Territorial competence in individual labor conflicts: exclusive choice between domicile and workplace courts under Law No. 62/2011

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2020 la Tribunalul Sibiu, la 8 ianuarie 2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate că activitatea desfăşurată în perioada 15.09.1987-1.03.1990 la B. S.A. Mediaş, fostă Schela de Foraj Mediaş, s-a desfăşurat în condiţii speciale de lucru şi se încadrează în grupa I de muncă în procent de 100% din programul de lucru; să fie obligată pârâta să elibereze o adeverinţă în care să se menţioneze condiţiile de desfăşurare a activităţii din perioada 15.09.1987-1.03.1990, ca fiind speciale, precum şi încadrarea muncii prestate în grupa I de muncă iar în caz de refuz, hotărârea judecătorească să ţină loc de adeverinţă; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 290/2020 din 14.07.2020, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Sibiu, secţia I civilă şi declinată competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Mureş.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii", iar alin. (2) al aceluiaşi act normativ stabileşte că "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Prin urmare, constatând că adresa de domiciliu a reclamantului este în Sighişoara, str. x, jud. Mureş, instanţa a găsit întemeiată excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, a admis această excepţie şi, în baza art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunaului Mureş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei Civile a Tribunalului Mureş, sub dosar nr. x/2020, care, prin sentinţa nr. 890 din 27 octombrie 2020, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mureş, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Sibiu, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, în consecinţă, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, potrivit prevederilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, ca regulă generală în materie, cererile (indiferent dacă reclamantul este persoană fizică sau juridică) referitoare la judecarea conflictelor de muncă (indiferent dacă sunt individuale sau colective) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

A mai reţinut şi că, având în vedere succesiunea în timp a normelor juridice cu acelaşi obiect de reglementare, este de remarcat că aceste prevederi ale Codului muncii au fost modificate implicit, parţial, conform art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit căruia, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Deci, acest text legal se referă la ipoteza conflictelor individuale de muncă şi a reclamantului salariat (persoană fizică, numai acesta putând avea loc de muncă), recunoscând posibilitatea salariatului de a opta (a alege) între instanţa de la domiciliul său sau de la locul său de muncă.

Aceste dispoziţii legale au obiectul de reglementare cel mai restrâns în materie, deci cuprind norme juridice speciale (se referă doar la conflictele individuale şi doar la reclamantul persoană fizică - doar acesta având loc de muncă), astfel încât sunt derogatorii şi exclud aplicarea regulii generale în materie (cuprinse în art. 269 alin. (2) din Codul muncii).

Totodată, instanţa a reţinut că prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilesc o competenţă teritorială complexă, al cărui mecanism juridic de determinare cuprinde două elemente: o competenţă alternativă a instanţelor (tribunalelor) în cazul conflictelor individuale de muncă având ca reclamant o persoană fizică (în sensul că este consacrat un drept de opţiune al reclamantului), dar această competenţă este în acelaşi timp, şi exclusivă, în sensul că reclamantul are (limitativ) alegerea numai între două instanţe competente (sau de la domiciliul său, sau de la locul de muncă).

Se arată că prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opţiune al reclamantului, însă aceste norme rămân imperative, deoarece cererile "se adresează" (în mod imperativ) exclusiv celor două instanţe determinate de legiuitor (nefiind utilizată sintagma "se pot adresa"). Deci, aceste prevederi legale consacră o competenţă teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecţiei salariatului, căruia îi recunoaşte un drept de opţiune, întrucât numai salariatul poate aprecia el însuşi, cel mai bine, care aşezare în teritoriu a instanţei îi serveşte cel mai bine protejării drepturilor şi intereselor sale legitime (interpretarea teleologică).

A concluzionat instanţa că, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care o persoană fizică sesizează instanţa (cum este şi cauza dedusă judecăţii), reclamantul are dreptul de opţiune numai între instanţa din raza teritorială a domiciliului său sau a celei din raza teritorială a locului de muncă.

Consecinţa caracterului exclusiv al competenţei este că, odată făcută această opţiune de către reclamant, în sensul alegerii instanţei în a cărei circumscripţie se află locul său de muncă, reclamantul nu mai poate reveni, pârâtul nu mai poate cere declinarea competenţei, iar instanţa, dacă a fost corect sesizată (ca instanţă de la locul de muncă al reclamantului, deci fără încălcarea acestor norme imperative şi limitative de competenţă), nu poate, din oficiu, să îşi decline competenţa.

S-a reţinut că, în cauza dedusă judecăţii, reclamantul (persoană fizică), deşi are domiciliul în judeţul Mureş, a ales să introducă cererea de chemare în judecată, având ca obiect un conflict individual de muncă (potrivit art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011), la tribunalul de la locul de muncă stipulat în contractul individual de muncă dintre părţile aflate în proces, iar nu la tribunalul în circumscripţia căruia se află domiciliul său.

Conform, înscrierilor din carnetul de muncă al reclamantului şi a adeverinţei nr. x/17.07.2019, locul de muncă litigios al reclamantului este reprezentat de sediul societăţii pârâte, care se află în municipiul Sibiu, judeţul Sibiu. Cât priveşte notiunea de "loc de muncă" utilizată de art. 210 din Legea nr. 62/2011, aceasta are accepţiunea legală (definită chiar de lege) de loc stabilit de părţi ca element esenţial al contractului (art. 41 alin. (3) lit. b) coroborat cu art. 10 din Codul muncii). Odată ce acest element esenţial este stipulat în contract, el rămâne stabilit ca atare în configuraţia juridică a raportului de muncă, indiferent dacă ulterior contractul ar înceta. Cu alte cuvinte, reţine instanţa, art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu este decât o formă de aplicare "ut singuli" a soluţiei legislative cuprinse în art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În consecinţă, văzând şi dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 3, art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., dar şi pe cele ale art. 123 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., Tribunalul Mureş a apreciat că excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe este întemeiată şi că, în speţă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine tribunalului iniţial sesizat, urmând ca instanţa să decline competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces, condiţie îndeplinită în cauză.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant priveşte un conflict de muncă, aspect reţinut de ambele instanţe, iar potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, competenţa teritorială în cazul acestor litigii aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.

Legea dialogului social nr. 62/2011, prin art. 210, statuează regula că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Se constată că prin dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

Înalta Curte mai reţine şi că art. 216 din Legea nr. 62/2011 prevede că, "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 cu cele ale art. 116 C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanţa de la locul unde îşi are domiciliul şi cea de la locul său de muncă, opţiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanţei.

În cauza de faţă, domiciliul reclamantului este în Sighişoara, conform menţiunilor din cererea de chemare în judecată, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla în Mediaş, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă, motiv pentru care atât Tribunalul Sibiu, cât şi Tribunalul Mureş, erau deopotrivă competente în soluţionarea cauzei.

Ori, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Sibiu, reclamantul şi-a exercitat dreptul de a alege între cele două instanţe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competenţa teritorială în favoarea instanţei de la locul său de muncă.

Pentru acest motiv, faţă de prevederile art. 130 alin. (3) şi (4), Tribunalul Sibiu, ca primă instanţă sesizată de reclamant, nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea unei părţi, declinarea competenţei în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2021.