Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2005/2020 AI generated

Abusive clauses in CHF credit agreements inapplicable to commercial entities as non-consumers; civil appeal dismissed as unfounded

Case Number Decizia nr. 2005/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the civil appeal as unfounded, thereby upholding the lower courts' decisions that rejected the claimant's action; consequently, the commercial bank defendant prevailed. The dispute involved a lawsuit by a limited liability company (later assigned to an individual) against a bank, seeking to declare clauses in Swiss Franc-denominated credit agreements abusive under consumer protection law, specifically challenging commission fees and currency conversion risks. The decisive legal basis was the exclusion of legal entities from the definition of "consumer" under Article 2(1) of Law No. 193/2000 and Directive 93/13/CEE, supported by CJEU jurisprudence (e.g., *Ceska Sporielna*) which limits such protection to natural persons acting outside professional activities; the court held that because the original contract was concluded by a commercial entity acting as a professional, the specialized consumer protection regime did not apply, rendering the analysis of specific clause abusiveness unnecessary and invalidating the appellant's arguments regarding absolute nullity or procedural errors in evidence administration.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 489 alin. (2) C. proc. civ, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 258 C. proc. civ, art. 259 C. proc. civ; Abusive clauses in CHF credit agreements inapplicable to commercial entities as non-consumers; civil appeal dismissed as unfounded: The dispute involved a lawsuit by a limited liability company (later assigned to an individual) against a bank, seeking to declare clauses in Swiss Franc-denominated credit agreements abusive under consumer protection law, specifically challenging commission fees and currency conversion risks. The decisive legal basis was the exclusion of legal entities from the definition of "consumer" under Article 2(1) of Law No. 193/2000 and Directive 93/13/CEE, supported by CJEU jurisprudence (e.g., *Ceska Sporielna*) which limits such protection to natural persons acting outside professional activities; the court held that because the original contract was concluded by a commercial entity acting as a professional, the specialized consumer protection regime did not apply, rendering the analysis of specific clause abusiveness unnecessary and invalidating the appellant's arguments regarding absolute nullity or procedural errors in evidence administration.

Keywords

AI generated
consumer contract banking law exclusion of liability clause commercial dispute nullity of agreements and decisions legal protection

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
Criticile formulate în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul citează dispoziţiile art.
art. 489 alin. (2) C. proc. civ
Prin întâmpinarea depusă, intimata solicită, în principal, anularea recursului, în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând că susţinerile reclamantului nu se încadrează în cazurile de casare indicate şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000
A încuviinţat proba cu înscrisuri, conform art. 258 C.
art. 258 C. proc. civ
A încuviinţat proba cu înscrisuri, conform art. 258 C. proc. civ., a respins proba cu interogatoriul pârâtei şi proba cu interogatoriul reclamantului şi a amânat discutarea admisibilităţii probei cu expertiza contabilă, solicitată de recurent.
art. 259 C. proc. civ
Potrivit art. 259 C. proc. civ., "instanţa poate reveni asupra unor probe încuviinţate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară.
art. 235 C. proc. civ
În aplicarea dispoziţiilor art. 235 C. proc. civ., instanţa nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii.
art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ
Nu se poate considera că afirmaţiile recurentului din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ..

Cited Case Law

AI generated
decizia civilă nr. 2156/2017
Prin decizia civilă nr. 2156/2017 din 7 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul D.
Decizia nr. 468/2019
Inadmissibility of cassation against final appeal decision in unlawful property preemption restoration proceedings under Law No. 10/2001
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 497 C. proc. civ.

The provision explicitly cited in the dispositive as the legal basis for dismissing the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursului civil de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 septembrie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 3 lit. d) din convenţiile de credit nr. x/AV din 31 martie 2008 şi nr. 24/AV din 5 iunie 2008, în valoare de 350.000 CHF şi respectiv de 90.000 CHF; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. b) din aceleaşi convenţii credit şi restituirea sumelor plătite în baza acesteia şi a dobânzii legale aferente; convertirea în RON a monedei în care se face plata creditului, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditelor.

In drept, au fost invocate dispoziţiile Directivei 93/13/CEE/5.04.1993 şi ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

La 24 decembrie 2015, reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv şi cu privire la clauza stipulată la art. 5.1, pct. 5.1.1. din secţiunea 5 cuprinsă în Condiţiile generale ale contractelor de credit evocate anterior, precum şi la clauza prevăzută la art. 6 din Condiţiile speciale ale aceloraşi contracte.

