Interpretation of "recoverable waste" in a combined demolition and sale contract; scope of appellate review over evidentiary rulings

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 25 iunie 2015, reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar consorţiul format din C. civ. B.. şi C.., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L., obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 3.490.476,30 RON, cu titlu de debit principal la data de 27 mai 2015 şi a sumei de 1.938.326,84 RON, reprezentând penalităţi, calculate conform contractului de prestări servicii nr. x/18 ianuarie 2013.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1164, 1170, 1270, 1272, l516 şi l530 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 948 din data de 21 martie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar consorţiul format din C. civ. B.. şi C.., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.490.760,30 RON, reprezentând debit principal, şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 1.938.326,84 RON, calculate conform contractului de prestări servicii nr. x/18 ianuarie 2013.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta, solicitând anularea, în parte, a hotărârii apelate şi respingerea, în parte, a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A solicitat cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 ianuarie 2019 pronunţată în dosar, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins probele solicitate de apelanta-pârâtă, ca nefiind utile soluţionării cauzei.

Prin decizia civilă nr. 379 din 26 februarie 2019, instanţa de apel a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă D. S.R.L., ca nefondat, a admis, în parte, cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimată şi a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 5000 RON.

Împotriva încheierii din data de 15 ianuarie 2019, precum şi împotriva deciziei civile nr. 379 din 26 februarie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a formulat recurs pârâta D. S.R.L., prin lichidator judiciar E.., indicând motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs îndreptate împotriva deciziei civile nr. 379 din 26 februarie 2019, recurenta-pârâtă a susţinut, sub un prim aspect, că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1266-1269 C. civ., care reglementează interpretarea contractelor civile.

A arătat că, din lectura contractului nr. xS/AI/18 ianuarie 2013 (denumit în cele ce urmează "contractul") se poate observa că părţile au încheiat un singur act juridic civil, care combină două contracte distincte: (i) un contract de execuţie lucrări de demolare, ecologizare, decontaminare, neutralizare şi evacuare, precum şi (ii) un contract de vânzare-cumpărare a deşeurilor valorificabile.

A invocat faptul că niciuna din clauzele contractuale nu stabilesc în sarcina recurentei-pârâte obligaţia de executa lucrări de prelucrare, transformare şi reciclare a molozului rezultat în urma demolării, în vederea obţinerii de oţel-beton, beton concasat, fier-beton sau alte asemenea materiale, care să fie, ulterior, incluse în categoria deşeurilor valorificabile, obiect al vânzării-cumpărării.

Raţionamentul juridic al instanţei de apel, în sensul că, în lipsa unor precizări suplimentare, noţiunea de "deşeuri recuperabile" cuprinsă în art. 2.2. din contract trebuie înţeleasă ca definind orice astfel de deşeuri, indiferent de modul şi momentul recuperării, încalcă în mod vădit, în opinia recurentei, dispoziţiile art. 1270 C. civ., întrucât, obiectul contractului supus interpretării nu prevede obligaţia pârâtei de executa lucrări de prelucrare, transformare şi reciclare a molozului rezultat din demolare.

Recurenta a precizat că, stabilind în sarcina pârâtei obligaţia de a cumpăra (în cadrul raportului juridic născut în baza contractului de vânzare-cumpărare) toate deşeurile recuperabile, "indiferent de modul şi momentul recuperării" şi indiferent dacă, pentru recuperarea acestora, este necesară o operaţiune distinctă de concasare, instanţa de apel a depăşit limitele contractuale şi a extins voinţa părţilor cu privire la aspecte neagreate de către acestea, adăugând, în mod nepermis, la obiectul contractului.

În acest sens, recurenta a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu nesocotirea dispoziţiior art. 1268 alin. (4) C. civ., astfel încât, în vederea unei corecte interpretări a drepturilor şi obligaţiilor corelative ale părţilor, a considerat că instanţa de apel trebuia să facă aplicarea art. 1268 alin. (1) şi (2) C. civ. şi să dea clauzelor îndoielnice o interpretare în acord cu natura şi obiectul contractului.

Recurenta-pârâtă a criticat soluţia instanţei de apel şi sub aspectul aprecierii ca fiind nesemnificativ a textului art. 10.4 din contract, acesta instituind, în realitate, o obligaţie esenţială a intimatei-reclamante, anume contraprestaţia datorată recurentei-pârâte în raportul juridic obligaţional generat de contractul de execuţie al lucrărilor de demolare.

