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. le-au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. şi D. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 106751 din 9 iulie 2008; să le oblige pe pârâte la restituirea sumei de 14.242,61 CHF, percepută cu titlu de comision de administrare şi a sumelor percepute cu acelaşi titlu până la data pronunţării hotărârii, precum şi la plata dobânzii legale aferente; să dispună stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/Leu la cursul de la momentul încheierii contractului; să dispună denominarea creditului în monedă naţională.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 72, art. 1345, art. 1347, art. 1350 şi art. 2193 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 9131 din 10 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 2771 din 5 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D. S.A. şi i-a obligat pe reclamanţi la plata către pârâte a cheltuielilor de judecată parţiale în cuantum de 2.500 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. şi B. au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 629A din 28 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei primei instanţe şi i-a obligat pe apelanţii-reclamanţi la plata către intimatele-pârâte a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.204,88 RON.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. şi B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate.

Prin criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi invocă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzelor cuprinse în art. art. 5.1 lit. c) şi art. 6.1 din Cap. V "Comisioanele şi costurile creditului" al contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. 106751 din data de 09.07.2008.

În ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. art. 5.1 lit. c) din contract, recurenţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod corect că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare nu a fost exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, dar în mod contradictoriu, nu a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze.

După evocarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1)-(2) din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, autorii recursului au arătat că respectiva clauză nu a făcut obiectul negocierii, valoarea procentuală a comisionului de administrare fiind impusă de bancă.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au învederat că valoarea procentuală a comisionului se raportează la întreaga valoare a creditului, neexistând o proporţionalitate între valoarea acestui comision şi serviciile prestate de bancă.

În urma evocării dispoziţiilor art. 4, art. 6 şi art. 13-14 din Legea nr. 193/2000, titularii recursului au subliniat că este îndeplinită condiţia caracterului nenegociat al clauzei contestate, fiind stipulată într-un contract de adeziune.

Aceleaşi părţi au susţinut că este îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ, întrucât clauza referitoare la comisionul de administrare îi conferă băncii un avantaj în detrimentul consumatorilor.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că este îndeplinită şi condiţia relei-credinţe, întrucât banca a prezentat produsul bancar ca fiind avantajos pentru aceştia, fără să îi informeze cu privire costurile totale ale creditului.

După evocarea dispoziţiilor art. 45, art. 57 teza a II-a şi art. 77 din Legea nr. 296/2004 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 363/2007, titularii recursului au învederat că în cuprinsul contractului de credit nu este definit comisionul de administrare şi nici nu sunt menţionate serviciile în schimbul cărora a fost perceput.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au arătat că serviciile prestate de bancă nu sunt determinate şi nici determinabile.

Aceleaşi părţi au mai arătat că poate fi dedus caracterul abuziv al clauzei contestate şi din teza reglementată de art. 5.2 din contractul de credit, care permite băncii să revizuiască cuantumul comisioanelor în mod unilateral, aspect ignorat de către instanţa de apel.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că nulitatea absolută a clauzei referitoare la comisionul de administrare are ca efect naşterea în patrimoniul băncii a obligaţiei de restituire a sumelor percepute cu acest titlu.

În privinţa celei de-a doua clauze, cuprinsă în art. 6.1 din contract, intitulată de autorii recursului clauză de risc valutar, recurenţii au susţinut că această clauză nu respectă exigenţele impuse de art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, referitoare la cerinţa caracterului clar şi inteligibil.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că banca a anticipat riscul valutar şi l-a transferat în sarcina acestora, fără să îi informeze cu privire la variaţia cursului valutar şi consecinţele economice al acestei variaţii.

Aceleaşi părţi au arătat că hipervalorizarea francului elveţian în raport cu moneda naţională a condus la majorarea costurilor de credit, producând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Autorii recursului au mai susţinut că riscul valutar, suportat exclusiv de către consumatori, denaturează raportul juridic obligaţional, conferindu-i băncii un câştig injust în detrimentul lor, contrar principiilor echităţii şi bunei-credinţe.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligaţie, conform art. 966-970 C. civ.

Prin urmare, autorii recursului au subliniat că distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate în urma creşterii valorii francului elveţian faţă de moneda naţională reprezintă o soluţie justă şi echitabilă.

Intimatele-pârâte C. S.A. şi D. S.A. au depus întâmpinare prin care au solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 10 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 16 iunie 2020 a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele - D. (Romania) S.A. şi C. S.A. şi a admis în principiu recursul declarat recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 629A din 28 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prima critică vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. art. 5.1 lit. c) din Cap. V "Comisioanele şi costurile creditului" al contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. 106751 din data de 09.07.2008. prin care s-a stabilit în sarcina reclamanţilor obligaţia de a achita un comision de administrare în procent de 0,15 % plătibil începând cu scadenţa a 13-a.

În esenţă, se invocă faptul că aceasta clauză nu a fost negociată. Recurenţii susţin că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanţa supremă reţine că instanţele devolutive au verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi au reţinut, contrar susţinerii recurentei, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar şi inteligibil exprimată.

În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestaţiile băncii şi raţiunea perceperii acestui comision. Obligaţia de plată a comisionului de administrare urmăreşte să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care acest comision a fost perceput de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamantă, care a avut şi posibilitatea de a prefigura atât condiţiile de percepere a comisionului, cât şi contraprestaţia băncii în schimbul acestuia. De aceea, nu se poate reţine ca fiind întemeiată nici susţinerea referitoare la faptul că această clauză conţinând obligaţia de plată a comisionului de administrare este lipsită de cauză juridică.

Instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, a reţinut că recurenţii-reclamanţi au fost informaţi atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care recurenţii au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Acesta este raţionamentul care a fundamentat soluţia pronunţată şi din perspectiva statuărilor cu privire la faptul că, deşi nu se poate reţine aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la exprimarea clauzei într-un limbaj uşor inteligibil, întrucât nu sunt detaliate serviciile prestate de către bancă pentru încasarea acestui comision, totuşi nu se poate reţine nici îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege cu privire la existenţa caracterului abuziv al comisionului de administrare, motivarea nefiind contradictorie sub acest aspect. Argumentele aduse prin raportare la clauza pe care o conţine art. 5.2 din contract nu pot fi primite, deoarece respectiva clauză nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenţii au criticat soluţia instanţei de apel de menţinere a hotărârii primei instanţe privind respingerea capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 6.1. din Cap. VI "Rambursarea" al contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. 106751 din data de 09.07.2008, prin care s-a stabilit că rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 09.07.2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 629A din 28 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 629A din 28 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2020.