Prin cererea înregistrată la dosar la 19 februarie 2016, C. S.A. a solicitat introducerea sa în cauză, în calitate de pârâtă, ca urmare a fuziunii prin absorbţie cu pârâta B. S.A. şi preluarea calităţii procesuale pasive a acesteia.

Prin încheierea din 9 septembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act de transmiterea calităţii procesuale active de la A. S.R.L. către domnul D., ca urmare a contractului de cesiune de creanţă încheiat între aceştia la 11 aprilie 2016.

Prin încheierea din 10 mai 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de recuzare formulată de reclamant.

Prin sentinţa civilă nr. 2185/2017 din 6 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti -

Secţia a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A. S.R.L. şi D., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 10 mai 2017, pronunţate în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat apel reclamantul D., criticându-le pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2156/2017 din 7 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul D. împotriva sentinţei civile nr. 2185/2017 din 6 iunie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a luat act de împrejurarea că părţile şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii reclamantul D. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În memoriul de recurs depus la dosar, reclamantul indică motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând astfel că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, respectiv că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine, într-o primă critică, faptul că instanţa de prim control judiciar a ignorat criticile sale vizând nepronunţarea tribunalului asupra cererii completatoare aflate la dosarul primei instanţe şi nu a luat în considerare temeiurile de drept invocate, neanalizând cauza sub toate aspectele.

Consideră recurentul că, procedând astfel, instanţa nu a cercetat, în baza caracterului devolutiv al apelului, aspectele semnalate, limitându-se să reia motivarea primei instanţe.

Prin cea de-a doua critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurentul arată că a criticat sentinţa tribunalului sub aspectul revenirii asupra administrării probei cu expertiza tehnică contabilă şi referitor la soluţia dată cererii de recuzare. Consideră recurentul că argumentele reţinute în considerentele deciziei recurate, cu privire la aspectele invocate, în sensul că proba nu a fost efectuată, iar expertul a solicitat să fie înlocuit, precum şi că s-ar fi repus în discuţia părţilor necesitatea administrării acesteia, nu sunt pertinente, astfel că nu pot fi primite.

Conchide recurentul în sensul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra ceea ce s-a solicitat prin motivele de apel.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul citează dispoziţiile art. 966 şi art. 983 - 984 din C. civ. de la 1864, conchizând că sancţiunea ce se impune în cazul convenţiilor încheiate cu nesocotirea normelor referitoare la cauza licită şi bunele moravuri este nulitatea absolută.

Menţionează recurentul că, prin comisionul de administrare perceput de banca intimată, se disimulează în realitate o parte consistentă a dobânzii creditului, în contextul în care acest comision este perceput lunar, iar ambele costuri (comision şi dobândă) sunt achitate pentru aceeaşi prestaţie a băncii, respectiv pentru punerea creditului la dispoziţia împrumutatului.

Referitor la încheierea contractului de credit în CHF, recurentul susţine că banca promova un atare produs, recomandându-1 ca fiind cea mai avantajoasă alternativă, ceea ce a constituit un motiv determinant în perfectarea contractului, fără să informeze clienţii asupra implicaţiilor îndatorării şi cu privire la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar.

În considerarea celor anterior expuse, recurentul-reclamant solicită casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin întâmpinarea depusă, intimata solicită, în principal, anularea recursului, în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând că susţinerile reclamantului nu se încadrează în cazurile de casare indicate şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare recurentul reiterează susţinerile formulate în memoriul de recurs.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 10 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 16 iunie 2020, a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant D. împotriva deciziei civile nr. 2156/2017 din 7 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este nefondat.

Criticile formulate în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vor fi respinse cu următoarea motivare.

Prima critică supusă analizei nu este fondată faţă de faptul că cererea modificatoare priveşte solicitarea recurentului de a se constata caracterul abuziv si pentru clauza prevăzută la art. 5.1, potrivit căreia plata oricăror sume trebuie efectuată în moneda creditului.