Recurenta-pârâtă a învederat faptul că: (i) deşeurile valorificabile, pentru extracţia cărora nu mai sunt necesare alte lucrări de prelucrare sau concasare, în afara celor de demolare, reprezintă singura categorie de deşeuri la care se referă contractul de vânzare-cumpărare dintre părţi; (ii) de la data demolării, recurenta-pârâtă a devenit titulara dreptului de proprietate asupra întregii cantităţi de deşeuri nevalorificabile sau moloz, transferul acestui drept operând cu titlu de contraprestaţie pentru execuţia lucrărilor de demolare; (iii) recurentei-pârâte nu îi revenea o obligaţie contractuală de a prelucra, transforma sau recicla această categorie de deşeuri nevalorificabile, în vederea obţinerii de oţel-beton, beton concasat, fier-beton sau a altor asemenea materiale, care să fie incluse, ulterior, în categoria deşeurilor valorificabile - obiect al vânzării-cumpărării.

Recurenta-pârâtă a arătat că toate argumentele invocate, referitoare la cele două tipuri de deşeuri şi la modalitatea obţinerii acestora, au fost confirmate de expertiza extrajudiciară depusă la dosar.

În măsura în care instanţa de apel ar fi considerat că, aplicând dispoziţiile art. 1266-1268 C. civ., clauzele contractuale continuau să aibă un caracter îndoielnic, recurenta a considerat că instanţa ar fi trebuit să recurgă la aplicarea regulilor subsidiare de interpretare, astfel cum impun dispoziţiile art. 1269 alin. (1) C. civ.. Or, din analiza considerentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate de către instanţa de apel, rezultă nesocotirea acestei norme juridice.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1243 si art. 1266 C. civ., cu ocazia interpretării efectelor protocolului încheiat de părţi la data de 18 iulie 2013.

În privinţa acestui înscris, recurenta a considerat că instanţa de apel era ţinută să facă aplicarea regulilor de interpretare prescrise de C. civ., în special de art. 1266 alin. (2) C. civ., potrivit căruia:

"la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.".

A apreciat că voinţa concordantă a părţilor, în raport cu comportamentul acestora ulterior încheierii contractului, ar fi putut fi stabilită prin corecta interpretare a celorlalte probe administrate în cauză.

Recurenta-pârâtă a mai invocat, de asemenea, greşita aplicare a dispoziţiilor legale în materia procedurilor de insolvenţă.

Din această perspectivă, a criticat concluzia instanţei de apel, care a apreciat că înscrierea sumei solicitate de intimata-reclamantă la masa credală a recurentei-pârâte valorează, în prezentul litigiu, o recunoaştere extrajudiciară a creanţei.

Contrar argumentului instanţei de apel anterior expus, a considerat recurenta că înscrierea unei creanţe în tabelul preliminar al creanţelor nu are ca efect confirmarea caracterului nelitigios al acesteia de către administratorul judiciar şi nici nu presupune că asupra acestei înscrieri nu se mai poate interveni ulterior.

A precizat că, potrivit dispoziţiilor art. 104 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014, cererile de admitere a creanţelor vor cuprinde: numele/denumirea creditorului, domiciliul/sediul, suma datorată, temeiul creanţei, precum şi menţiuni cu privire la eventualele cauze de preferinţă, fiind necesar a fi anexate documentele justificative ale creanţei.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte, Legea insolvenţei nu obligă creditorii să deţină sau să depună un titlu executoriu, în vederea înscrierii creanţei acestora la masa credală.

Faţă de această împrejurare, având în vedere că deschiderea procedurii insolvenţei împotriva recurentei-pârâte a avut loc la data de 14 decembrie 2017, prin hotărârea intermediară nr. 7457/2017 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a-VII-a civilă în dosarul nr. x/2017, iar sentinţa civilă pronunţată de către instanţa de fond în prezentul litigiu a fost redactată şi comunicată părţilor abia în luna martie 2018, recurenta a arătat că, în mod evident, în vederea înscrierii creanţei sale la masa credală, intimata-reclamantă a anexat cererii sale doar facturile fiscale la care se referă creanţa contestată în cadrul acestui litigiu, omiţând, cu rea-voinţă, să precizeze caracterul litigios al acesteia.

A susţinut că verificarea efectuată de administratorul judiciar are în vedere existenţa unei cereri de înscriere la masa credală, care să cuprindă menţiunile obligatorii prevăzute de lege, precum şi ataşarea acelor documente care să facă dovada existenţei unui raport juridic şi a unui document justificativ de plată.

Chiar şi în contextul în care creanţa intimatei-reclamante este confirmată prin cele două hotărâri judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză, recurenta a făcut trimitere la dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 85/2014:

"în cazul în care aceste hotărâri judecătoreşti sau arbitrate sunt anulate, casate sau modificate în căile de atac, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va reface tabelul de creanţe în mod corespunzător.".