Or, prin sentinţa apelată, instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecata, astfel cum a fost modificată, în considerarea faptului ca împrumutatul nu întruneşte criteriile legale pentru a beneficia de protecţia oferită de calitatea de consumator, astfel cum acestea se desprind din prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Reţinând lipsa calităţii de consumator, instanţa de fond nu a procedat la continuarea analizei, respectiv la verificarea întrunirii cerinţelor necesare constatării caracterului abuziv al clauzelor, atât a celor criticate prin cererea introductivă cât şi a celor criticate prin cererea modificatoare.

Faţă de soluţia de respingere a acţiunii în baza faptului că societatea care a contractat creditul nu poate fi considerată consumator şi nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 193/2000, soluţie menţinută de instanţa de control judiciar, este evident că această instanţă nu avea niciun temei să analizeze caracterul abuziv al evocatelor clauze contractuale, indiferent de faptul că acestea au fost criticate prin cererea introductivă, respectiv prin cererea modificatoare.

Odată ce ambele instanţe îşi motivează soluţia pe lipsa calităţii de consumator a societăţii reclamantei, cu consecinţa excluderii analizei cauzei din domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000, nu se impunea de plano examinarea condiţiilor necesare constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale invocate de recurent.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, este de menţionat că, prin încheierea din 9 septembrie 2016, instanţa de fond a luat act de transmiterea calităţii procesual-active către dl. D., ca urmare a încheierii contractului de cesiune de creanţă încheiat la data de 11 aprilie 2016 cu reclamanta iniţială, A. S.R.L. A încuviinţat proba cu înscrisuri, conform art. 258 C. proc. civ., a respins proba cu interogatoriul pârâtei şi proba cu interogatoriul reclamantului şi a amânat discutarea admisibilităţii probei cu expertiza contabilă, solicitată de recurent.

La termenul din 9 septembrie 2016, instanţa a încuviinţat cererea formulată de apărătorul recurentului, de acordare a unui termen pentru a formula obiectivele expertizei contabile şi a amânat discutarea admisibilităţii probei cu expertiza la termenul următor, 13 ianuarie 2017, când a încuviinţat proba cu expertiza contabilă, a stabilit obiectivele acesteia şi a amânat discutarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de intimată. Expertul desemnat a formulat o cerere de înlocuire.

La termenul următor, 28 martie 2017, preschimbat în 25 aprilie 2017 în temeiul Hotărârii Consiliului de Conducere al Tribunalului Bucureşti, în baza căreia cauza a fost repartizată unui alt complet de fond, instanţa a revenit asupra probelor încuviinţate la termenul din 13 ianuarie 2017, apreciind că proba cu expertiza contabilă nu este utilă soluţionării cauzei; a unit excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de intimată, cu fondul, a înaintat dosarul completului următor pentru soluţionarea cererii de recuzare - respinsă ulterior, prin încheierea din 10 mai 2017 - şi a amânat pronunţarea în cauză la data de 9 mai 2017.

Potrivit art. 259 C. proc. civ., "instanţa poate reveni asupra unor probe încuviinţate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară. Instanţa este însă obligată să pună această împrejurare în discuţia părţilor.".

Legea atribuie instanţei dreptul de a aprecia dacă, după administrarea unor probatorii, mai este necesară şi administrarea dovezilor deja încuviinţate instanţa fiind singura în drept să aprecieze asupra utilităţii administrării şi a altor probe încuviinţate, operaţie ce trebuie să ţină seama de circumstanţele probatorii ale cauzei şi chiar de valoarea dovezilor administrate deja. Instituţia revenirii asupra probelor vizează probele încuviinţate, dar neadministrate încă şi este prezumată întotdeauna ca fiind incidentă în cursul "procesului" de administrare a probelor.

În aplicarea dispoziţiilor art. 235 C. proc. civ., instanţa nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii. Încheierea prin care au fost încuviinţate probele are caracter preparatoriu, instanţa putând reveni asupra unor probe încuviinţate în condiţiile textului comentat.

În acest context legal, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că revenirea asupra unei probe nu echivalează cu o antepronunţare în condiţiile în care instanţa de fond, luând în considerare atât probele deja administrate, cât şi faptul că raportul de expertiză nu fusese efectuat, expertul desemnat solicitând înlocuirea sa, a pus în discuţia părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii, utilitatea probei cu expertiză şi a revenit asupra acesteia, respingând-o, considerând-o neutilă soluţionării cauzei.

Criticile formulate în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vor fi respinse cu următoarea motivare.

Subsumat acestui caz de casare este de evidenţiat faptul că recurentul nu aduce, efectiv, nicio critică prin care să combată raţionamentul expus de către instanţa de apel în menţinerea hotărârii instanţei de fond, de respingere a acţiunii, sub aspectul excluderii unei persoane juridice din sfera consumatorilor, astfel cum a fost aceasta este definită prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nu se poate considera că afirmaţiile recurentului din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentaţii juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale menţionate, instanţa de recurs neputându-se substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia căii de atac.

Criticile circumscrise de recurent acestui motiv de casare vizează exclusiv fondul cauzei deduse judecăţii şi anume cauzele de nulitate invocate în raport cu dispoziţiile art. 983, art. 984 şi art. 966 C. civ. cu privire la clauzele pretins abuzive din convenţiile încheiate de credit încheiate.

Aceste prevederi legale de drept comun, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000 invocate de recurent, sunt aduse în sprijinul argumentelor de fapt privitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor incriminate în acest sens de reclamant.

Aşadar aceste prevederi legale sunt formal invocate întrucât argumentaţia aferentă este cea specifică domeniului protecţiei consumatorului.

Este însă de subliniat faptul că, în speţă, în ceea ce priveşte calitatea de consumator, aceasta se apreciază numai în raport cu persoana care a încheiat contractele de credit şi nu cu privire la cesionarul de drepturi litigioase.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi si consumatori, "prin consumator se înţelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi (...)", fiind excluse, aşadar, din rândul beneficiarilor acestei legi societăţile comerciale, în calitatea lor de profesionişti în sensul legislaţiei privind protecţia consumatorilor. Autoarea recurentului este comerciant în sensul prevăzut de art. 7 din Codul comercial, aplicabil în cauză în raport cu data încheierii contractelor de credit şi intră în sfera categoriei profesioniştilor întrucât desfăşoară fapte de comerţ, ca profesiune obişnuită.

Cele două convenţii de credit, nr. 21/AV/31.03.2008 şi nr. 24/AV/05.06.2008, convenţii ale căror clauze se cer a fi considerate ca fiind abuzive şi anulate de către recurent, au fost încheiate între două persoane juridice: intimata B. S.A, în calitate de împrumutător, şi societatea S.C. A. S.R.L., în calitate de împrumutat.

Aşadar, persoana care a încheiat contractele de credit trebuie să aparţină categoriei consumatorilor, or această persoană este S.C. A. S.R.L., societate comercială, care nu se poate circumscrie noţiunii de consumator.

În cauze în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost chemată să se pronunţe cu privire la calitatea de consumator, aceasta a arătat ca numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenţia menţionată în materie de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (Hotărârea din 16 martie 2013 Ceska Sporielna, C419/11, punctele 32 si 34; Hotărârea din 19 ianuarie 1993, Shearson Lehman Hutton, C89/91, punctele 20 şi 22; Hotărârea din 3 iulie 1997, Benincasa, C269/95, punctul 15; Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Gruber, C464/01, punctul 35).

Sistemul de protecţie al Directivei 93/13/CEE se întemeiază pe ideea că, atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, consumatorul se afla într-o situaţie de inferioritate care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de furnizor, fără a putea exercita o influenţa asupra lor (Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial). Or, o astfel de protecţie nu este justificată în cazul unui profesionist căruia i s-a substituit persoana fizică.

Curtea Constituţională, învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, din perspectiva persoanei juridice care nu este inclusă în noţiunea de "consumator" definită ca atare de textul ce face obiectul sesizării, prin Decizia nr. 455 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 21 septembrie 2017 şi prin Decizia nr. 468/2019 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 877 din 31 octombrie 2019, a respins excepţia ca neîntemeiată.

Instanţa de contencios constituţional a reţinut că prevederile Legii nr. 193/2000 sunt aplicabile contractelor de adeziune încheiate între profesionişti şi consumatori, iar poziţia de dezechilibru între consumator şi profesionist este de natură să justifice prevederile legale criticate şi că, în acord cu jurisprudenţa sa şi cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi obiectiv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant D. împotriva deciziei civile nr. 2156/2017 din 7 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant D. împotriva deciziei civile nr. 2156/2017 din 7 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2020.