De altfel, recurenta a învederat instanţei de judecată faptul că, urmare a informării lichidatorului judiciar despre existenţa acestui litigiu, acesta şi-a însuşit toate actele de procedură efectuate de către S.C.A. F. în prezentul dosar, fiind, aşadar, obligaţia sa legală şi profesională să susţină orice demersuri litigioase cu efect asupra averii debitoarei şi să se asigure de faptul că interesele celorlalţi creditori din procedură nu sunt prejudiciate.

A subliniat recurenta că, de altfel, creanţa invocată de intimata-reclamantă nu a fost admisă integral de către lichidatorul judiciar, ci, doar în parte, astfel că, nu se poate reţine că ar fi existat o recunoaştere tacită a acestei sume de către practicianul în insolvenţă.

Recurenta-pârâtă a criticat şi soluţia instanţei de apel, pronunţată prin încheierea de şedinţă din data de 15 ianuarie 2019, prin care au fost respinse probele solicitate de către pârâtă, ca nefiind utile soluţionării cauzei.

În apel, recurenta-pârâtă a solicitat administrarea unui probatoriu complex, respectiv proba cu înscrisuri, proba testimonială şi proba cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea contabilitate şi în specialitatea construcţii, care să edifice aspectele legate de procesul de producţie a fierului-beton prin reciclarea molozului.

A susţinut recurenta că respingerea cererilor de probe mai sus menţionate echivalează cu încălcarea dreptului său fundamental la apărare, reglementat de dispoziţiile art. 13 C. proc. civ., şi că, această încălcare are consecinţa pronunţării unei hotărâri care nu se sprijină pe o corectă stabilire a situaţiei de fapt, aspect ce constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ.

Cum prevederile art. 492 alin. (1) C. proc. civ. limitează probatoriul admisibil în calea de atac a recursului, recurenta a considerat că singura soluţie echitabilă prin care instanţa de judecată poate respecta drepturile sale procesuale o reprezintă admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate şi trimitere cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea administrării probatoriului solicitat.

În considerarea prevederilor art. 492 alin. (1) C. proc. civ. recurenta-pârâtă a arătat că înţelege să se folosească de întreg materialul probator existent la dosarul cauzei, precum şi de înscrisuri noi administrate în această cale de atac.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, solicitând obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

La data de 25 octombrie 2019, intimata-reclamantă a transmis la dosarul de recurs întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului ca netimbrat, având în vedere, pe de o parte, că prezenta cale de atac nu este formulată de către lichidatorul judiciar şi, pe de altă parte, că aceasta nu intră sub incidenţa prevederilor art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

A mai invocat excepţia tardivităţii şi nulităţii recursului.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din 15 ianuarie 2019, intimata-reclamantă a susţinut că această cale de atac este inadmisibilă, având în vedere că se atacă o încheiere premergătoare.

Totodată, a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea recursurilor.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil în principiu, este scutit de la plata taxei judiciare de timbru şi a fost declarat în termenul legal.

Totodată, a considerat că susţinerile formulate în motivarea căii de atac se încadrează, parţial, în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în cauză nefiind identificate motive de casare de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 30 ianuarie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 14 mai 2020, Înalta Curte a respins excepţiile netimbrării, tardivităţii şi nulităţii recursului invocate de intimata-reclamantă S.C.A. S.A. prin lichidator judiciar Consorţiul Format din C. civ. B.. şi C.. şi a respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva încheierii din 15 ianuarie 2019, invocată de intimata-reclamantă.

Prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâtă împotriva încheierii din data de 15 ianuarie 2019 şi a deciziei civile nr. 379 din 26 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluţia din data de 21 mai 2020, dosarul a fost repus pe rol, fiind fixat termen în şedinţă publică la această dată, 15 octombrie 2020, în vederea reluării judecăţii şi soluţionării recursului.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 15 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă:

Criticile recurentei-pârâte au în vedere soluţia cuprinsă în încheierea mai sus menţionată, de respingere a cererilor de probe formulate de recurentă, în legătură cu care a considerat că echivalează cu încălcarea dreptului său fundamental la apărare, reglementat de dispoziţiile art. 13 din C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., cu consecinţa pronunţării unei hotărâri care nu se sprijină pe o corectă stabilire a situaţiei de fapt.

Înalta Curte constată, cu privire la argumentele prezentate în dezvoltarea acestei critici, că acestea exprimă, în realitate, nemulţumiri referitoare la modul în care instanţa de apel a interpretat relevanţa mijloacelor de probă şi nu reale motive de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel.

Instanţa de apel este pe deplin suverană în aprecierea pe care o realizează asupra necesităţii, pertinenţei şi utilităţii probelor propuse spre administrare, acest aspect neputând fi cenzurat de către instanţa de recurs.

În condiţiile în care, atât în apel, cât şi în recurs, criticile formulate vizează, cu deosebire, modul de interpretare a clauzelor contractuale, nu se poate considera că prin soluţia analizată, instanţa de apel ar fi încălcat dreptul la apărare al recurentei-pârâte, reglementat de dispoziţiile art. 13 din C. proc. civ. sau dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, susţinerile formulate privesc temeinicia hotărârii atacate şi, ca atare, nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, ale cărei atribuţii sunt restrânse la examinarea chestiunilor de nelegalitate ale încheierii atacate.

În consecinţă, aceste critici nu pot fi primite de instanţa de recurs, excedând controlului de legalitate prescris de dispoziţiile procesuale ce reglementează calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 379 din 26 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă:

Criticile recurentei-pârâte vizează, mai întâi, pronunţarea deciziei atacate cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1266-1269 şi 1270 C. civ., precum şi a dispoziţiilor 1270 C. civ. şi a textului art. 10.4 din contract.

Din analiza considerentelor instanţei de apel se constată, pe de o parte, că dispoziţiile sus-menţionate au fost avute în vedere în examinarea apelului formulat de către pârâtă, iar, pe de altă parte, că acestea au fost corect aplicate şi interpretate de către instanţa de apel, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate.

Astfel, instanţa de apel a constatat, prin prisma elementelor de temeinicie ce caracterizează speţa, asupra cărora instanţa de recurs nu poate interveni, că potrivit clauzei cuprinse în art. 1.2 din contract, obiectul contractului vizează întreaga cantitate de deşeuri recuperabile, de orice natură, iar preţul contractului s-a raportat, în mod expres, la cantitatea de deşeuri "recuperabile" (conform art. 2.2 din contract), fără a fi indicat tipul acestora (fier beton sau fier vechi) sau momentul recuperării.

În lipsa unor dispoziţii contrare, instanţa de apel a considerat, în mod justificat, că în stabilirea obiectului vânzării, părţile nu au făcut distincţii între diferitele tipuri sau cantităţi de deşeuri rezultate, ci au avut în vedere orice tip de deşeu recuperabil, pentru care a fost stabilit un preţ per tonă.

Făcând referire la probele reprezentate de procesele-verbale de cântărire (semnate de recurentă), ca modalitate de determinare a cantităţii de deşeuri, instanţa de prim control judiciar a apreciat cu justeţe, în raport cu dispoziţiile art. 1.2 teza finală, coroborate cu cele ale art. 6.5 şi 7.1. din contract, că din comportamentul contractual iniţial al părţilor se poate extrage, prin aplicarea aceloraşi reguli de interpretare la care a făcut referire şi recurenta-pârâtă, comportamentul părţilor ulterior încheierii contractului.

Cât priveşte presupusa greşită interpretare a dispoziţiilor art. 10.4 din contract, Înalta Curte apreciază întemeiată concluzia instanţei de apel, care, remarcând că acest articol este singular, în raport cu restul prevederilor contractuale, a subliniat faptul că textul acestuia se referă deşeurile nevalorificabile, indicate expres drept moloz, iar nu la deşeuri valorificabile rezultate din prelucrarea iniţială a molozului.

Astfel, în mod implicit, instanţa de apel nu a considerat că ar exista un dubiu asupra modului în care se interpretează voinţa părţilor la data semnării contractului, regulile de interpretare privind clauzele îndoielnice negăsindu-şi incidenţa în raţionamentul instanţei.

Ca atare, având în vedere argumentele mai sus enumerate, Înalta Curte apreciază corectă interpretarea dată de instanţa de apel voinţei părţilor, inclusiv sub aspectul prevederilor art. 10.4 din contract, prin aplicarea regulilor de interpretare prevăzute de dispoziţiile art. 1266-1269 şi 1270 C. civ., fiind justă concluzia că sumele cuprinse în factura fiscală nr. x din data de 10 iunie 2013, precum şi în factura fiscală nr. x din 1 iulie 2013, în valoare totală de 2.231.817,54 RON, reprezintă deşeuri ce constituie obiectul vânzării către recurenta-pârâtă.

O a doua critică formulată de recurenta-pârâtă a avut în vedere o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1243 si art. 1266 C. civ., cu ocazia interpretării efectelor protocolului (procesului-verbal de conciliere, în realitate) semnat de părţi, pe care este aplicată data de 5 septembrie 2013 .

Nici această critică nu se confirmă, întrucât, potrivit ultimului paragraf al procesului-verbal, în ceea ce priveşte situaţia avizelor din lunile iunie şi mai 2013 (în baza cărora s-au emis facturile în litigiu), urma să se efectueze o expertiză extrajudiciară, în vederea clarificării situaţiei şi stabilirii veridicităţii susţinerilor recurentei-pârâte, aceleaşi cu cele invocate în cadrul prezentei acţiuni.

În plus, potrivit corespondenţei dintre părţi, purtată după data de 22 iulie 2013, rezultă că părţile au fost de acord, de principiu, cu o modificare a termenilor contractuali, în privinţa interpretării noţiunilor de natură tehnică relevante (deşeu de fier vechi, deşeu de curpru, deşeu de aluminiu, deşeu de inox etc.), însă, în privinţa chestiunii molozului, părţile au făcut trimitere expresă la dispoziţiile art. 10.4 din contract şi au propus ca recurenta-pârâtă să propună o formulă de calcul pentru lucrările contractate, urmând că această formulă să fie supusă spre aprobare Comitetului creditorilor intimatei-reclamante.

Prin urmare, nu se poate susţine că, în aprecierea asupra forţei juridice modificatoare a acestui proces-verbal, instanţa de apel ar fi aplicat greşit regulile de interpretare a contractului, câtă vreme din conţinutul acestuia rezultă că părţile, deşi au fost de acord cu necesitatea unei clarificări a unor termeni contractuali, nu au convenit modul concret în care să se realizeze o modificare sau o clarificare a chestiunii litigioase.

Cu alte cuvinte, situaţia deşeurilor şi a dreptului de proprietate asupra acestora nu au clarificată prin procesul-verbal de conciliere şi prin corespondenţa părţilor, iar contractul nu a fost modificat în sensul arătat de recurentă, ci acest aspect a rămas în analiză, urmând a fi determinat printr-o expertiză extrajudiciară.

Nu în ultimul rând, având în vedere criteriile de interpretare a voinţei concordante a părţilor prevăzute de dispoziţiile art. 1266 C. civ., respectiv: scopul contractului, negocierile purtate între părţi, practicile statornicite între acestea şi comportamentul lor ulterior încheierii contractului, este corectă observaţia instanţei de apel că:

"în mod cel puţin ciudat pentru o "clarificare", părţile i-au înţeles diferit efectele, reclamanta continuând să susţină datorarea facturilor fiscale x/10.06.2016 şi y/01.07.2013. (...) reclamanta continuând să se întemeieze pe clauzele contractuale iniţiale;".

În consecinţă, în cauză nu se confirmă critica recurentei-pârâte în sensul unei greşite aplicări a dispoziţiilor art. 1243 si art. 1266 C. civ. de către instanţa de apel.

Ultima critică formulată de recurenta-pârâtă s-a referit la o greşită aplicare, în cadrul hotărârii atacate, a dispoziţiilor legale în materia procedurilor de insolvenţă, respectiv a prevederilor art. 104 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014, care prevăd cuprinsul cererii de admitere a creanţelor.

Din analiza logico-juridică a considerentelor hotărârii atacate rezultă că argumentul instanţei de apel la care face referire recurenta, în sensul că:

"anterior finalizării acestui litigiu, creanţa solicitată pe cale de pretenţii de reclamantă a şi fost înscrisă la masa credală a apelantei-pârâte (între timp aflată în insolvenţă), aspect ce valorează, în prezentul litigiu, o recunoaştere extrajudiciară (la acel moment) a creanţei.", nu a avut semnificaţia unei confirmări a caracterului nelitigios a acestei creanţe de către administratorul judiciar al recurentei, astfel cum susţine aceasta din urmă.

În mod diferit, în raport cu împrejurarea că această constatare a fost exprimată în completarea argumentelor instanţei de apel la care s-a făcut referire în cadrul criticii mai sus analizate, rezultă că observaţia referitoare la înscrierea creanţei la masa credală a recurentei-pârâte a reprezentat un element în plus în formarea convingerii intime a instanţei că, în realitate, contrar susţinerilor recurentei, cele două părţi nu au ajuns, pe calea procesului-verbal de conciliere, la o modificare sau o clarificare contractuală a chestiunii litigioase (cele două facturi ce constituie obiectul pretenţiilor reclamantei), motiv pentru care nici această critică nu se confirmă.

În baza considerentelor anterior expuse, constatând că în speţă nu pot fi reţinute argumente care să conducă la concluzia incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar E.., împotriva încheierii din data de 15 septembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 379 din 26 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar E.., împotriva încheierii din data de 15 septembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 379 din 26 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2020.